Istoria oraşului Chişinău (I)

Istoria Oraşului I
Chişinăul este unul din puţinele oraşe, al cărui nume n-a suferit nici un fel de schimbare în cursul unui rând de veacuri. Şi în vremea lui Alexandru cel Bun, numele Chişinăului se pronunţa ca şi astăzi. In cele mai multe acte numele lui figurează astfel: Chişinău, în unele Chişnău, formă populară întrebuinţată şi acuma, foarte rar — Cheşeneu, iar în documentele slavoneşti — Cheşenev, Chişenev, Chişinev.
Etimologia cuvântului Chişinău a dat naştere la mai multe teorii. Unii, care căutau să dovedească caracterul slav al Basarabiei, au emis părerea că denumirea Chişinăului provine de la cuvântul ucrainean Chişeni, ceea ce înseamnă “buzunar”. Ei explicau originea cuvântului prin faptul că Chişinăul în vechime era un centru comercial, unde se adunau negustori ucraineni, armeni, evrei şi moldoveni, că acest oraş bogat era un fel de “buzunar”. Nu mai puţin ciudată era şi teoria, cum că cuvântul Chişinău derivă de la Câşla nouă, adică târla nouă de oi. Susţinătorii acestei teorii pastorale, plecau de la legenda idilică, cum că în prima jumătate a veacului XlX-lea în partea de sus a oraşului, unde astăzi se înalţă liceul real, era o târlă de oi, că mai înainte târla ar fi fost în alt loc — Câşla veche {Câşla —cuvânt tătăresc); în jurul acestui adăpost al oilor strămoşii orăşenilor de astăzi s-au adunat cu încetul, punând bazele acestei aşezări omeneşti. Mai aproape de adevăr ar fi părerea că cuvântul Chişinău provine de la Keşene — ceea ce înseamnă în limba tătărească capelă pe mormânt, sau Keşen — schit, mănăstire. Această din urmă teorie s-ar sprijini pe un act de la 1420, din care ar reeşi, că în Chişinău, în vremurile acelea era o mănăstire, după presupunerile unora, în locul bisericii Mazarachi de astăzi. Cum vom vedea mai jos, acest act se referă cu totul la o altă localitate şi se interpretă greşit.

La aceste teorii, care nu rezolvă problema originei denumirii Chişinăului, adăugăm şi părerea noastră. În regiunea codrului în Basarabia se găsesc câteva sate cu nume ungureşti, probabil locuite odată de o populaţie maghiară din primele aşezări săcuieşti ori colonişti “descălecători” mai târziu aduşi de către domnii Moldovei din Ardeal. Aşa este satul Ghidighişi de la Hidegeş ceea ce înseamnă — “locul rece”, pe româneşte Recea. Ceva mai sus pe Bâc în apropiere se găseşte şi un sat cu numele Recea; Miclăuşeni (satul lui Nicolae), Orhei de la Orhely —cetate de pază, Micăuţi, Teleşău, Văscăuţi — toate aceste denumiri par ungureşti, precum şi izvorul de lângă Chişinău Burcut de la Borcut — “fântână de vin”. Este sigur că şi numele de Chişinău, cu sufixul ău de provenienţă ungurească, este un cuvânt maghiar poate de la Kisjeno (Ieno cel mic) de unde provine şi denumirea oraşului Chişinău din Ardeal, sau de la cuvintele Keszelvo, Keszen, Kiszinel.
Această ipoteză ar putea găsi sprijin şi în împrejurările istorice din veacul al XlII-lea şi al XlV-lea, în colonizările maghiare din Moldova, cum este regiunea Bacăului.
Este stabilit că actualul sat Ciubârciu, situat pe Nistru la o distanţă de vreo 30 de kilometri mai jos de Tighina, pe vremuri a fost un orăşel locuit de unguri husiţi, emigraţi pe timpurile lui Alexandru cel Bun şi ceva mai târziu. Vechiul Ciubârciu era aşezat probabil mai sus de satul de astăzi, în localitatea Vârâţi, care se găseşte la 5 kilometri de actualul sat şi unde se găsesc urme de aşezări omeneşti, “selişte”.
După pierderea Cetăţii Albe, Ştefan cel Mare mută pârcălăbia de acolo la Ciubârciu. Asemenea emigrări a ungurilor erau posibile şi în centrul Basarabiei, în regiunea codrului, şi se putea face şi înainte de mişcările husite. Şi nu este lipsit de interes din acest punct de vedere şi faptul existenţii a unui alt Chişinău, în apropiere de Ciubârciu, oraş care exista în veacul al XV-lea şi al XVI-lea, adică când exista şi satul cu acelaşi nume, actualul oraş.
Acel oraş se găsea pe râul Botna, şi figurează în două acte. La 10 aprilie 1458 Ştefan cel Mare confirmă mânăstirii Bistriţa stăpânirea bălţilor de la gurile Botnei, bălţi care se întind de la revărsarea Botnei în Nistru până la Căuşenii de astăzi.
“Şi confirmăm“, se spune în acest act, “bisericii mânăstirii Bistriţa, unde este hramul Adormirii Sfintei Născătoare de Dumnezeu (dreptul) asupra (”denumirii Botna”) Botnei, şi cu toate iezerile, gârlele şi iezişoarele, şi de la Chişinăul roşu (frumos) până la dealul Zagornei, şi mai sus şi mai jos pe Nistru toate prisăcile care se găsesc în acel hotar“… Localitatea Zagorna, sau mai bine zis lacul Zagorna, figurează într-o serie de documente moldoveneşti, începând cu un act a lui Alexandru cel Bun de la 31 august 1429. Şi astăzi, acest lac, sau mai bine zis baltă, poartă denumirea veche şi se găseşte ceva mai jos de revărsarea Botnei în Nistru, la vreo trei kilometri de satul Chiţcani spre Copanca. Şi dealul care se coboară spre baltă poartă denumirea de Zagorna. Despre acelaşi Chişinău se vorbeşte în documentul lui Petru Rareş din 22 martie 1535, prin care domnitorul Moldovei dă pârcălabului de Ciubârciu Tomşa “pentru slujba lui drepteredincioasă”… “un loc viran pe Botna, între Dobra şi Oale, unde este marele Chişinău ca se înfiinţeze acolo un sat“. Prin urmare, este precis că pe Botna, nu departe de Nistru, mai exista un Chişinău, şi judecând după faptul că într-un caz el se numea “frumos”, iar în altul “mare”, se poate presupune că aici este vorba de un oraş şi că aceste calificative i se atribuiau spre deosebire de Chişinăul de pe Bâc.
Luând în seamă că hotarul bălţilor Botnei se începe la Nistru şi se termină la Căuşeni, nu este exclus că Chişinăul de pe Botna se găsea în locul Căuşenilor de astăzi, fără îndoială o aşezare omenească veche, dat fiind şi situaţia lui geografică în drumul care duce de la vadul Nistrului la Tighina spre vadul Dunării de la Isaccea şi de la Cetatea Albă spre oraşele din nordul Moldovei. După aşezarea Tătarilor în regiunea Bugeacului, în veacul al XVI-lea, Chişinăul devine capitala lor, schimbându-şi denumirea în Căuşeni. In ce legătură a fost Chişinăul de pe Botna cu satul Chişinău de pe Bâc din acele vremuri, este greu de făcut vreo presupunere. Este clar că aceste două localităţi au avut ceva comun cu emigrările din părţile ungureşti în Moldova.
O mică confuzie a ieşit şi cu data de la care istoricii Chişinăului încep istoria oraşului. S-a stabilit ca un fapt netăgăduit, că numele oraşului Chişinău se pomeneşte pentru prima dată într-un hrisov a lui Alexandru cel Bun din 25 aprilie 1420. Domnitorul Moldovei dă prin acest hrisov boierului său Venea “pentru slujba dreaptă şi credincioasă ” câteva sate “în ţara moldovenească ” între care se pomenesc Miclăuşeştii, Lozova, Dvornicenii, Dumeştii, Sadova şi altele “şi hotarul acestor sate care sunt pe Bâcoveţ: mănăstirea lui “Chiş-novarzar” pe deasupra prisăcii lui Acibco, pe deasupra Horodiştii, pe deasupra Lozovei“, etc.
Slavistul rus de origine românească I. Venelin (Huţu) comentând acest text a afirmat încă la anul 1840 că Bâcovăţul despre care se vorbeşte este Bâcul şi că “Chişnovărzăreştii” — nu este alta decât o mănăstire a lui Varzar în Chişinău. Această părere greşită a fost repetată de toţi acei care au scris despre Chişinău până astăzi. Dar e suficient să arunci o privire asupra hărţii Basarabiei, confruntând nomenclatura geografică din hrisov cu cea de pe hartă, ca să apară toată absurditatea acestei afirmaţiuni. Este vorba cu totul de o altă localitate care se află la vreo şaizeci de kilometri de la Chişinău, de mănăstirea Vărzăreşti, aşezată nu departe de începutul râuleţului Bâcovâţ, afluentul Bâcului; satele care se pomenesc în hrisov sunt sate aşezate pe acest afluent, în împrejurimele mânăstirii Vărzăreşti, care în alt loc a hrisovului se numeşte pur şi simplu “Mănăstirea lui Vărzar“. Cuvântul “Chişno” probabil că a fost rău citit de către romanticul slavist, care în actele publicate de el face o mulţime de greşeli de aşa natură, şi acest cuvânt probabil sună altfel.
Tendinţa lăudabilă a istoricilor Chişinăului de a-şi reprezenta oraşul cât se poate de vechi, prin consideraţiunile de mai sus nu este zdruncinată prin nimic, căci Chişinăul apare cu numele său propriu în alt hrisov din anul 1436 dat de către Ilie şi Ştefan Vodă logofătului Vancea, în care precizându-se hotarele unei localităţi, se spune următoarele: “şi lângă Bâc de ceilaltă parte pe valea care se găseşte în faţa Cheşenăului (Kesheneva) lui Acbaş “.
Din acest act se vede că Chişinăul exista în prima jumătate a veacului XV-lea, şi nu este exclus, că istoria acestui oraş se începe cu mult mai înainte de această dată, poate că chiar la începutul aşezării moldovenilor în regiunea Nistrului. Insă Chişinăul nu se deosebea la început prin nimic de satele din jurul lui. O serie de acte din veacul al XVI-lea şi XVII-lea ne arată că Chişinăul era un simplu sat, că el nu juca nici un rol în viaţa politică şi economică a Moldovei răsăritene. In cele mai vechi hărţi ale Moldovei, cum este, de exemplu, harta lui Reicherstorf de la 1541, sau a lui Iacobo Castaldo din 1584, Chişinăul nu figurează, pe când în aceste hărţi se găsesc oraşele basarabene, cum este Orheiul, Tighina, Lăpuşna, Soroca etc. Aceasta înseamnă că Chişinăul n-avea absolut nici o importanţă în vremurile acelea şi că el, cum se vede din acte, ţinea de pârcălăbia de Lăpuşna.
Până la răpirea Basarabiei de către Ruşi, Chişinăul a dus viaţa satelor şi târgurilor moldoveneşti din acea vreme.
In locul unde astăzi se aşterne Chişinăul cu suburbiile sale erau şase sate, fiecare din ele având istoria lui, şi anume: Chişinăul propriu zis; Buicanii, suburbia de astăzi a cărei moşie se întindea până la Bâc, ocupând şi o parte din oraşul de acum de la piaţa nemţească spre Bâc; Vovinţenii, care s-a contopit cu Buicanii şi care era aşezat spre vest de Buiucani; Hrusca, care ocupa regiunea şcoalei eparhiale şi a cimitirului armenesc, inclusiv Malina-Mică; Visternicenii, — Râşcanovca de acuma de pe malul stâng al Bâcului, — care ţinea de pârcălăbia Orheiului; Munceşti — astăzi regiunea drumului şi barierei Munceşti, împreună cu satul Munceşti.
În a doua jumătate a veacului al XV-lea, satul aparţinea boierului Vlaicu, poate unchiului lui Ştefan cel Mare, cunoscutul pârcălab de Cetatea Albă, Hotin şi Orhei. Printr-un hrisov al lui Ştefan cel Mare din anul 1466 se întăreşte cumpărătura unei selişte de către “cinstitul boiar… [dumînialui] Vlaicul… la Chişinău, la fântâna Albişoara, ce ş-au [cumpărat] de la Toader, ficiorul lui Fedor, şi de la fratele lui dela… şi de la Fedorel drept 120 zloţi tătăreşti“. Strănepoata lui Vlaicu, Vasutca, vinde Chişinăul fostului “ureadnec’ de Iaşi, Drăguş, cum se vede din hrisovul dat de către Petre Şchiopul la 25 aprilie 1576. “Precum au venit,” citim în acest document, “înaintea domniei mele… Vasutca fata Maricăi, nepoata Eremiei ce au fost visternec… strănepoata lui Vlaico, de a ei bunăvoie, de nime silită nici asuprită, şi au vândut a sa dreaptă ocină şi moşie un sat anume Chişinăul pre Bâcu, în ţinutul Lâpuşnei, şi cu mori în Bâcu, dând un dires de întări tură, ce au avut strămoşul ei Vlaicul de la Ştefan-Vodă-cel-Bătrân; ce l-au vândut slugii noastre lui Drăguş ce au fost ureadnec… în Iaşi drept cinci sute de zloţi tătăreşti“…
Soţia lui Dragoş, Salomia, “împreună cu ficiorii săi Crăstea şi Vasilie şi cu nepoţii lor Necolai şi Ionaşco şi Anghelina ficiorii lui Ştefan Drăguş, de nime siliţi nici asupriţi şi-au vândut a lor dreaptă ocină şi cumpărătură dintru ale sale dreaptă direasă, un sat anume Chişinăul pre Bâcu… ce şi-au fost cumpărat lui Drăguş vornecul de la Vasutca fata Maricăi“. Această vânzare a satului Chişinău s-a întâmplat la 29 Noiemvrie 1617, proprietar devenind marele Vistiernic Constantin. Ceva mai târziu Chişinăul, nu se ştie prin ce împrejurări, devine proprietatea mănăstirilor închinate Sf. Vineri şi Balica din Iaşi. Aceasta se vede din “cartea domnească” a lui Vasile Lupul din 6 august 1641 dată “călugărilor de la sfânta mănăstire de la Sfânta Vineri şi de la mănăstirea Balicăi, ca să fie tari şi puternici cu cartea domniei mele a lua a zecea din toată pâinea şi din fân, şi din legumi şi din tot venitul la sat la Chişinău“.
In a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, Chişinăul trece în stăpânirea mânăstirii Galata, cum se vede din actul dat de către domnitorul Alexandru Calimah mănăstiri la 28 septembrie 1795.
Soarta Chişinăului o împarte şi Hrusca. O jumătate din această moşie se vinde la anul 1548 lui Stănilă, Ghedeon şi Bran de către “Magduca şi fratele ei Frăţian feciorii lui Stan… Nicoară şi surorile lui Urâta şi Dragna şi Cemordea feciorii Neacşii… toţi nepoţii lui Coste Posadnic“. Cealaltă parte rămasă fiicelor lui Coste Posadnic, Nişca şi Anghelina, se vinde în acelaşi an lui Bran, Mihuţă, Ioan şi Simeon, probabil toţi răzeşi. În veacul al XVII-lea şi al XVIII-lea, cum se vede dintr-o mulţime de acte, Hrusca intră în mâinile mai multor răzeşi, care se ceartă pe chestiunea hotarelor. Pe la începutul veacului al XlX-lea Hrusca, sau poate o parte din ea, ajunge proprietatea Muntelui Sinai.
Buicanii aparţineau în baza unui act dat de către Ştefan cel Mare unui oarecare Hodor. Nepoţii şi strănepoţii lui se adresează cu o plângere către domnitorul Constantin Movilă la 20 august 1608:
“Şi ne-au jăluit înaintea noastră “, scrie în actul său Constantin Movilă, “cu mare jalobă şi cu mare mărturii zicând întracesta chip: că au avut un uric ce li-au fost lor de la strămoşul lor Hodor şi Parasca de la bătrânul Ştefan-Vodă pre sat pre Buecani ce este în ţinutul Lăpuşnii, pre Bâc şi cu loc de heleşteu şi cu vad de moară în Bâc şi acel uric au perit în prada Tătarilor când au venit domnia me în pământul domniei mele din cetatea Hotinului cu oştile leşăşti, atuncia când au umplut Tătarii pământul nostru “.
În anul 1609, o parte din moşia Buicanilor se vinde marelui postelnic Chiriţă Dumitrachi. La anul 1611 el cumpără şi a doua parte a Buicanilor. Soţia postelnicului Chiriţă Dumitrachi, după moartea lui, donează Buicanii Sf. Mormânt “pentru sufletul giupânului său Chiriţă Postelnicul şi pentru sufletul ei”. De la această dată Buicanii depind de mănăstirea Galata din Iaşi, care era închinată Sf. Mormânt.
Cam la fel s-a întâmplat cu satul Vovinţeni, care la început aparţinea numeroaselor familii răzeşeşti Creţulescu, Stratulat şi Chinseşti. Aceşti răzeşi îşi vând moşiile lor mânăstirii Galata la 24 septemvrie 1766.
În cât priveşte satul Munceşti şi Visterniceni, cel dintâi aparţinea mitropoliei de Iaşi, iar cel din urmă — o parte mânăstirei Căpriana, iar alta la început familiei boiereşti Ionăşcuţă Logofătul, iar mai pe urmă familiei Râşcanu.

Aceste câteva consideraţiuni cu caracter istoric aruncă puţină lumină şi asupra originei Chişinăului. El a fost înfiinţat împreună cu satele despre care am vorbit, în vremurile când s-au făcut primele aşezări răzeşeşti în Moldova răsăriteană, în veacul al XlV-lea; proprietarii acestor sate au căpătat mai târziu confirmare asupra moşiilor din partea domnitorului Ştefan cel Mare. Intre primii colonişti din regiunea codrului au fost şi ardeleni, poate chiar şi unguri, care au adus cu sine şi câteva denumiri ungureşti.
Hotarele Chişinăului şi ale satelor din jurul lui, precum şi câteva mori de apă pe Bâc, au fost cauza mai multor neînţelegeri între proprietarii satelor, mai multor procese, delimitări, care se rezolvau de către pârcălabii de Lăpuşna, domnitorii Moldovei, iar pe urmă de către Divan.
Satul Chişinău, se vede, se dezvoltă mai repede decât celelalte sate, şi locuitorii lui adeseori încalcă hotarul, ceea ce provoacă plângeri din partea vecinilor. Astfel vedem că Vasile Lupu printr’o dispoziţie din 28 august 1642, trimite pârcălabii din Lăpuşna “la sat la Chişinău şi,” le ordonă el, “să strângeţi oameni buni şi bătrâni şi dinprejur megiaşi şi să socotiţi cum veţi şti mai cu dreptul cu sufletele voastre să alegeţi hotarul satului Chişinăului despre alte hotare“.
Din unele acte de la începutul veacului al XVIII-lea, se vede că Chişinăul figurează deja ca târg. Aşa, Dimitrie Cantemir pomeneşte în “Descrierea Moldovei” de “Chişinăul la apa Bâcului, târguleţ de puţină importanţă “, iar într-un hrisov dat de către Nicolae Mavrocordat la 14 iulie 1712, se vorbeşte despre “hotarul târgului Chişinăului”. Dar Chişinăul devine târg mai înainte; cel puţin într-un act a lui Duca Vodă de la 2 mai 1666, se pomeneşte de “târgoveţii Chişinăului”.
Călugării de la mănăstirea Sf. Vineri, cum se vede, nu şi-au putut impune autoritatea lor faţă de târgoveţii Chişinăului. Aceşti din urmă îşi construiau case, beciuri şi prăvălii şi pe moşiile vecine şi refuzau să plătească dăjdii călugărilor, ba mai mult, locuitorii Chişinăului contestau chiar drepturile mânăstirei Sf. Vineri asupra Chişinăului, afirmând că “ei ar fi ştiind de la părinţii lor că (Chişinăul) iaste loc domnesc“. Reprezentanţii mânăstirii din Iaşi au fost nevoiţi să dovedească cu acte, că Chişinăul este sat mânăstiresc. “Şi mai înainte vreme“, spun ei la 1748, “au fost tot târgul pe locul mânăstirii Sf. Arhanghel: iar de la vremea răscoalelor, când au venit moscalii la Hotin, arzăndu-se toate casele târgoveţilor, la aşezarea după răscoale, s-ar fi tras mai sus a face case şi dughiane, ajungând şi pe Buiucani pe moşia mânăstirii Galaţii şi vrând egumenii aş căuta hotarele moşiilor între dânşii s-au aflat şi pe hotarul mânăstirii Galaţii câteva case şi dughiane“. Din acest act se vede, că Chişinăul a fost devastat în timpul campaniei lui Munich, cum a fost devastat de către tătari cu câteva decenii mai înainte şi anume la anul 1690, când populaţia se mută la Visterniceni pe moşia lui Râşcanu.
Dintr-o mulţime de acte care s-au păstrat din veacul al XVIII-lea se vede că Chişinăul era locuit “de creştini”, adică Moldoveni, cei mai mulţi răzeşi, şi că între târgoveţii Chişinăului erau şi Evrei şi armeni. In timpul campaniilor ruseşti, împotriva Turcilor, Chişinăul împărţea soarta celorlalte oraşe din Moldova, cum a fost şi în campania lui Munich. S-au păstrat memoriile secund-maiorului von Raan din campania rusească din anii 1787 —1790. La 22 decemvrie 1788 el scrie: “Chişinăul înainte de devastarea lui a fost un oraş de mijloc; dar când l-au părăsit Turcii în retragerea lor, l-au incendiat după obiceiul lor. O privelişte care te emoţionează este de a vedea devstări noi la fiecare pas, de a vedea distrugeri, la care se dedă numai inamicul barbar. Aici se văd sobe şi coşuri, resturi ale celor mai bune case, care au fost aproximativ în număr de trei sute. Prăvăliile negustorilor care formau un patrat de piatră de 300 de stânjeni împrejur, zac sub cenuşă tot aşa, cum şi vreo şase — şapte biserici“.

http://www.basarabiaveche.com/monografia-chisinaului-1925/istoria-orasului-i/

Advertisements

2 thoughts on “Istoria oraşului Chişinău (I)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s