Chişinău – eseu ,,Tu Chişinău, Icoană Sfîntă, Ţinut Etern şi Sanctuar…”

,,Tu Chişinău, Icoană Sfîntă, Ţinut Etern şi Sanctuar…”


Să te slăvesc în astă zi, cînd soarele te-mbată
Roind in juru-ti cu nimbul veşniciei,
Să- ţi cînt o notă-n galben de aur colorată
Ştiind că Prometeu te-a zugrăvit teluric.

Luceafărul planetă, din cupa lui măreaţă
A apei cristaline cu mir de-nţelepciune,
A coborît cristalul pe tîmplele umane
Şi-a ta legendă vie, de-atunci se cîntă încă…

Cînd gîndurile mele inundă cristalul oglinzii neamului în slava sa eternă, eu, ca într-o linişte candidă de copil fragil, alint raţiunea în tainicul tezaur al divinului creator. Cînd un sunet de doină îşi cîntă în fluier destinul, pe-un picior de plai, în umbra istoriei ce-şi poartă respirul în sînul colţului de rai terestru, vocea mea prinde să cînte în vers, şi sunetul se întinde ca o oază de lumină în rimă. În bezna nopţii senine, cînd orele au încetat să-şi accelereze ritmul circuitului grăbit în minute, îmi port valul de paşi, ca într-o coloană militară, pe tîmplele de veghe al ţinutului din sanctuarul înfăşurat în firele de pînză. Acolo, rîvnit din inima codrului, răcorindu-şi destinul în albia cristalină a rîului, în călăuzirea paşilor săi de către discipolii creatori, îşi adapă tărmul prezentului cu valurile trecutului un ţinut orăşenesc. Dumnezeu, a învrednicit puterea lăuntrică a Zeului Soare, pentru a-i deveni părinte, Luna- felinarul dragostei pure, sub aripa maternă îi măsoară timbrul existenţei feerice…. Şi ca un Prometeu ce-a moştenit talentul străluciului auriu, Ca Frate al stelelor ce – şi port sclipirea în larga sa împărătie de nocturnă, răsare ca o rază din nimburile îngerilor ca să-şi înalţe divinul spre cei care nu i-au cîntat frumuseţea din peisajul creaţiei sale.Astfel, întreg universul mirific, a încolţit sămînţa unui tărîm născut din plămînii pămîntului, de unde-şi poartă respirul Al nostru Chişinău.
Cînd genele nopţii împînzeşte-n firele aurii gravura nopţii senine, sub veşmîntul său plouat cu cristale şi spălat prin minele de diamante, noi hărăzim somnul adînc al unei vîrste de zile în căldura pe care el ca un mag cu bagheta magică în mînă, croieşte drumul eternităţii perene. Cînd dimineaţa –şi coboară mantaua zorilor proaspeţi peste creştetul neamului, în Chişinău aerul limpede de oraş se înalţă în văzduhul din cupola cerească. În geamătul străzilor şerpuite, pe – acolo unde căldura lui încălzeşte şi scînteiază amintirea vivace a unor adunări de litere, care-au sfinţit slava acestui popor din hrisovul aurit al vechimii anilor, şi prin ale lor merite înfăptuite, astăzi genunchii-şi apleacă mersul prin închinăciune. În lumea sa, străzile cîntă, şi scaldă auzul trecătorului în recital de poezie, unele bat clopote, iar altele răscolesc prin minte un vers de poezie, şi în mintea creaţă un chip înfundă gînduri în luptele de mîine….
Ştefan cel Mare ,Mihai Viteazul, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Alexei Mateievici, Ah!Doamne,Senină şi candidă mai curge proslăvirea destinelor ţării, prin chemarea lor în tainica rostire de nume ale străzilor din casa Chişinăului. Mîndri le cinstim onoarea, cînd urmele noastre sapă-n mişcări tăcute, şi poteca Eminescu îşi împrăştie ecoul versului de Scrisoare, sau, poate un gînd Al dragostei către uliţa Micle?… Dar, cînd tihna solemnă se stinge-n tumultul accelerat al motorului metalic, şi felinarele artificiale adună cristalele terestre în feericul oraş, între pereţii ridicaţi ai coloanelor ce sărută valurile nourilor, hărăzesc spiritele umane, ce-adună-n ureche glasul nobil al purului oraş. Deşi, nuanţa pe care oraşele tind să o contureze, izbucnind larva zgomotului aglomerat şi nestatornic, Chişinăul ca o forţă atotputernică înghite – n misterul tăcerii vocea din vibraţia motoarelor mobile, încît printr-o unică suflare, în casa sa muteşte – un simţ de melancolie adunată din versurile lui Grigore Vieu şi parfumată-n sunetul de note sonore ale privighetoarelor noastre. Se pare că Ştiinţa l-a încoronat Rege al Culturii eterne, căci toate castelele ce-i slujesc slova, în inima oraşului nostru îşi sortesc traiul, dar şi existenţa la care piatra sfinţită-n mirul ştiinţei este datornică de a-şi săvîrşi eternitatea. Şi-n aste zile, cînd haina i se-ndoaie de vînt, şi culoarea-şi închide nuanţa în galbenul tomnatic, în aste zile cînd frunzele se prind în hora moldovenească şi-şi cîntă serenada de Adio, covorul proaspăt şi moale înfruntă durerea urmelor de paşi din mersul domol şi neprihănit al şcolarului. Şi ca o ciocnire între stîncă şi apă din zbuciumul vitezei, liceeanul îşi poartă valurile de umblet, şi c-un suspin de gînduri studentul îşi încruntă fruntea în meditaţii. Toţi, ei, stelele umane ale ştiinţei, depun jurămîntul lucirii perene în faţa gazdei ce-i primeşte-n poale cu petalele deschise, ca mai apoi, această floare – Chişinăul, să-şi tezaurizeze mirozna deşteptăciunii din ale lor minţi, care vor oglindi în cartea Fiinţelor ce-au ostenit circuitul lumesc prin descoperire .
Însă, firul luminii sale de pe coroana ştiinţei nu-şi asfinţeşte aici destinul, căci prin strigătul matern, el adună-n tihna necunoscutului împărăţia literelor din lumea de cuvinte, ce-au slobozit în organele fiinţei sacre de ştiinţă cu voce de citire. Ca un părinte troienit de grijile copiilor, Chişinăul a sculptat nesăbuit în temelia lăcaşului divin al cărţii, încît astăzi Bibliotecile – ca nişte pînze de păianjen, împînzesc potecile Chişinăului. C-un respir antic, bogat în ani, şi bătrîn în cifre asemeni numărului stelar din Univers, Ovidius şi-a găsit casă veşnică în palpitaţia inimii din pieptul Oraşului nostru, aici el îşi poartă valul Bătrîneţei în spuma tinereţei înfloritoare, purtîndu-şi zilele în orizontul vremii eterne .
Se pare că naşterea acestui ţinut orăşenesc a fost predestinat de anii altei epoci, pe-atunci cînd cerul strecura din cupa lui Dumnezeu, apa sărată în picuri sfinţită de mirul creştin. Pe-atunci cînd Isus Hristos, împreună cu Ucenicii săi şi-au perindat paşii pe întinderea ţărînei strămoşeşti, şi-n spinarea paşilor, ei au brăzdat mersul în temelia divină. Astăzi, ecoul rîvnit din glasul strident al clopotniţei ne ţese mersul domol şi limpede, sărutînd prin închinăciune pragul Bisericilor, pe care el le-a strîns la soarta acestui ţinut, pentru ca părintele gîndurilor –Sufletul din adîncul fiinţei, să-şi răcorească veşmîntul prin răcoarea picurilor de rouă ai dimineţii creştine. În asemenea gravură a existenţei umane, toate fenomenele cosmice, dar şi personajele destinelor pămîntene îşi croiesc veşnicia în ceruri. Căci în Grădina Edenului (Chişinău), timpul îşi sporeşte zgîrcenia trecerii accelerate, şi ziua în prăpastia amurgului se perindă ca frunza-n alintul zborului fără de vînt, încît ţi-ar părea că şi iarba nu-şi aureşte firul veşmîntului în galbenă culoare. Acolo unde a vădit bogăţia feericului, această Mană Cerească, şi pe-acolo unde istoria a semănat obiceiul traiului de a respira aer vital printre cutările trecutului, statornicia ţinuţului nu va deveni nicicînd nestatornică, frumuseţea nu va ajunge niciodată meschină, încît nici soarele nu va trăda zorii dimineţii de la hotarele oraşului nostru, căci perla din fruntea pămîntului a botezat cu lumina slavei şi a mîndriei întinderea orăşenească din inima Moldovei în apa Eternă, prin stingerea lumînării efemere….
Şi astăzi cu ruga smerită ce-şi înnalţă proslăvirea spre hotarele cerului, noi, copii credincioşi la al nostru părinte, prin magii de cuvinte aşternem slava şi mîndria casei părinteşti din întinderea neamului. Şi deoarece, în astă zi, cînd aripile păsării ciocneşte-n pene peretele norului adînc la înălţime, cînd razele zeului soare se prind în pletele tale alungite, botezînd străzile în picuri de cristale, astăzi cînd florile toamnei ţi-au împletiti în ritualul trecerii timpului coroana belşugului de ani, noi îţi cinstim Mîndria, şi îţi sărutăm ţărîna ce nutreşte la temelia Castelului înnecat în oceanul Frumuseţii, din a ta împărăţie. Astăzi cînd, cifra vîrstei tale ridică scările vremii la înălţime, Puterea tinereţii o coboară în jos cu viteza luminii. Chiar dacă timpul îţi sapă cărări în abisul trecerii sale, juneţea ta ridică coloane verticale în lauda chipului fragil …căci cu cît ţi se îngreunează etatea cifrei, tu devii pas cu pas mai tînăr, şi bătrîneţea ca soarta copilăriei trecute, rămîne adîncită-n amurgul neştirii şi-al uitării vremelnice …Ah Doamne! Şi cîte planete ar cuprinde arealul cuvintelor mele către tine ?…. Deşi îţi suntem copii, zilele noastre adapă fîntîna viitorului în trecere şi odată cu perindarea clipelor, paşii noştri se sting ca felinarele în sanctuarul eternităţii, şi dacă astăzi, cînd mîna mea ridică către tine, astăzi cînd paşii mei ating corpul fiinţei tale, vocea mea, rodită-n seminţiile limbii române, te strigă-n slovele româneşti … dar şi atunci …atunci cînd stingerea mea va lumina drumul veciei, în amintirea ta al meu ecou îţi va cînta în strună, prin proslăviri măreţe de-al tău trecut, prezent, şi viitor de mâine:
,,Tu, Chişinău, Rămîi icoană la tine să mă-nchin
Ştiind că-mi eşti părinte al vechiului pămînt
A noastră veşnicie nu-i prinsă-n rădăcină,
Un mîine de-l rostim, rămîne nu se ştie ….
Dar tu, ţinut feeric în raze înnecat,
Rosteşti eterna-ţi viaţă, prin traiul de oraş….”
Crina Popescu cl.XI-a
Liceul teoretic ,,Liviu Rebreanu”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s