Chişinăul sec. XX, anii 1900-1920

Chişinăul la începutul sec. XX

Străinii din alte ţinuturi care vizitează Chişinăul, rămîn de obicei impresionaţi de regularitatea oraşului, de lărgimea străzilor lui, încadrate în arbori decorativi, tăiate în linii drepte, care formează cartiere mari, pătrate.
Chişinăul, sau, mai bine zis, partea nouă a oraşului, este creaţiunea epocii ” ţarului liniilor drepte” şi a careurilor militare, a împăratului Nicolae I şi, ca atare, ca formă şi exterior foarte mult se aseamănă cu oraşele din sudul Rusiei, care s–au dezvoltat în acea epocă, ca Odesa, Ecaterinoslavul, Elizavetgradul etc. Vizitatorii Chişinăului, care, de obicei, gravitau spre centrul oraşului, în general rămîneau cu impresii greşite sau incomplete asupra lui. La începutul XX sec. din cele 106 străzi ale oraşului, abia vreo 30 formau oraşul nou, restul căzînd asupra oraşului vechi şi asupra mahalalelor. Acest număr nu cuprindea mulţimea străzilor şi stradelelor fară nume din diferite colţuri ale mahalalelor Chişinăului, nici străzile suburbiilor oraşului.
Aceasta din urmă, ca şi faptul că străzile Chişinăului chiar cele centrale au avut cîte două–trei denumiri, acea rusească, acea de la anul 1918 şi acea de la anul 1923, şi n–au avut plăci cu inscripţii pe la colţuri, făceau ca aborigenii oraşului să se conducă mai mult după instinct decît după denumirea străzilor. Dacă întrebi cum să dai în strada Mihai Viteazul sau Mihai Eminescu, nimeni nu ştie, cu toate că asemenea străzi există.
Cînd intri într–un oraş apusean, de obicei imediat, chiar de la periferie, intri în mediu orăşenesc. Ca notă caracteristică pentru Chişinău este faptul, că în el deja au fost aproape toate formele de civilizaţie, de la cea primitivă sătească pînă la cea luxoasă orăşenească. Luînd drept principiu acest fapt, Chişinăul se putea împărţi în trei părţi distincte: oraşul nou, oraşul vechi şi suburbiile cu unele mahalale. Cine afirma că Chişinăul este „cel mai mare oraş al Europei” a avut în bună parte dreptate, căci rare oraşe au o întindere mai mare ca Chişinăul. Aşezat pe o bună parte din suprafaţa de 7181 ha, care aparţin oraşului, cu o întindere de peste 10 kilometri lungime, de la bariera Sculenilor pînă la Munceşti, şi peste cinci lăţime, de la mahalaua Poşta–veche şi pînă la Sf.Vineri. Chişinăul dacă n–ar fi atît de destrămat, dacă ar avea o densitate a clădirilor mai mare şi ar creşte şi ceva în sus nu numai în lat, ar concura cu cele mai mari oraşe ale Europei.
Oraşul anului 1925 a fost aşezat între străzile Viilor, Ştefan cel Mare, Spitalului şi pieţile Ciuflea şi Fînăria. De la gară, tramvaiul elegant te duce prin cartiere mărginaşe spre centrul oraşului. La stînga, imediat lîngă gară, se înalţă deasupra unui rînd de crîşme, pe o sprinceană de deal, clădirea posomorită a şcolii eparhiale de fete, cu biserica ei, „Muntele Athos” cum au botezat-o ingenios seminariştii – „alma mater” a preoteselor basarabene.
Tramvaiul face spre stînga, urcînd cu greu un povîrniş, ca să dai în strada principală Alexandru cel Bun (astăzi strada Ştefan cel Mare şi Sfînt), sau cum îi ziceau după tradiţie locuitorii, Alexandrovskaia. De la biserica Ciuflei, construită în stil combinat ruso-bizantin, strada capătă aspectul ei obişnuit: ea se întinde pe o linie dreaptă, se lărgeşte şi pare şi mai largă din cauza caselor construite într-un singur etaj. Străjuită ici-colo de salcîmi, arţari sau tei şi de gherete de lemn de diferite culori, strada Alexandru cel Bun atinge la dreapta piaţa nouă, o aglomeraţie de prăvălii de diferite mărimi, de un pitoresc adevărat oriental, de gherete, rafturi, lăzi uriaşe, de grămezi de zarzavaturi şi alte mărfuri, aşezate fără nici o ordine pe nişte stradele şi medeane murdare, pline de gropi, piaţă unde se pot desface toate produsele indigene şi cele importate.
De la strada Armenească se începe partea cea mai frumoasă a oraşului. Pe de o parte şi pe de alta a străzii Alexandru cel Bun, se înalţă şi case cu două, rar cu trei etaje, construite după ultimul cuvînt al tehnicii inginereşti. Magazine luxoase cu mărfuri expuse la geamurile mari, cu firme colorate, mai toate scrise în româneşte, hoteluri mari, cofetării, bănci, pe lîngă care mişună oamenii de afaceri, dau un aspect european şi plin de viaţă acestei străzi largi. Lîngă Banca oraşului, o clădire străjuită alegoric de doi lei de piatră, se găseşte un mic parc; mai departe urmează clădirea Primăriei, cu magazine frumoase de dedesubt, cu o bibliotecă şi cu apartamentele administraţiei comunale deasupra, încununată de un orologiu tradiţional.
Lîngă bătrîna clădire a mitropoliei, care datează din anul 1814, reşedinţa arhiepiscopului Basarabiei, se găseşte casa eparhială, cu cea mai frumoasă sală în Chişinău cu un mic muzeu de arheologie bisericească şi cu mai multe întreprinderi comerciale la etajul de jos; în faţa mitropoliei, se pierde într-o grădină mare grandioasa clădire a catedralei arhiepiscopale, în interior şi cu peristiluri pe dinafară, care dau clădirii un aspect arhaic. Colţ la colţ cu grădina catedralei, vis-a-vis de seminarul teologic, cu clădirea lui fără gust, asemănătoare ca stil cu cazarmele din oraşele de provincie ruseşti, este aşezată grădina publică a oraşului. Este cel mai plăcut loc de odihnă pentru orăşeni, cu alee frumoase, bine aliniate, cu florărie şi cu monumentul scriitorului rus Puşkin, care cu o tristeţe constantă priveşte şi repaosul oamenilor de treabă şi ştrengăriile tineretului dezordonat din grădina publică. Într-un colţ al grădinii publice, pe strada Alexandru cel Bun, este aşezat Teatrul naţional, mic, dar plăcut ca înfăţişare alături de care se lipeşte clădirea clubului nobilimii, unde pe vremuri boierii moldoveni treceau în jocuri de cărţi şi chefuri cu lăutari, în mîinile străinilor vicleni, munca ţăranului şi avutul moştenit de la strămoşi. În faţa gradinii publice se găseşte un vechi palat boieresc cu colonade şi antresol, în care sub regimul rus avea reşedinţă guvernatorul Basarabiei, iar astăzi se adăposteşte Comandamentul corpului de armată din Basarabia.
De la grădina publică, spre partea opusă a gării, str. Alexandru cel Bun îşi schimbă înfăţişarea. Pe vremuri aici erau cartierele liniştite ale oraşului, unde locuiau proprietarii basarabeni. Astăzi şi aici au pătruns cîteva întreprinderi comerciale, iar cele mai multe din palatele boiereşti au trecut în mîinile oamenilor de afaceri. Cîteva clădiri publice mari, cum este liceul nr. 2 de băieţi, administraţia financiară şi spitalul central, dau şi acestei părţi a străzii aspectul unui oraş modern.
Cea mai frumoasă parte a Chişinăului, partea situată între str. Alexandru cel Bun şi str. Viilor, este tăiată forte regulat în cartiere mari, pătrate. Străzile, largi şi aici, sunt de o frumuseţe rară, iar casele, în majoritate într-un singur etaj, umbrite de arbori, care se găsesc în abundenţă şi în curţi, au aparenţa liniştitoare a caselor din oraşele patriarhale. În aceste cartiere sunt aşezate cele mai multe din clădirile publice. Pe strada Gavriil Bănulescu–Bodoni este situat liceu nr.1 de băieţi, o clădire destul de veche şi frumoasă ca arhitectură; ceva mai sus pe aceeaşi stradă, se găseşte impozanta clădire a „Casei Noastre”, unde în timpul revoluţiei avea sediul consiliul de miniştri al Republicii Moldoveneşti; vis-a-vis de această clădire este situată şcoala spirituală de băieţi; pe strada Regele Carol I, fosta Puşkin, se găseşte originala clădire a liceului Dadiani, liceul nr.1 de fete cu eleganta-i biserică, iar ceva mai sus clădirea modernă a liceului Real, care domină o bună parte din oraş şi la stînga Imprimeria Statului; pe strada Viilor este aşezată clădirea istorică a liceului nr.3 de băieţi, cea mai frumoasă şi mai mare clădire din Chişinău, unde în timpul revoluţiei ţinea şedinţă Parlamentul Basarabiei şi unde s-a votat unirea.
În apropierea liceului nr. 3 se găseşte exotica clădire în stil mauritan a Muzeului Naţional. La cîţiva paşi de la Muzeu este aşezat parcul Principele Carol, de unde se deschide o admirabilă privelişte asupra văii Buiucanilor. Dacă cineva ar încerca să-şi facă o idee generală despre arhitectura celor 7994 de clădiri ale oraşului, ar fi pus la o încercare foarte grea. În afară de casele ţărăneşti în stil moldovenesc din suburbiile oraşului şi vreo cîteva case în vechiul stil moldovenesc, în afară de o casă în stil rusesc de pe strada Fîntînei şi de vreo două-trei case boiereşti, mai mult sau mai puţin stilizate sub influenţa arhitecturii italiene, în afară de cîteva clădiri din prima jumătate a veacului al XIX–lea, în stil empiric, cercetătorul n-ar găsi decît clădiri de oraş, construite din cărămidă sau piatră, fară multe pretenţii, acoperite cu tablă sau cu olane, „cutii” mici europene, poate comode în interior, dar lipsite de orişice estetică. Merită atenţiunea amatorului de arhitectură penitenciarul Chişinăului, despre care am vorbit mai sus, construit în forma castelurilor genoveze.
Oraşul vechi, situat între strada Ştefan cel Mare şi Bîc, are aparenţa unui tîrg de provincie, cu străzi încîlcite, întortochiate, pe alocuri foarte înguste, cu case în complectă ruină, alături de clădiri noi de piatră, case intrate în pămînt pînă la ferestre, prăvălii mici, gherete strîmbe, hanuri, ceainării, cîrciume, vreo două pieţi mici cu mărfuri în praf sau în noroi, toate acestea împreună cu o populaţie evreiască săracă, dau aspectul unui adevărat ghetto.
Cercetătorul însă atent, va găsi în această mizerie, în acest amestec pitoresc al vieţii noi şi vechi, şi ceva interesant. Ici–colea, dai peste cîte o casă gîrbovită cu cerdacuri, cu anexe laterale, care ne aminteşte de vechea viaţă moldovenească. Iar cîteva biserici vechi, cum este biserica Mazarachi, Bunavestire, Biserica Armenească, fosta catedrală mitropolitană, astăzi biserica Sf.Mihail, cu inscripţii moldoveneşti pe pietre mormîntale, cu icoane moldoveneşti, biserici construite în stil moldovenesc, aşa cum sunt bisericile în Moldova şi Bucovina, trezesc în sufletul vizitatorului emoţii pioase, vorbind despre trecutul românesc al provinciei dintre Prut şi Nistru.
Cine însă voieşte să cunoască Chişinăul românesc, trebuie să meargă în mahalalele şi suburbiile oraşului: Bariera Sculenilor, Buiucanii, Valea Dicescului, Sf.Vineri, Schinoasa, drumul Băcioiului, Melestiu, Frumuşica, Malina Mică şi Mare, toate acestea, ca şi altele pe care nu le enumăram, au aspectul unor sate răzăşeşti. Aici se pot vedea căsuţe albe ţărăneşti în mijlocul livezilor, fîntîni cu cumpănă şi ciutură, coşare pentru animalele domestice şi cîte o droaie de copii în străzile pline de praf. Viaţa oraşului zgomotos şi străin parcă n–a trecut deloc pe aici, pe la aceşti răzeşi, aşezaţi de către Ştefan cel Mare pe aceste locuri.

CULTURA ÎNCEPUTULUI SEC. XX
Din manifestările culturale ar merita să fie remarcată activitatea tipografiei Eparhiale din Chişinău, care a fost deschisă în anul 1814. De sub teascurile acestei tipografii, саге a fost închisă la anul 1883 şi redeschisă la 1907, a ieşit un număr respectabil de cărţi bisericeşti în limba moldovenească şi o serie de abecedare moldoveneşti, cărţi care au contribuit la menţinerea unei continuităţi culturale româneşti în Basarabia. Pînă în anul 1843, cînd se deschide prima tipografie particulară în Chişinău, tipografia Eparhială era singura tipografie în întreaga Basarabie. La începutul sec XX în oraşul Chişinău se găseau 18 de tipografii. Ca să pună bazele unui început de cultură, Primăria oraşului Chişinău deschide în anul 1832 o bibliotecă orăşenească. În primele decenii ale existenţei acestei biblioteci, activitatea ei era mai mult decît redusă din cauza lipsei de cititori. De la anul 1880 încoace, această bibliotecă, compusă aproape exclusiv din cărţi ruseşti, ia o dezvoltare destul de mare. Biblioteca enumera peste 100 000 de exemplare şi a avut un număr mare de abonaţi. Apoi această bibliotecă începe să se îmbogăţească şi cu cărţi româneşti. În anul 1918, din iniţiativa Directoratului General de Instrucţie, se înfiinţează şi o bibliotecă a ei. Această colecţie preţioasă s–a îmbogăţit în anii ulteriori cu un număr mare de cărţi, biblioteca bucurîndu–se de dreptul de a primi cărţi de la toate instituţiile grafice din ţară. Numărul total al volumelor trece peste 30 000, şi biblioteca care a fost cedată Universităţii populare din Chişinău, este pe cale de a deveni unul din cei mai importanţi factori culturali din Chişinău. În legătură cu biblioteca, este necesar să amintim şi despre Arhivele Statului, care posedau un număr de cîteva mii de dosare, privitoare la ocupaţia rusească a Ţărilor Româneşti din anii 1806–1812, şi la istoria Basarabiei din ultimul secol. Această arhivă, în special Arhiva Senatorilor, completată cu Arhiva Consistoriului din Chişinău, prezintă o valoare de nepreţuit pentru istoria noastră naţională şi aşteaptă sîrguinţa unui cercetător.
Chişinăul n–a avut mult timp un teatru cu o trupă permanentă. Pe la anul 1820, din cînd în cînd se dau prezentaţii teatrale în casele boiereşti de către amatori. Ceva mai tîrziu Chişinăul începe să fie vizitat de către trupe venite din Odesa, trupe de actori Ruşi, Italieni şi Nemţi, şi Chişinăul are şi un local special pentru reprezentaţii teatrale, într–o clădire “murdară, veche, în stare de ruină”, cum scrie Zaşciuk în anul 1862. Abia la sfîrşitul veacului al XIX–lea se construieşte un teatru în sensul propriu al cuvîntului, pe lîngă clubul aşa–zis al nobilimei, clădirea de astăzi a teatrului. Scena acestui teatru, pe lîngă trupe de operă şi de dramă venite din centrele ruseşti, a văzul şi trupe româneşti venite din vechiul Regat. Se fac încercări de a organiza un teatru românesc cu o trupă permanentă şi cu concursul Ministerului Cultelor şi al Artelor, s–a reuşit să se înjghebeze un teatru românesc destul de bun, care în curînd va fi transformat în Teatru Naţional.
Chişinău a avut atunci două Muzee. Unul din ele, creat de către fosta Zemstvă Gubernială, Muzeul Naţional, instalat într–o clădire orişicărui oraş european. Mulţumită talentului fostului conservator al Muzeului, a lui Osterman, se organizează secţia florei şi faunei Basarabiei, cea mai bogată secţie în Muzeu, iar cercetările făcute de către Zemstvă în domeniul agrogeologiei, prin savanţii ruşi Nabokin şi Mihailovski, a dat secţia Geologică şi Arheologică. Pe lîngă Muzeu a existat o secţie Etnografică şi Agrogologică, întemeiate tot în timpul cînd Muzeul aparţinea Zemstvei.
Al doilea Muzeu, Muzeul de arheologie bisericească a Societăţii arheologice bisericeşti, conţine o colecţie preţioasă de cărţi vechi, icoane şi obiecte bisericeşti, foarte interesante pentru istoria artei moldoveneşti.
În Chişinău existau şi cîteva Societăţi cu caracter cultural şi ştiinţific, cum este Universitatea Populară, Societatea de Arheologie Bisericească, Societatea Istorico-Literară „B.P.Haşdeu”, Societatea „Ateneul Popular al Moldovei dintre Prut şi Nistru”, filiala Caselor Naţionale din Bucureşti, societăţi şi instituţii care îşi au meritele lor în viaţa culturală a Chişinăului. Comisiunea Monumentelor Istorice, secţia Chişinăului, Instituţie de Stat, au fost la începutul activităţii sale, şi pe lîngă chestiuni de ordin administrativ în legătură cu conservarea monumentelor istorice, îşi îndreptau cercetările în domeniul trecutului Basarabiei.
Presa periodică a Chişinăului îşi avea şi ea istoricul ei. Administraţia locală rusă pentru nevoile provinciei din anul 1860, scoate un ziar săptămînal “Buletinul regiunei (mai tîrziu guvernămîntului) Basarabiei”, primul ziar rusesc în Basarabia. În anul 1867 apare revista oficială a Arhiepiscopiei Chişinăului în limba rusă şi română, care de la 1871 începe să apară numai în ruseşte. Zemstva gubernială şi Primăria Chişinăului, scot din cînd în cînd buletinele lor. Ceva mai tîrziu încep să apară şi ziare neoficiale, cum a fost „Monitorul Basarabiei” (1889-1897), „Basarabeanul” (1897-1901), „Prietenul” lui P. Cruşevan, „Viaţa Basarabiei”. După prima revoluţie rusească, în Chişinău încep să apară şi ziare în limba românească. Aşa a fost „Basarabia” (1906–1907), „Viaţa Basarabiei” (1907), „Moldovanul” (1907-1908), revista „Luminătorul” (de la 1908 pînă în prezent), „Glasul Basarabiei” (1913-1914), „Cuvîntul Moldovenesc” (1913–1918).
În Chişinău încep să se tipărească mai multe ziare şi reviste româneşti, cum a fost „Ardealul”, „România Nouă”, „Sfatul Ţării” şi altele care apăreau mai mult sau mai puţin accidental, precum şi revistele „Şcoala Basarabiei”, „Cuvîntul Dreptăţii”, „Foaia plugarilor” etc. Lipsite de orişice sprijin, aceste întreprinderi culturale nu se pot menţine şi după încercări zadarnice dispar. Chişinău avea o singură gazetă zilnică „Dreptatea”, ziar de partid, care cu greu îşi menţinea apariţia. În schimb Chişinău a avut ziare zilnice ruseşti, sprijinite de către politicienii locali. Istoria învăţămîntului în oraşul Chişinău, a fost ceva mai bogată în evenimente. Pînă în anul 1812 în Chişinău a existat o şcoală „domnească” şi vreo două-trei şcoli pe lîngă bisericile din Chişinău. Mulţumită intervenţiei Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, în anul 1813 se deschide seminarul teologic din Chişinău, pe lîngă care la anul 1816 se înfiinţează şi un pensionat al nobilimii. Pentru seminar se ridică o clădire proprie în anul 1817, actuala clădire a seminarului vechi, refăcută în anul 1868; în anii 1900-1901 se ridică şi noua clădire a seminarului. De seminar ţinea o şcoală spirituală, un fel de şcoală pregătitoare pentru seminar, care trece în clădirea ei proprie în anul 1877. În anul 1822 în Chişinău se înfiinţează prima şcoală primară („parohială„), iar cu doi ani mai tîrziu o şcoală Lancasteriană. Deschiderea unei şcoli medii „ţinutale” a avut loc în anul 1829, iar în anul 1833 se deschide liceul regional din Chişinău, primul liceu în Basarabia. Pînă în anul 1861, liceul cu internatul se adăpostea „în trei clădiri particulare de piatră cu totul improprii”, cum scrie Zaşciuk. Ministrul de Instrucţie publică rus cumpără clădirea actualului liceu nr. 1, clădire în care era un spital militar. Această clădire în anul 1862 după un incendiu se reface: coloanele în stil empiric din faţa liceului dispar şi clădirea ia înfăţişarea pe care o are acuma. Predarea materiilor în aceste şcoli se face în limba rusă, limba moldovenească predîndu-se ca obiect de studiu pînă în anul 1866, cînd a fost scoasă cu desăvîrşire din învăţămînt. Din 1840 încoace încep să se înfiinţeze şi şcoli de fete particulare, cum a fost şcoala Anastasiei Rizo (1840), pensionatele Fori (1841), Jano (1843) şi Balen de Baiu. Pentru copilele de preoţi se deschide în 1864 şi o şcoală eparhială de fete cu un program special, care se apropie de programul şcolilor medii. Clădirea acestei şcoli mari se ridică în 1872. În anul 1871 Zemstva gubernială a luat pe seama sa liceul particular Beliugova, astăzi liceul de stat Regina Maria. Tot în acest an un gimnaziu particular se transformă în liceul nr. 2 de băieţi, iar în 1873 se deschide liceul Real care în 1884 îşi ridică clădirea lui proprie. În clădirea frumoasă şi temeinică a pensionatului nobilimii, ridicată în anul 1905, se deschide în anul 1908 liceul nr.3 de băieţi.
Din aceste şcoli care au avut rostul lor cultural pentru Basarabia, merită atenţia seminarul teologic şi liceul nr.1 de băieţi, care posedă cîte o bibliotecă înzestrate cu un număr mare de cărţi şi reviste vechi ruseşti; liceul nr.3 cu sala lui, pe peretele căreia a fost gravat pe o placă de marmoră actul Unirii din 1918 şi liceul real, cu o frumoasă colecţie de tablouri cu un cabinet bogat pentru ştiinţele fizico-chimice şi cu o staţie meteorologică şi observator astronomic. Treptat se deschid şi şcoli primare, care în anul 1889 au ajuns la numărul de nouă. Şcoli profesionale în Chişinău n-au existat în afară doar de şcoala de viticultură, care îşi ia fiinţă în 1842 şi o şcoală orăşenească de meserii. În ultimii ani ai a stăpînirii ruseşti, în Chişinău ia o dezvoltare destul de mare învăţămîntul secundar particular, în special cel pentru fete, care în Chişinău a fost exclusiv particular. Se înţelege, că predarea în toate şcolile secundare şi primare se făcea în limba oficială a statului rus.
Revoluţia de la 1917 şi unirea, au adus un nou curent în învăţămîntul din Chişinău. În 1917 se manifestă tendinţa de a crea şcoli în limba naţională, dar, în lipsă de manuale, introducerea principiului naţionalizării întîmpină dificultăţi la minorităţile din Chişinău, învăţămîntul românesc, cum este şi firesc, ia o dezvoltare mare în condiţiile noi de viaţă. Înfiinţarea mai multor internate pe lîngă licee, înfiinţarea unor şcoli noi, cum este şcoala normală de băieţi, şcoala de conducătoare de grădiniţe de copii, şcoala profesională, o şcoală medie, mai multe şcoli primare şi de grădiniţe de copii, schimbă şi caracterul populaţiei şcolare, care devine tot mai românească. Pe cînd sub regimul rus, şcoala secundară era destinată numai pentru copiii de funcţionari, pe cînd în aceste şcoli aproape nu erau copii de ţărani şi Moldovenii nu se găseau decît de la 3 pînă la 15 la sută, astăzi şcoala secundară este asediată de către elemente româneşti de la ţară, democratiizîndu-se şi naţionalizîndu–se şi ca suflet. Numărul copiilor, care urmează şcoala, atinge cifre, pe care nu le–a atins niciodată în trecut. Cele patru licee de băieţi din Chişinău şi trei de fete aveau la 1 octombrie 1924 următoarea populaţie şcolară:

După cum vedem numărul elevilor români este ceva mai mic la liceele externate nr.2 de băieţi şi princ. Dadiani de fete. Internatele liceelor adăpostesc următorul număr de copii:
Liceul nr. 1 – 226 interni
nr. 3 – 182
Real – 194
Regina Maria – 150
Şcoala Eparhială – 503

———–
Total –1255 interni

Sub alte aspecte se prezintă populaţia şcolară a şcolilor medii din Chişinău, care sunt chemate să servească interesele orăşenilor în special:
Învăţămîntul normal, care a luat o dezvoltare mare în întreaga Basarabie, se prezintă foarte bine şi în Chişinău. În afară de două şcoli normale, una de învăţători şi alta de învăţătoare, există o şcoală de conducătoare de grădiniţe de copii şi o secţie normală pe lîngă şcoala Eparhială de fete. Iată cum se prezintă populaţia şcolară în aceste şcoli, la 1 octombrie 1924:
Majoritatea covîrşitoare a elevilor de la aceste şcoli, copii de săteni, sunt adăpostiţi în internate, cei mai mulţi ca bursieri. Dacă la acest număr de şcoli secundare adăugăm şcoala de viticultură cu 103 elevi, o şcoală comercială superioară, seminarul teologic şi şcoala spirituală, o şcoală profesională de fete, toate în afară de şcoala comercială superioară, cu o populaţie şcolară aproape exclusiv românească, căpătăm o impresie complectă asupra învăţămîntului secundar din Chişinău. Şi învăţămîntul primar cu introducerea legii obligativităţii învăţămîntului de la 1918 încoace este în completă dezvoltare. Oraşul Chişinău are 38 de şcoli primare, din care 14 şcoli de băieţi, 15 de fete şi 9 mixte. Populaţia şcolară se poate vedea din următorul tablou:
În afară de aceasta, în Chişinău au fost înfiinţate din anul 1918 pînă în anul 1925, 26 de grădiniţe de copii, care n–au existat în Chişinău sub stăpînirea rusă. Numărul copiilor în grădiniţile de copii atinge cifra de 1180, din care 380 Români, 369 Ruşi, 399 Evrei şi 32 alte naţionalităţi.

CULTUL LA ÎNCEPUTUL SEC. XX
În cele două provincii româneşti, care au îndurat jugul stăpînirii străine, în Ardeal şi Bucovina, religia a jucat cel mai important rol în viaţa socială şi mai ales cea naţională. Deosebirile confesionale între popoarele de acolo, de obicei coincideau cu deosebirile naţionale. Lupta pe care o duceau naţionalităţile între ele, se desfăşoară sub scutul bisericii: ca armă în aceste lupte, era întrebuinţată cultura naţională. Aceasta a dus nu numai la păstrarea fiinţei naţionale a poporului, ci şi la dezvoltarea culturii naţionale.
Basarabia anexată la pravoslavnica Rusie sub pretextul eliberării pravoslavnicilor Moldoveni de sub „jugul agarean”, n–a cunoscut nici luptele religioase de acolo, nici viaţa naţională oficială, era biserica dominantă în stat, restul confesiunilor fiind numai tolerate.
Pentru scopuri mai mult politice faţă de Principatele Române şi poate şi din motive de recunoştinţă faţă de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, guvernul rus înfiinţează în Chişinău o mitropolie a Basarabiei. Gavriil Bănulescu-Bodoni dă bisericii din Basarabia o nouă organizare, luînd în consideraţie şi unele tradiţii locale. El înfiinţează în Chişinău un seminar, unde se preda şi limba moldovenească, creează o tipografie, care a jucat un rol foarte important în viaţa cultural-bisericească a provinciei. Oraşul Chişinău în anul 1812, avea opt parohii: două în suburbiile Visterniceni şi Buiucani şi şase în oraş, şi anume: Catedrala cu hramul Arh. Mihail, Biserica Bunavestirii, Biserica Sf. Ilie, Biserica Înălţării, Biserica Naşterii Maicii Domnului şi Biserica Grecească de pe lîngă epitropia moşiilor închinate Sf. Mormînt.
În cursul unui veac de stăpînire rusă, biserica ortodoxă din Chişinău, nu s–a manifestat prin nimic. Un rînd de arhierei ruşi care l–au succedat pe mitropolitul Gavriil, cu încetul au unificat cu desăvîrşire viaţa parohială din oraş, introducînd limba rusă în serviciul divin în cele mai multe din bisericile Chişinăului. Limba română s-a menţinut parţial pînă în zilele noastre numai în unele biserici mărginaşe.
Sub regimul rus s–au ridicat încă opt biserici ortodoxe, pe lîngă care s-au înfiinţat şi parohii, şi anume: Biserica Sf. Gheorghe (1819), Biserica Sf. Haralambie (1836), Biserica Tuturor Sfinţilor (1830), Biserica Sf. Teodor Tiron (1858), Biserica Sf. Treime (1869), Biserica Adormirii Maicii Domnului (1892) şi Biserica Sf. Dimitrie (1902).
Ca monument de artă, cea mai frumoasă din bisericile noi din Chişinău a fost catedrala oraşului, ridicată în anul 1836, a cărei înfăţişare pe din afară, perfect de bine armonizează cu casele în stil empiric din anii 1820-1840. Pictura catedralei reprezintă curentul nou din arta picturală bisericească rusă, curentul reprezentat prin şcoala lui Vasneţov. Clopotniţa din faţa catedralei, destul de înaltă, nu reprezintă nimic deosebit. Mult mai interesant este turnul prin care se face intrarea în grădina catedralei, construit în anul 1840, cu un clopot mare de o greutate de 64 000 kilograme, cu un orologiu, turn sprijinit pe pereţi masivi, în care se ascund 16 coloane ornate cu capetele corinţiniane de frunzişuri.
De un interes deosebit au fost cele cîteva biserici vechi, ce s-au păstrat în partea de jos a oraşului, biserici care datează din timpurile de înainte de anexarea Basarabiei. Din aceste biserici. În afară de biserica Armenească, care poate a fost şi ea biserică ortodoxă şi care este clădită în stilul vechilor biserici moldoveneşti, cele mei vechi din bisericile Chişinăului sunt următoarele: Biserica „Domnească” cu hramul Sf. Nicolae, care se pomeneşte în actele de la 27 iulie şi 10 octombrie 1741 şi de la 1 decembrie 1755. Biserica în formă de corabie, cu o clopotniţă durată deasupra nartexului, cu un pridvor adăugat mai tîrziu, păstrează ceva din frumuseţea bisericilor moloveneşti. O inscripţie pe o piatră din marmoră vesteşte că biserica a fost reclădită şi împodobită în anul 1808 „de fraţii maioru loan şi sărdariul Feodor fii protoierei Constantin Măcărescul spre pomenire şi slava cinstirei aceşti prăznuiri din partea noastră”…
Biserica Rîşcanu din Visterniceni, cu hramul Sf. Constantin şi Elena, cu o poartă din anul 1837, cu o mulţime de pietre mormîntale în curte, pe care sunt gravate inscripţii moldoveneşti, are aceeaşi formă a corăbiei. O inscripţie ne spune, că „această sf. biserică din temelie s-au zidit cu cheltuiala a robului lui Dumnezeu Constantin Rîşcan biv. v. spătar 1777”. Un aer de la anul 1765 şi cîteva icoane vechi dau o importanţă şi mai mare acestei biserici.
Biserica Bunavestire de pe un umăr de deal deasupra Bîcului, mai puţin interesantă decît cele două biserici de mai sus, a fost reclădită în anul 1810 de către „căpitanul Terinte şi de alţi iubitori de Hristos”.
Cea mai interesantă biserică ca arhitectură veche moldovenească este biserica Mazarachi, aşezată pe o sprinceană de deal deasupra Bîcului. Biserica în forma corabiei cu sînuri rotunzi în pereţii laterali şi cel dinspre răsărit, cu o cupolă care se sprijină pe aceste sînuri şi care nu străpunge acoperişul, cu o clopotniţă care admirabil armonizează cu întreaga clădire, nu se ştie cînd este construită. După părerea unora această biserică ar fi cea mai veche biserică din Chişinău. Pridvorul adăogat mai tîrziu, răpeşte mult din frumuseţea bisericii. Şi aici se găsesc cîteva pietre mormîntale cu inscripţii moldoveneşti din veacul al XVIII-lea şi cîteva icoane vechi.
Tot de pe la finele secolului al XVIII-lea, datează şi biserica Sf. Ilie, care ca formă se apropie de biserica Mazarachi şi care este interesantă şi prin cîteva monumente funerare cu inscripţii moldoveneşti.
Pe lîngă bisericile parohiale notate mai sus, Chişinăul mai are încă 19 biserici şi capele ortodoxe pe lîngă şcoli şi spitale, care servesc interesele spirituale ale acestor instituţiuni.
Oraşul Chişinău are protopopia lui aparte, iar autoritatea superioară spirituală a credincioşilor ortodocşi este arhiepiscopul Chişinăului şi consistorul. Ca centru al vieţii religioase a Basarabiei, sau, cu înfiinţarea eparhiilor Hotinului şi Ismailului, ca fost centru, Chişinăul poseda mai multe bunuri ale eparhiei, cum este seminarul, şcoala spirituală, şcoala de cîntăreţi, şcoala eparhială de fete, contestată de autorităţile şcolare, o tipografie, o fabrică de lumînări, mai multe imobile şi vreo două podgorii.
Cea mai veche comunitate din oraş este comunitatea armeană, care datează din timpurile cînd Basarabia făcea parte din Moldova. În anul 1804 Armenii din Chişinău îşi ridică o biserică, sau poate o refac pe una moldovenească căzută în ruină, care există şi astăzi, şi nu este exclus, că ei au avut biserică în Chişinău şi înainte de această dată. Sub regimul rus Armenii aveau în Chişinău episcopul lor, care păstorea eparhia basarabeană şi pe cea din guvernămintele de pe litoralul Mării Negre şi purtau titlul de episcop de Chişinău şi Nahicevani. Autoritatea superioară bisericească a Armenilor era patriarhul de Ecimiadzin din Caucazia. Astăzi comunitatea Armenească enumără 130 de familii armeneşti, şi în afară de biserica despre care am amintit, mai au o capelă la cimitirul armenesc: biserica armeană din Chişinău, ca şi din întreaga Basarabie, s–a afiliat la episcopatul de Bucureşti, care depinde de patriarhatul de Constantinopol. Comunitatea însă din Chişinău, socoate drept cap al bisericii sale pe patriarhul de Ecimiadzin, fapt care nu este recunoscut de către guvernul român şi care a provocat neînţelegeri chiar în sînul comunităţii armeneşti. Viaţa comunităţii armeneşti nu se manifestă decît în chestiuni de administraţie religioasă.
Comunitatea luterano-evanghelică s-a înfiinţat în Chişinău în anul 1825, cînd în Chişinău se stabileşte un număr de nemţi calitate de funcţionari, militari, meseriaşi şi negustori. La anul 1838 această comunitate zideşte biserica luterană cu un turn original în stilul gotic. Pînă la începutul războiului mondial, comunitatea evanghelico-luterană era destul de numeroasă; ea avea şi şcoala ei, care a funcţionat cu întreruperi din 1827 pînă în 1915. Comunitatea evanghelico-luterană număra vreo 500 de suflete, în cap cu un pastor, care depinde de consistorul din Tarutino. Ca autoritate superioară bisericească, ei recunosc episcopatul din Sibiu. Şi viaţa religioasă a comunităţii evanghelico-luterane se mărgineşte la îndeplinirea fomalităţilor religioase şi la viaţa sufletească a enoriaşilor.
Comunitatea romano-catolică, compusă aproape exclusiv din poloneji, se formează prin anul 1830 şi ceva, ridicînd în anul 1840 o biserică, despre care scriitorul Kraszewsky scria în anul 1843: „biserica catolică, nu de mult construită, nu departe de catedrală, este destul de bună, dar construcţia nu este frumoasă. Cele două turnuleţe mici la intrare sunt alipite Jară nici o proporţie”.
Sub stăpînirea rusă ei depindeau, din punct de vedere spiritual, de episcopia din Tiraspol. Cu toate încercările de a da o dezvoltare mai mare vieţii culturale religioase sub Ruşi, Polonejii n–au reuşit să–şi creeze decît o bibliotecă şi o şcoală primară, care nu funcţiona atunci regulat. Comunitatea romano-catolică are o şcoală întreţinută de Stat, se ocîrmuieşte un decanat, care s-a afiliat la episcopatul romano-catolic din Iaşi. Comunitatea romano–catolică nu are decît vreo 1 800 de enoriaşi.
Comunitatea lipovenească şi secta molocanilor au avut şi ele bisericile lor, lipovenii – două parohii, iar molocanii o casă de rugăciune. În total secta lipovenească şi molocană a avut vreo 4 000 de suflete. Sub ruşi aceste secte au fost prigonite pînă pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Ele existau în mod clandestin şi abia în ultimele decenii li s-a îngăduit a-şi ridica biserici. În Chişinău a mai existat o casă de rugăciune a baptiştilor, sectă care în anii 1920 începe să prindă rădăcini în oraş, ca şi în provincie.
Cea mai numeroasă comunitate, după biserica ortodoxă, comunitatea evreiască, a avut 67 de sinagogi şi case de rugăciune. Diferenţa dintre casele de rugăciune şi sinagogi este numai în numărul enoriaşilor, nu în sistemul de administrare. Sub regimul rus comunitatea evreiască avea şi un fel de şcoli parohiale, aşa zise hedere, în care se predau obiectele religioase de către învăţători aproape fără nici o pregătire pedagogică. Comunitatea evreiască, pe lîngă chestiuni pur religioase, rituale, se ocupa şi de opere de binefacere. Această comunitate a avut în fruntea ei un rabinat, care purta oficiul stării civile, ca şi celelalte comunităţi din Chişinău, administrează sinagogile şi casele de rugăciune, supraveghează viaţa religioasă a enoriaşilor, care de la revoluţie încoace, pe zi ce trece, scade.
La acestea s-ar mai putea adăuga un mic număr de caraimi, o sectă a religiei mozaice care nu recunoaşte talmudul, sectă care numără numai cîteva familii în oraşul Chişinău.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s