Chişinău – capitală

Devine capitala Basarabiei

În Chişinău, continuă să pulseze aceeaşi viaţă a oraşelor din Moldova, centrul politic şi administrativ rămînînd laşul pînă la 16 mai 1812, cînd prin pacea de la Bucureşti, Ruşii se retrag din ţările româneşti, anexînd partea răsăriteană a Moldovei pînă la Prut.
Dacă din 1812 pînă în 1818 populaţia Chişinăului a crescut de la 7 pînă la 18 mii de oameni, atunci la sfîrşitul secolului populaţia creste pînă la 110 mii locuitori. Această creştere se datorează în cea mai mare măsură proceselor de migraţie. În viaţa economică şi culturală a urbei au loc transformări esenţiale. Aici se stabilesc noi funcţionari de stat, duhovnici, negustori, meşteşugari, s–au stabilit legături cu alte regiuni destul de dezvoltate ale Rusiei.
În anul 1818 Chişinăul primeşte statutul de oraş şi devine centru administrativ al regiunii Basarabia. Noua provincie, numită Basarabia, intrată în cadrul unei noi vieţi politice şi culturale, a trebuit să–şi creeze un centru cu menirea de a da o nouă orientare culturală şi politică întregii provincii. Şi Chişinăul fu ales de către Mitropolitul Gavriil Bănulescu–Bodoni şi senatorul Krasno–Milaşevici, însărcinat cu organizarea administrativă a provinciei, drept capitală a Basarabiei. De ce consideraţii s–au călăuzit primele autorităţi ruseşti, alegînd Chişinăul ca centru al Basarabiei şi nu alt oraş, cum a fost, de exemplu, Tighina sau Căuşenii, care avea la începutul veacului al XIX–lea peste 700 de întreprinderi comerciale, nu e greu de înţeles, dacă luăm în seamă cele scrise în anul 1813 de către protoiereul Petre Cuniţki, primul rector al Seminarului din Chişinău şi amicul lui Gavriil Bănulescu–Bodoni:
“Oraşul Chişinău”, spune el, “este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocărmuirei regionale sau guberniale şi pe motivul ca el se găseşte în mijlocul regiunei şi de aceea că el pe de o parte are îndestul lemn şi piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte — stepă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care cauză acest oraş este mai populat decît celelalte oraşe de aci. In el, ca şi în oraşul Bălţi şi Făleşti, se fac iarmaroace mari, unde angrosiştii cumpără cirezi mari de boi şi de cai şi o mulţime de piei şi de lînă, şi le exportează cu mare folos în ţinuturile austriace şi nemţeşti”. Astfel Chişinăul devine capitala Basarabiei. După anexare Chişinăul cu încetul îşi schimbă şi înfăţişarea. Privilegiile acordate negustorilor şi perspectiva îmbogăţirii rapide, atrage un număr oarecare de Evrei din ţinuturile poloneze, devenite ruseşti, din Podolia şi Volînia. Industria, care îşi are începuturi mai înainte în cîteva tăbăcării şi velniţi, tinde spre o dezvoltare mai mare, şi pe la anul 1814 în Chişinău găsim pe lîngă vreo 22 de tăbăcării, 5 fabrici de saftian, 18 de lumînări, 4 de săpun şi 3 vopsitorii. În Chişinău se construiesc şi cîteva clădiri publice noi, cum a fost clădirea închisorii vechi, a unui spital, şi ceva mai tîrziu a mitropoliei şi a seminarului, care se deschide în anul 1813.
Dar Chişinăul nu putea să ia o dezvoltare mare şi pe motivul că el era aşezat pe moşie mănăstirească, fapt care a împiedicat dezvoltarea lui în trecut.
Guvernul se adresează prin generalul Bahmetiev, care îndeplinea funcţia de vicerege al Basarabiei, către proprietarii noi ai Chişinăului, Mănăstirea Galata şi Muntele Sinai, cu rugămintea de a vinde sau a schimba pe alte moşii Chişinăul, Hrusca, Buicanii şi Vovinţenii. In urma stăruinţei arhimandritului Partenie de Galata, patriarhul Ierusalimului a admis cedarea acestor moşii în “dar” ţarului Rusiei, confirmată prin actele din 15 noiembrie 1817 şi din 15 martie 1818.
În anul 1818 liniştea oraşului fu tulburată prin vizita împăratului Alexandru I. Cronicarul acestui eveniment povesteşte că la balul dat de către nobilimea basarabeană în casa lui Toader Crapenski, s–au adunat boieri din toate colţurile ţării.
“Cucoanele sosite”, povesteşte A. Veltman, “s–au îmbrăcat în tot haul Orientului şi al Europei, şi dacă soţia viceregelui, ca o buna gospodină, n–ar fi observat la timp îmbrăcămintea oaspeţilor, împăratul ar fi găsit toate cucoanele învelite în şaluri turceşti scumpe, iar pe boeri în căciuli şi în papuci pe deasupra meşilor galbeni şi roşi. Cu cîteva momente înaintea sosirei împăratului şalurile au fost luate, iar căciulele de pe cîteva sute de capete, au fost aruncate grămadă în dosul coloanelor”.
În legătură cu mişcarea din Ţările Româneşti, în Chişinău, în anii 1821–1823, se observă o oarecare animaţie, care intensifică viaţa naţională românească. Chişinăul devine centrul emigranţilor din Moldova şi Muntenia.
Pe lîngă familiile primitoare boiereşti din Basarabia: a guvernatorului civil Costachi Catacazi, a viceguvernatorului Matei Crupenscki, a lui Teodor Crupenski, a membrilor Consiliului superior, Pruncul şi Gheorghe Varfolomei, a lui Zamlîrachi Rali, Cheşcu, Caţică, în Chişinău găsesc adăpost o mulţime de familii româneşti şi greceşti venite de peste Prut.
“Lumea furnică deja în el”, scrie acelaşi Veltman. “In loc de douăsprezece mii de locuitori, aici se găseau pînă la cincizeci de mii, pe o întindere de patru verste pătrate. El se asemăna mai mult cu o îmbulzeală a poporului la o sărbătoare locală, unde acei veniţi, se stabilesc cum pot, familii întregi într–o singură cameră…
Chişinăul în acea vreme era rezervorul de prinţi şi de boieri nobili din Constantinopol şi din cele două principate. În fiecare casă care avea două trei camere, trăiau refugiaţi din splendidele palate din Iaşi şi Bucureşti. Aici era în trecerea sa spre Italia şi domnitorul Moldovei Mihail Şuţo; aici s–a aşezat familia lui, în care strălucea ca frumuseţe Raia Şuţo; aici era familia Mavrocordato, în mijlocul căreia a înflorit Maria, cea din urmă reprezentantă a frumuseţei antice femenine pe pămînt… La fiecare pas, se încingeau discuţii asupra chestiunilor greceşti… Moldovenii în general, doreau succes Turcilor şi se bucurau din tot sufletul, cînd li se tăia capul fanarioţilor, fiindcă în fiecare din ei, îi vedeau pe viitorii domnitori ai săi”.
Tot la Chişinău, se refugiază principele Caragea, vistiernicul Varlam, postelnicul Ion Schina, doi Moruzi, Gheorghe Roznovanu, Bogdan, familiile Balş, Negruţi, Herescu etc. Se înţelege de la sine, că aceste familii intră în contact cu familiile moldoveneşti din Basarabia, adeseori petrec împreună.
Această epocă coincide cu timpul cînd în Chişinău îşi petrecea zilele de surghiun poetul rus A. Puşkin în cea mai interesantă perioadă a vieţii lui. Deportat din Petersburg pentru poezii care au indispus guvernul rus, Puşkin fu trimis, cum scrie el în mai multe scrisori, în “Moldova”, în “oraşul prafului şi al noroiului”, “unde–i dictator Catacazi, iar Crupenski Cicerone”. “Oraşul blestămat” însă şi “Moldova”. În general, au avut o influenţă covîrşitoare asupra formării geniului poetului romantic. Multe din operele lui au fost scrise sau concepute în Chişinău; mediul exotic în care a trăit el vreo trei ani, cunoştinţele pe care le–a făcut în societatea înaltă moldovenească, precum şi natura basarabeană, i–au transmis o notă puternică basarabeană, care se simte în unele sujete, descrieri şi caracterizări, în special în operele lui byroniene. Răpit de farmecul fiicei boierului Vartolomei, Pulhcrita, poetul rus ii consacra cîteva poezii pline de duioşie.
Nu scapă fără înţepături şi unii din societatea înaltă din Chişinău. Cetăţenii Chişinăului pînă în ultimii ani se mîndreau cu faptul, că oraşul a adăpostit pe cel mai vestit poet rus, legînd de numele lui mai multe legende.
Trecem însă la istoria Chişinăului. După ce s–au liniştit lucrurile în Ţările Româneşti şi refugiaţii s–au retras pe la căminurile lor, Chişinăul intră în viaţa lui normală, liniştită de oraş de provincie. Această linişte se tulbură puţin în anul 1829, cînd, cu ocazia războiului ruso–turc, Chişinăul devine punctul principal pentru evacuarea dezertorilor şi a răniţilor şi bolnavilor. Înfăţişarea oraşului se schimbă foarte puţin în comparaţie cu anul anexării Basarabiei.
“Intru în oraş”, scrie un călător rus în anul 1829, “merg pe nişte străzi înguste şi murdare şi mă aştept că înainte voi găsi clădiri aziatice sobre, dar liniştite. Zadarnică speranţă! Intre colibele vechi, pretutindeni se înalţă case destul de bune; gardurile de pe lîngă mai multe case boiereşti, s–au dărîmat; au rămas numai porţile, pe lîngă unele chiar de piatră, care mărturisesc că stăpînul cândva vroia să trăiască omeneşte, pe lîngă altele —doi stîlpi cu o grindă dea curmezişul, adevărată spînzurătoare. Tot la un loc prezintă un fel de devastare, iar porţile fără garduri, par monumente triste sau firme a leneviei şi neglijenţei… Pe un podiş înalt este clădită mitropolia, lîngă care se găseşte mănăstirea armenească, şi în rînd cu aceste lăcaşuri — grădina publică. Arhitectura acestor mănăstiri nu este europeană. Pe frontispiciuri sunt zugrăviţi sfinţi. Variaţiunea culorilor atrage vederea, şi ne aminteşte că noi suntem într–un oraş aziatic… Prăvăliile în care se vînd stofe, carne de berbec fiartă şi la grătar, plăcinte şi băcănii, sunt clădite în două rînduri pe o stradă îngustă şi rău mirositoare, în stil cu totul aziatic. Cîrciumele cu rachiu şi cu vin moldovenesc de viţă de vie, sunt împrăştiate în întregul oraş; pe teşghele, care iese pe stradă, sunt expuse o mulţime de sticle de diferite mărimi cu vin şi rachiu în fel de fel de culori, care atrag spre sine admiratorii lui Bachus. La unele cîrciume, pe terase acoperire, barzii moldovenilor — ţiganii cîntă cîntece triste, alcătuite de pi însăşi la diferite ocazii, şi vizitatorii cu nasul roşu, beau îngânduraţi”.
În casele boiereşti, ca şi a ţăranilor, se păstrează obiceiurile vechi moldoveneşti, din care călătorului rus A. Storojenko i–a plăcut o petrecere cu lăutarii. “Vinul moldovenesc”, povesteşte el, “curgea în paharele pline, care cu sîrguinţă se deşertau. Melodiile sălbatice şi triste ale ţiganilor, care cîntau din gură, şi din viori şi cobze, m–au cufundat într–o melancolie plăcută”. Cam aceleaşi impresii face Chişinăul şi asupra lui F. Vighel, un alt scriitor rus: „Mi–aduc aminte, că la 14 octombrie. Duminică, eu m–am preumblat pînă târziu noaptea. În această zi s–au sărbătorit multe nunţi, şi eu în mai multe locuri, despărţit de cei ce se veseleau cu un gard jos de nuiele, parcă luam parte la serbări; în curte, la lumina făcliilor, Moldovenii şi Moldovencele, se desfătau cu iubitul lor dans naţional “mititica”.
Odată cu venirea general–guvernatorului Feodorov în capul provinciei, în Chişinău se începe o eră de edilitate fecundă, care cu încetul schimbă aspectul oraşului. În anul 1834 se aprobă noul plan al oraşului, potrivit căruia se nivelează cîmpul din dosul mitropoliei şi se schiţează proiectul străzilor din partea nouă a Chişinăului. Se construieşte monumentala catedrală a oraşului, ceva mai tîrziu – clopotniţa ei, se aranjează grădina din jurul catedralei, se ridică bisericile catolică şi luterană şi mai multe edificii publice.
Grădina publică plănuită, cum se afirmă de unii scriitori ruşi, după indicaţiile împăratului Alexandru I în anul 1818, se plantează din nou. Doctorul I. H. Zucker, care ne–a lăsat impresiile sale asupra Chişinăului din anul 1831, notează, că în Chişinău, în afară de palatul mitropoliei, clădiri publice nu sunt.
“Judecătoriile”, scrie el, “carnerile de administraţie, sunt pînă acuma încă în case cu chirie, ca şi locuinţele guvernatorului şi a celorlalţi funcţionari. Nici cazărmi nu sunt încă, soldaţii stau în cartier la tîrgoveţi… Nu era nici un loc de preumblare pentru public, cînd veni vestea, acum cincisprezece ani, că va sosi împăratul Alexandru. Pentru că el întreba de obicei despre astfel de grădini, se hotărî facerea în clipă a grădinii publice. Toate silinţele fură întrebuinţate pentru a lucra iute. Se aduseră mii de copaci de pădure, şi anotimpul fiind prielnic, cei mai mulţi se prinseră. ” Iată ce povesteşte Vighel în privinţa aceleiaşi grădini publice, pe care el o replantează după anul 1823:”Printre vreo treizeci —patruzeci de salcîmi albi şi plopi, împrăştiaţi pe un teren vast, se preumblau liniştit oile şi vacile, fiindcă din neglijenţă, ograda s–a ruinat. Eu am dat ordin să se repare gardul, iar animalele, prin bună înţelegere cu poliţaiul, au fost prinse şi duse la închisoare pentru hrana deţinuţilor. Locuitorii s–au alarmat, s–au indignat, dar eu am făcut cum am crezut, şi biata grădină pentru totdeauna a fost scăpată de primejdioşii vizitatori”.
Mulţumită acestor măsuri energice, “cîmpul vast de sus”, cum scrie acelaşi Vighel, unde pe vremuri “în fiecare seară se făcea instrucţia regimentelor”, şi unde cucoanele şi boierii se preumblau în butce şi “stăteau ore întregi, privind instrucţia şi vorbind cu cunoscuţii din alte butce” se transformă în cartiere regulate, unde se întinde oraşul nou.
Toţi călătorii care au trecut prin Chişinău în epoca de la 1830 pînă la 1850, remarcă creşterea vertiginoasă a oraşului. A. Storojenko, Nadejdin, I. Kohl, X. Hommer de Hell, I. Vuici, I. Kraszewsky, fiecare în felul lor admiră oraşul.
Făcînd cîteva constatări cu privire la numărul populaţiei, la originea oraşului, scriitorul polonez adaugă că “limba dominantă pe străzi este limba moldovenească, adică cea românească “.
Cu toate aceste mărturii, Chişinăul până în anul 1870 şi ceva rămîne acelaşi “sat mare”, întins deşi avea aparenţa, cum ironizează Kohl, “unuia din cele mai mari oraşe ale Europei, fiindcă el are o lăţime nu mai puţin de cinci verste şi o circumferenţă aproape de două mile germane”.
“Cel mai mare dintre oraşele Europei. Chişinăul nu avea nici o stradă pavată până la anul 1862; în timpurile ploioase ale anului, străzile oraşului, brăzdate de şanţuri primitive pentru scurgerea apei, erau pline de noroi şi deveneau impracticabile; oraşul se aproviziona cu apă de către sacagii de la cişmelele de sub dealul bisericii Mazarachi şi din vreo două sute de fîntîni comunale şi particulare, din care douăsprezece erau aşezate în grădina din jurul catedralei; cîte un felinar ici–colea, cu opaiţe pentru seu, arăta drumul trecătorilor întîrziaţi; introducerea petrolului pentru iluminarea oraşului, care s–a întîmplat cu totul tîrziu, a fost o mare inovaţie pentru cetăţenii Chişinăului “, scrie Kraszewsky în anul 1843.
Abia în anul 1860 Chişinăul fu legat cu Rusia prin firul telegrafic, iar în anul 1870se încep lucrările pentru construirea căii ferate Chişinău — Odesa, care se termină cu puţin înaintea războiului din anii 1877 — 1878, cînd Chişinăul fu vizitat de către împăratul Alexandru al II–lea. În anul 1873 “regiunea Basarabiei” fu transformată în “gubernie” şi Chişinăul devine oraş “gubernial”. Odată cu acestea se schimbă şi aspectul general al oraşului. Străzile se pavează treptat, începînd de la centru spre periferie, unde şi astăzi se găsesc o mulţime de străzi nepavate; se înfiinţează vestita “concă”, tramvaiul de cai, despre care un ziarist spiritual scria, că “a călători în ea este o mare plăcere”, căci “urcîndu–te în ea iarna, ajungi la destinaţie vara”; dispare şi “conca”, şi în anul 1912, cetăţenii Chişinăului puteau călători în elegantele tramvaie electrice de astăzi; felinarele cu lămpi de seu se schimbă în cele de petrol, care la rîndul lor, pe la începutul veacului al XX–lea, cu încetul sunt înlocuite cu lumină electrică: se construieşte apeductul şi se înmulţesc clădirile publice şi particulare.

Tîrg de o mare importanţă

Din unele acte de la începutul veacului al XVIII–lea, se vede că Chişinăul figurează deja ca tîrg. Aşa, Dimitrie Cantemir pomeneşte în “Descrierea Moldovei” de “Chişinăul la apa Bîcului, tîrguleţ de puţină importanţă “, iar într–un hrisov dat de către Nicolae Mavrocordat la 14 iulie 1712, se vorbeşte despre “hotarul tîrgului Chişinăului”. Dar Chişinăul devine tîrg mai înainte; cel puţin într–un act a lui Duca Vodă de la 2 mai 1666, se pomeneşte de “tîrgoveţii Chişinăului”.
Călugării de la mănăstirea Sf. Vineri, cum se vede, nu şi–au putut impune autoritatea lor faţă de tîrgoveţii Chişinăului. Aceştia din urmă îşi construiau case, beciuri şi prăvălii şi pe moşiile vecine şi refuzau să plătească dăjdii călugărilor, ba mai mult, locuitorii Chişinăului contestau chiar drepturile mănăstirii Sf. Vineri asupra Chişinăului, afirmînd că “ei ar fi ştiind de la părinţii lor că (Chişinăul) iaste loc domnesc”. Reprezentanţii mănăstirii din Iaşi au fost nevoiţi să dovedească cu acte, că Chişinăul este sat mănăstiresc. “Şi mai înainte vreme”, spun ei la 1748, “au fost tot tîrgul pe locul mănăstirii Sf. Arhanghel.”
Dintr–o mulţime de acte care s–au păstrat din veacul al XVIII–lea se vede că Chişinăul era locuit “de creştini”, adică Moldoveni, cei mai mulţi răzeşi, şi că între tîrgoveţii Chişinăului erau şi Evrei şi armeni. În timpul campaniilor ruseşti, împotriva Turcilor, Chişinăul împărţea soarta celorlalte oraşe din Moldova, cum a fost şi în campania lui Munich. S–au păstrat memoriile secund–maiorului von Raan din campania rusească din anii 1787 —1790.
La 22 decembrie 1788 el scrie: “Chişinăul înainte de devastarea lui a fost un oraş de mijloc; dar cînd l–au părăsit Turcii în retragerea lor, l–au incendiat după obiceiul lor. O privelişte care te emoţionează este de a vedea devastări noi la fiecare pas, de a vedea distrugeri, la care se dedă numai inamicul barbar. Aici se văd sobe şi coşuri, resturi ale celor mai bune case, care au fost aproximativ în număr de trei sute. Prăvăliile negustorilor care formau un pătrat de piatră de 300 de stînjeni împrejur, zac sub cenuşă tot aşa, cum şi vreo şase—şapte biserici”. În anul 1789 Chişinăul din nou fu incendiat şi arde în aşa măsură, încît o parte din populaţia oraşului se strămută pe moşia Buicanilor. Din aceste timpuri avem şi o mărturie a unui călător german, Von Reuner, care vizitînd Chişinăul în anul 1793, scrie că el este “un mic loc fără însemnătate” cu locuitori Moldoveni, Greci şi Evrei.
Prin urmare, Chişinăul, în a doua jumătate a veacului al XVIII–lea, devine un oraş destul de mare, cu hală de piatră pentru negustori, cu vreo trei sute de case bune, cu cîteva biserici, cu mai multe prăvălii şi cu beciuri pentru mărfuri. Numele lui figurează pe unele hărţi ruseşti şi pe cele străine, cum este a lui F. G. de Bawz de la anul 1770 (Kischenau) şi a lui F. L. Giisefeld de la anul 1787 (Kischniou). În afară de cele patru biserici introduse în planul moşiilor Chişinăului a sulgerului I. Tăutu, de la anul 1800 şi în afară de cele dispărute, cum a fost biserica Sf. Nicolae, în Chişinău, pe la sfîrşitul veacului al XVIII–lea, erau şi case mari boiereşti, unele cu două etaje, cum a fost casa familiei Donici şi a stolnicului Dimitrie Rîşcanu.
Istoria nu ne–a păstrat nici un fel de date cu privire la numărul populaţiei oraşului; luînd în seamă însă numărul bisericilor, se poate lesne presupune, că Chişinăul şi ca populaţie era destul de mare. Pe lîngă populaţia băştinaşă, care se ocupa, de obicei, cu agricultura, viticultura, cu creşterea vitelor şi mai puţin cu comerţul, cum se ocupă răzeşii mahalalelor Chişinăului şi astăzi, în Chişinău găsim în calitate de negustori şi pe Evrei şi Armeni. Aşezarea acestor două minorităţi în Chişinău probabil s–a făcut destul de demult, de cînd Chişinăul devine tîrg. Judecînd după denumirea unor străzi din prima jumătate a veacului al XIX–lea, Evreii şi Armenii trăiau pe străzile lor, cea evreiască şi cea armeană. Mai tîrziu se adaugă strada Caraimilor şi a Bulgarilor. Aceştia din urmă, ca şi Armenii, aveau biserica lor, biserica Înălţării, “bulgărească”, de piatră, care se pomeneşte în nişte acte din anul 1804. Stabilirea Bulgarilor, ca şi mai tîrziu a Sîrbilor, s–a făcut în timpul războaielor turco–ruse, aşa cum s–a întîmplat în anul 1807, cînd locuitorii unui sat bulgăresc de peste Dunăre, Fileba, se aşează în Chişinău, ocupîndu–se la început, după cum mărturiseşte un act din anul 1808, cu cerşetoria.
Pe lîngă boieri, negustori şi răzeşi, ca şi în oraşele vechi ale Moldovei, erau şi meseriaşi, împărţiţi în bresle, după cum vedem şi din denumirea unor străzi vechi ale Cojocarilor, Ferarilor, Ciobotarilor etc.
Un “contract” încheiat în anul 1797 între Chişinău şi mănăstirea Galata ne dă o oarecare idee despre clasa tîrgoveţilor din Chişinău. “Adecă noi tîrgoveţii din Chişinău” citim în acest act, “ce avem cîrciumi întru care se vinde băutură, atît vin cît şi rachiu şi holircă dat–am adevărat şi încredinţat acest al nostru condract la mîna sfinţii sale părintelui arhimandrit sfinţii mănăstiri Galata din Eşi, epitrop a Sfîntului mormînt Chir Dionisie, precum să–se şcie că după condractu cel din opştie întru care să arată toată aşezarea tîrgului Chişinăului după ponturile ci sunt arătate acolo am făcut tocmală cu sfînta mănăstire Galata ca să vindem băutură: nefiind popriţi în veci dar să avem a plăti avaetul orănzii, după cum ne este tocmala, adică cine va voi din noi tîrgoveţii atît rufăturile cît şi toate breslile a vinde băutură în tîrgul Chişinăului să aibă a plăti mănăstirii cîte nouă buni”, etc.
Din 63 de semnături, 32 sunt româneşti, 27 evreieşti; semnează un Sîrb, un Bulgar şi doi Greci.
Aşadar, Chişinăul, înainte de anul 1812, ducea viaţa oraşelor din Moldova, aveau organizaţia lor. Nu ştim ce fel de autorităţi avea Chişinăul. Ca tîrg “mănăstiresc” el ar fi trebuit să aibă un vornic, dar dependenţa lui de mănăstire era iluzorie, după cum se vede din actele de contestare ale drepturilor mănăstirei asupra oraşului. Vedem că adeseori ca autoritate intervine pîrcălabul de Lăpuşna, iar mai tîrziu serdarul de Orhei. Baronul de Tott, care a trecut prin Chişinău în anul 1767, povesteşte că în el era un “guvernator”, care–i făcu pe călători “să uite toate greutăţile, dîndu–le o bună masă şi o bună locuinţă”. Poate că acesta era un serdar, cum era în anul 1808, cînd locuitorii se plîngeau împotriva unui serdar abuziv din Chişinău, sau poate că acesta era serdarul Orheiului, care în acelaşi an are reşedinţa în Chişinău.
Chişinăul avea probabil şi şcoli româneşti; cel puţin în anul 1790, în Chişinău locuieşte “dascălul de învăţat copiii… Ştefan din Putna” şi sunt mărturii ale negustorilor din Chişinău că, înainte de 1812, “aicea” era “o şcoală obştească ce se zicea domnească”, o şcoală care avea ca scop să dea o pregătire ceva mai mare copiilor orăşenilor. Pe lîngă catedrala veche prin anul 1800 exista şi o şcoală grecească, aşa cum era obişnuit în timpul fanarioţilor în ţările româneşti.

Pregătirea muncitorilor calificaţi a început acum 125 de ani
.
În a doua jumătate a secolului XIX, Chişinăul, al cărui număr de locuitori depăşea 100 mii de oameni (la începutul secolului erau doar 7 mii), se dezvolta furtunos. Oraşul avea nevoie de tot mai mulţi specialişti calificaţi în mai multe ra-muiţ inclusiv de meseriaşi.
în legătură cu aceasta, la 4 octombrie 1881, într-o clădire situată la intersecţia străzilor Kiev (actualmente 31 august 1989) şi Ismail a avut loc inaugurarea solemnă a Şcolii de Meserii – prima de acest tip în ţinutul nostru.
La acea dată, în faţa comisiei, condusă de primarul de Chişinău, Karl Schmidt, au susţinut examene de admitere primii 20 de tineri. Despre acest eveniment a anunţat, la 10 octombrie 1881, ziarul “Бессарабские губернские новости” (vezi copia ştirii).
în primii ani de existenţă a şcolii, elevii însuşeau specialităţi de genul: lăcătuş, fierar, lemnar, tâmplar şi strungar. În 1894, au fost organizate suplimentar cursuri de desen liniar şi artistic. Procesul de instruire era bine pus la punct: elevii deseori erau lăsaţi repetenţi, până însuşeau meseria cum se cade. în consecinţă, în primii 30 de ani de activitate, la specialităţile “lăcătuş” şi “lemnar”, doar 187 de elevi au absolvit şcoala.
Pe parcursul anilor, denumirea insti- tuţiei de învăţământ, termenul şi particularităţile de instruire au fost schimbate nu o dată, dar fiecare perioadă a fost interesantă în felul său, timp de peste 120 de ani această instituţie pregătind pentru meleagul nostru specialişti de înaltă calificare. In 1919, şcoala a fost reorganizată în Gimnaziul Tehnic, în 1924 – în Şcoala de Artă şi Meserii. în 1937 instituţia a fost reorganizată în liceu industrial. în 1944 a fost fondată din nou Şcoala de Meserii, care, ulterior, şi în calitate de şcoală tehnică profesională, şi în calitate de şcoală tehnică a pregătit continuu, timp de peste 60 de ani, muncitori calificaţi, până la lichidarea ei, în anul 2005. De la sfârşitul anilor 50 ai secolului trecut, în legătură cu apariţia în oraşul nostru a uzinelor electrotehnice, radiotehnice şi de construcţii, o dată cu dezvoltarea radioului, televiziunii, poligrafiei şi transportului feroviar, şcoala pregătea montori, reglori de aparatură radio, mecanici pentru reparaţia şi deservirea aparatelor de radio şi televizoarelor, poligrafişti etc. Şcoala a devenit una de prestigiu în republică şi şi-a păstrat acest statut timp de mai mulţj ani. Aici au fost pregătiţi peste 10 mii de muncitori de înaltă calificare. La timpul lor, au absolvit această şcoală: în 1915, Ivan Fedko – ulterior a activat cu succes în domeniul militar: comandant al Districtulu militar special Kiev, după care a devenit prim-locţiitor al Comisarului Poporului pentru Apărare al URSS;
După al doilea război mondial Piotr Fotesco, Erou al Muncii Socialiste, maşinist de locomotivă Dizel, ulterior lăcătuş la depoul de locomotive; Mihail Garştea, director general al asociaţiilor de producţie “Volna” şi “Introscop”, iar ulterior – ministru al Industriei; Stani-slav Kaciarovski, “Maestru al comunicaţiilor”, “Lucrător emerit radio al republicii”, “Raţionalizator emerit al RSSM”, şi mulţi alţii.
În anul curent, în fostele încăperi aleşcolii îşi desfăşoară activitatea Academia de Teologie Ortodoxă a Moldovei, care pregăteşte preot.
Astăzi, una din cele mai importante probleme ale republicii şi municipiului Chişinău este restabilirea sistemului de instruire tehnîco-profesională, care a fost distrus aproape în întregime. Acest fapt este important nu doar pentru stat, oraş, uzine, întreprinderi, organizaţii şi firme de orice formă de proprietate, dar şi pentru toţi locuitorii Moldovei şi ai capitalei noastre, în special pentru tineret. Obţinând o specialitate de muncitor calificat: constructor, lăcătuş, lemnar, mecanic, croitor, electrician, mecanic radio este mult mai uşor să ocupi un loc destoinic în societate. Iar în viaţa de toate zilele, acasă specialitatea obţinută va fi de un real folos.
Vsevolod REVUŢKI

Advertisements

One thought on “Chişinău – capitală

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s