Cultul în Chişinău

 

În cele două provincii româneşti, care au îndurat jugul stăpânirii străine, în Ardeal şi Bucovina, religia a jucat cel mai important rol în viaţa socială şi mai ales cea naţională. Deosebirele confesionale între popoarele de acolo, de obicei coincideau cu deosebirile naţionale. Lupta pe care o duceau naţionalităţile între ele, se desfăşoară sub scutul bisericii; ca armă în aceste lupte, era întrebuinţată cultura naţională. Aceasta a dus nu numai la păstrarea fiinţei naţionale a poporului, ci şi la dezvoltarea culturii naţionale.
Basarabia anexată la pravoslavnica Rusie sub pretextul eliberării pravoslavnicilor Moldoveni de sub “jugul agarean”, n-a cunoscut nici luptele religioase de acolo, nici viaţa naţională din provinciile Austro-Ungare. Biserica ortodoxă ca biserică oficială, era biserica dominantă în stat, restul confesiunilor fiind numai tolerate. Şi reflexul acestei politici generale ruseşti, se vede şi în viaţa cultului din oraşul Chişinău. Aceasta îi face pe Moldoveni să se apropie de pravoslavnicii Ruşi, separându-se de celelalte popoare, şi a nu pune preţ pe chestiunea naţională, care nu avea stimulentul religios din Ardeal şi Bucovina.
Pentru scopuri mai mult politice faţă de Principatele Române şi poate şi din motive de recunoştinţă faţă de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, guvernul rus înfiinţează în Chişinău o mitropolie a Basarabiei. Gavriil Bănulescu-Bodoni dă bisericii din Basarabia o nouă organizare, luând în consideraţie şi unele tradiţii locale. El înfiinţează în Chişinău un seminar, unde se preda şi limba moldovenească, creează o tipografie, care a jucat un rol foarte important în viaţa cultural-bisericească a provinciei. Oraşul Chişinău la anul 1812, avea opt parohii: două în suburbiile Visterniceni şi Buiucani, şi şase în oraş, şi anume: Catedrala cu hramul Arh. Mihail, Biserica Bunavestirii, Biserica Sf. Ilie, Biserica Înălţării, Biserica Naşterii Maicii Domnului şi Biserica Grecească de pe lângă epitropia moşiilor închinate Sf. Mormânt.

În cursul unui veac de stăpânire rusă, biserica ortodoxă din Chişinău, nu s-a manifestat prin nimic. Un rând de arhierei ruşi care l-au succedat pe mitropolitul Gavriil, cu încetul au unificat cu desăvârşire viaţa parohială din oraş, introducând limba rusă în serviciul divin în cele mai multe din bisericile Chişinăului. Limba română s-a menţinut parţial până în zilele noastre numai în unele biserici mărginaşe.
Sub regimul rus s-au ridicat încă opt biserici ortodoxe, pe lângă care s-au înfiinţat şi parohii, şi anume: Biserica Sf. Gheorghe (1819), Biserica Sf. Haralambie (1836), Biserica Tuturor Sfinţilor (1830), Biserica Sf. Teodor Tiron (1858), Biserica Sf. Treime (1869),’ Biserica Adormirii Maicii Domnului (1892) şi Biserica Sf. Dimitrie (1902).
Ca monument de artă, cea mai frumoasă din bisericile noi din Chişinău este catedrala oraşului, ridicată în anul 1836, a cărei înfăţişare pe din afară, perfect de bine armonizează cu casele în stil empir din anii 1820 — 1840. Pictura catedralei reprezintă curentul nou din arta picturală bisericească rusă, curentul reprezentat prin şcoala lui Vasneţov. Clopotniţa din faţa catedralei, destul de înaltă, nu reprezintă nimic deosebit. Mult mai interesant este turnul prin care se face intrarea în grădina catedralei, construit în anul 1840, cu un clopot mare de o greutate de 6400 kilograme, cu un orologiu, turn sprijinit pe pereţi masivi, în care se ascund 16 coloane ornate cu capitele corintiniane de frunzişuri.
De un interes deosebit sunt cele câteva biserici vechi, ce s-au păstrat în partea de jos a oraşului, biserici care datează din timpurile de înainte de anexarea Basarabiei. Din aceste biserici, în afară de biserica Armenească, care poate a fost şi ea biserică ortodoxă şi care este clădită în stilul vechilor biserici moldoveneşti, cele mai vechi din bisericile Chişinăului sunt următoarele: Biserica Sf. Mihail şi Gavriil, vechea Catedrală a oraşului, fosta biserică “Domnească” cu hramul Sf. Nicolae, care se pomeneşte în actele de la 27 iulie şi 10 octomvrie 1741, şi de la 1 decemvrie 1755. Biserica în formă de corabie, cu o clopotniţă durată deasupra nartexului, cu un pridvor adaos mai târziu, păstrează ceva din frumuseţea bisericilor moldoveneşti. O inscripţie pe o piatră din marmoră vesteşte că biserica a fost reclădită şi împodobită în anul 1808 “de fraţii maioru Ioan şi sărdariul Feodor fii protoierei Constantin Măcărescul spre pomenire şi slava cinstirei aceşti prăznuiri din partea noastră”…
Biserica Râşcanu din Visterniceni, cu hramul Sf. Constantin şi Elena, cu o poartă din anul 1837, cu o mulţime de pietre mormântale în curte, pe care sunt gravate inscripţii moldoveneşti, are aceeaşi formă a corabiei. O inscripţie ne spune, că “această sf biserică din temelie s-au zidit cu cheltuiala a robului lui Dumnezeu Constantin Răşcan biv. v. spătar 1777″. Un aer de la anul 1765 şi câteva icoane vechi dau o importanţă şi mai mare acestei biserici.
Biserica Bunavestirea de pe un umăr de deal deasupra Bâcului, mai puţin interesantă decât cele două biserici de mai sus, a fost reclădită în anul 1810 de către “căpitanul Terinte şi de alţi iubitori de Hristos “.

Cea mai interesantă biserică ca arhitectură veche moldovenească este biserica Mazarachi, aşezată pe o sprânceană de deal deasupra Bâcului. Biserica în forma corabiei cu sânuri rotunzi în pereţii laterali şi cel dinspre răsărit, cu o cupolă care se sprijină pe aceste sânuri şi care nu străpunge acoperişul, cu o clopotniţă care admirabil armonizează cu întreaga clădire, nu se ştie când este construită. După părerea unora această biserică ar fi cea mai veche biserică din Chişinău. Pridvorul adăogat mai târziu, răpeşte mult din frumuseţea bisericii. Şi aici se găsesc câteva pietre mormântale cu inscripţii moldoveneşti din veacul al XVIII-lea şi câteva icoane vechi.
Tot de pe la finele secolului al XVIII-lea, datează şi biserica Sf. Ilie, care ca formă se apropie de biserica Mazarachi şi care este interesantă şi prin câteva monumente funerare cu inscripţii moldoveneşti.
Pe lângă bisericile parohiale notate mai sus, Chişinăul mai are încă 19 biserici şi capele ortodoxe pe lângă şcoli şi spitale, care servesc interesele spirituale ale acestor instituţiuni.
Oraşul Chişinău are protopopia lui aparte, iar autoritatea superioară spirituală a credincioşilor ortodocşi este arhiepiscopul Chişinăului şi consistorul. Ca centru a vieţii religioase a Basarabiei, sau, cu înfiinţarea eparhiilor Hotinului şi Ismailului, ca fost centru, Chişinăul posedă mai multe bunuri a eparhiei, cum este seminarul, şcoala spirituală, şcoala de cântăreţi, şcoala eparhială de fete, contestată de autorităţile şcolare, o tipografie, o fabrică de lumânări, mai multe imobile şi vreo două podgorii.
In ce priveşte clerul oraşului, compus în mare majoritate din Români, cu studii seminariale ruseşti, mai rar academice, el s-a adaptat la noile împrejurări, aducându-şi tributul său pe terenul naţional religios, romanizând aproape toate parohiile, dar găsindu-se în frământări vremelnice şi inerente pentru lucruri pământeşti, frământări inutile şi pentru ei şi pentru Statul Român.
Celelalte confesiuni creştine din Chişinău sunt foarte puţin numeroase ca populaţie.
Cea mai veche comunitate din oraş este comunitatea armeană, care datează din timpurile când Basarabia făcea parte din Moldova. La anul 1804 Armenii din Chişinău îşi ridică o biserică, sau poate o refac pe una moldovenească căzută în ruină, care există şi astăzi, şi nu este exclus, că ei au avut biserică în Chişinău şi înainte de această dată. Sub regimul rus Armenii aveau în Chişinău episcopul lor, care păstorea eparhia basarabeană şi pe cea din guvernămintele de pe litoralul Mării Negre şi purtau titlul de episcop de Chişinău şi Nahicevani. Autoritatea superioară bisericească a Armenilor era patriarhul de Ecimiadzin din Caucazia. Astăzi comunitatea Armenească enumără 130 de familii armeneşti, şi în afară de biserica despre care am amintit, mai au o capelă la cimitirul armenesc; biserica armeană din Chişinău ca şi din întreaga Basarabie, s-a afiliat la episcopatul de Bucureşti, care depinde de patriarhatul de Constantinopol. Comunitatea însă din Chişinău, socoate ca cap al bisericii sale pe patriarhul de Ecimiadzin, fapt care nu este recunoscut de către guvernul român şi care a provocat neînţelegeri chiar în sânul comunităţii armeneşti. Viaţa comunităţii armeneşti nu se manifestă decât în chestiuni de administraţie religioasă.

Comunitatea luterano-evanghelică s-a înfiinţat în Chişinău în anul 1825, când în Chişinău se stabileşte un număr de Nemţi din regiunile ruseşti locuite de Nemţi în calitate de funcţionari, militari, meseriaşi şi negustori. La anul 1838 această comunitate zideşte biserica luterană cu un turn original în stilul gotic. Până la începutul războiului mondial, comunitatea evanghelico-luterană era destul de numeroasă; ea avea şi şcoala ei, care a funcţionat cu întreruperi de la anul 1827 până la anul 1915. Astăzi comunitatea evanghelico-luterană numără vreo 500 de suflete în cap cu un pastor, care depinde de consistorul din Tarutino. Ca autoritate superioară bisericească, ei recunosc episcopatul din Sibiu. Şi viaţa religioasă a comunităţii evanghelico-luterane se mărgineşte la îndeplinirea formalităţilor religioase şi la viaţa sufletească a enoriaşilor.
Comunitatea romano-catolică, compusă aproape exclusiv din Poloneji, se formează pe la anul 1830 şi ceva, ridicând la anul 1840 o biserică, despre care scriitorul Kraszewsky scria la anul 1843: “biserica catolică, nu de mult construită, nu departe de catedrală, este destul de bună, dar construcţia nu este frumoasă. Cele două turnuleţe mici la intrare sunt alipite fără nici o proporţie “.
Vedere asupra Costiujenilor
Sub stăpânirea rusă ei depindeau, din punct de vedere spiritual, de episcopia din Tiraspol. Cu toate încercările de a da o dezvoltare mai mare vieţii culturale religioase sub Ruşi, Polonejii n-au reuşit să-şi creeze decât o bibliotecă şi o şcoală primară, care nu funcţiona regulat. Astăzi comunitatea romano-catolică are o şcoală întreţinută de Stat, se ocârmuieşte de un decanat, care s-a afiliat la episcopatul romano-catolic din Iaşi. Comunitatea romano-catolică nu are decât vreo 1.800 de enoriaşi.
Comunitatea lipovenească şi secta molocanilor au şi ele bisericile lor, lipovenii — două parohii, iar molocanii o casă de rugăciune.
În total secta lipovenească şi molocană are vreo 4.000 de suflete. Sub ruşi aceste secte au fost prigonite până pe la sfârşitul secolului al XlX-lea. Ele existau în mod clandestin şi abia în ultimile decenii li s-a îngăduit a-şi ridica biserici.
In Chişinău mai există o casă de rugăciune a baptiştilor, sectă care în ultimii ani începe să prindă rădăcini în oraş, ca şi în provincie.
Cea mai numeroasă comunitate, după biserica ortodoxă, comunitatea evreiască, astăzi are 67 de sinagogi şi case de rugăciune. Diferenţa între casele de rugăciune şi sinagogi este numai în numărul enoriaşilor, nu în sistemul de administrare. Sub regimul rus comunitatea evreiască avea şi un fel de şcoli parohiale, aşa zise hedere, în care se predau obiectele religioase de către învăţători aproape tară nici o pregătire pedagogică. Comunitatea evreiască, pe lângă chestiuni pur religioase, rituale, se ocupa şi de opere de binefacere. Astăzi această comunitate are în fruntea ei un rabinat, care poartă oficiul stărei civile, ca şi celelalte comunităţi din Chişinău, administrează sinagogile şi casele de rugăciune, supraveghează viaţa religioasă a enoriaşilor, care de la revoluţie încoace, pe zi ce merge scade.
La acestea s-ar mai putea adăoga un mic număr de caraimi, o sectă a religiei mozaice care nu recunoaşte talmudul, sectă care numără numai câteva familii în oraşul Chişinău.

 

Final.
Iulie 2009.

 
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s