Istoria oraşului Chişinău: mărturii ale călătorilor străini

La anul 1789 Chişinăul din nou fu incendiat şi arde în aşa măsură, încât o parte din populaţia oraşului se strămută pe moşia Buicanilor. Din aceste timpuri avem şi o mărturie a unui călător german von Reuner, care vizitând Chişinăul în anul 1793, scrie că el este “un mic loc fără însemnătate” cu locuitori Moldoveni, Greci şi Evrei.
Prin urmare, Chişinăul, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, devine un oraş destul de mare, cu hală de piatră pentru negustori, cu vreo trei sute de case bune, cu câteva biserici, cu mai multe prăvălii şi cu beciuri pentru mărfuri. Numele lui figurează pe unele hărţi ruseşti şi pe cele străine, cum este a lui F. G. de Bawz de la anul 1770 (Kischenau) şi a lui F. L. Giisefeld de la anul 1787 (Kischniou). In afară de cele patru biserici introduse în planul moşiilor Chişinăului a sulgerului I. Tăutu, de la anul 1800 şi în afară de cele dispărute, cum a fost biserica sf. Nicolae “care biserică”, cum se spune în hrisovul lui Grigore Ghica din 27 iulie 1741, “fiind mai înainte domnească şi in vremea tulburărilor ce au vinit moscalii aice în ţară s-au răsăpit de tătari din temelie”, în Chişinău, pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, erau şi case mari boiereşti, unele cu două etaje, cum a fost casa familiei Donici şi a stolnicului Dimitrie Râşcanu.
Istoria nu ne-a păstrat nici un fel de date cu privire la numărul populaţiei oraşului; luând în seamă însă numărul bisericilor, se poate lesne presupune, că Chişinăul şi ca populaţie era destul de mare. Pe lângă populaţia băştinaşă, care se ocupa de obiciei cu agricultura, viticultura, cu creşterea vitelor şi mai puţin cu comerţul, cum se ocupă răzeşii mahalalelor Chişinăului şi astăzi, în Chişinău găsim în calitate de negustori şi Evrei şi Armeni. Aşezarea acestor două minorităţi în Chişinău probabil s-a făcut destul de demult, de când Chişinăul devine târg. Judecând după denumirea unor străzi din prima jumătate a veacului al XlX-lea, Evreii şi Armenii trăiau pe străzile lor, acea evreiască şi acea armeană. Mai târziu se adaogă strada Caraimilor şi a Bulgarilor. Aceşti din urmă, ca şi Armenii, aveau biserica lor, biserica Înălţării, “bulgărească”, de piatră care se pomeneşte în nişte acte din anul 1804. Stabilirea Bulgarilor, ca şi mai târziu a Sârbilor, s-a făcut în timpul războaielor turco-ruse, aşa cum s-a întâmplat la anul 1807, când locuitorii unui sat bulgăresc de peste Dunăre, Fileba, se aşează în Chişinău, ocupându-se la început cu cerşetoria, cum mărturiseşte un act din anul 1808.
Pe lângă boieri, negustori şi răzeşi, ca şi în oraşele vechi ale Moldovei, erau şi meseriaşi, împărţiţi în bresle, cum vedem şi din denumirea unor străzi vechi a Cojocarilor, Ferarilor, Ciobotarilor etc.
Un “contract” încheiat în anul 1797 între Chişinău şi mănăstirea Gaiata ne dă o oarecare idee despre clasa târgoveţilor din Chişinău.
“Adecă noi târgoveţii din Chişinău” citim în acest act, “ce avem cârciumi întru care se vinde băutură, atât vinu cât şi rachiu şi holircă da-am adevărat şi încredinţat acest al nostru condract la mâna sfinţii sale părintelui arhimandrit sfinţii mănăstiri Galata din Eşi, epitrop a Sfântului mormânt Chir Dionisie, precum sa¬se şcie că după condractu cel din opştie întru care să arată toată aşezarea târgului Chişinăului după ponturile ci sunt arătate acolo am făcut tocmală cu sfânta mănăstire Galata ca să vindem băutură: nefiind popriţi în veci dar să avem a plăti avaetul orănzii, după cum ne este tocmala, adică cine va voi din noi târgoveţii atât rufăturile cât şi toate breslile a vinde băutură în târgul Chişinăului să aibă a plăti mânăstirii câte nouă bani”, etc.
Din 63 de semnături, 32 sunt româneşti, 27 evreeşti; semnează un Sârb, un Bulgar şi doi Greci.
Aşa dar, Chişinăul, înainte de anul 1812, ducea viaţa oraşelor din Moldova, avea organizaţia lor. Nu ştim ce fel de autorităţi avea Chişinăul. Ca târg “mănăstiresc” el ar fi trebuit să aibă un vornic, dar dependenţa lui de mănăstire era iluzorie, cum se vede din actele de contestare a drepturilor mânăstirei asupra oraşului. Vedem că adeseori ca autoritate intervine pârcălabul de Lăpuşna, iar mai târziu serdarul de Orhei. Baronul de Tott, care a trecut prin Chişinău la anul 1767, povesteşte că în el era un “guvernator”, care-i făcu pe călători “să uite toate greutăţile, dăndu-le o bună masă şi o bună locuinţă”. Poate că acesta un serdar, cum era în anul 1808, când locuitorii se plâng împotriva unui serdar abuziv din Chişinău, sau poate că acesta era serdarul Orheiului, care în acelaşi an are reşedinţa în Chişinău.
Cu toate că în oraşul Chişinău era o populaţie minoritară, la număr relativ foarte mică, caracterul oraşului Chişinău înainte de anexarea Basarabiei de către Ruşi, era pur românesc. Toate actele privitoare la Chişinău sunt scrise în româneşte, în biserici s-au păstrat din vremurile acelea numai cărţi româneşti, din diferite tipografii din Moldova, Muntenia şi Ardeal, inscripţiile pe pietrele mormântale sunt scrise în româneşte etc. Chişinăul avea probabil şi şcoli româneşti; cel puţin în anul 1790, în Chişinău locuieşte “dascalul de învaţat copiii… Ştefan din Putna“, şi sunt mărturii ale negustorilor din Chişinău că, înainte de 1812, “aicea” era “o şcoală obştească ce se zicea domnească “, o şcoală, care avea ca scop să dea o pregătire ceva mai mare copiilor orăşenilor. Pe lângă catedrala veche pe la anul 1800 exista şi o şcoală grecească, aşa cum era obişnuit în timpul fanarioţilor în ţările româneşti.
Cu ocupaţia rusească istoria Chişinăului ia o nouă întorsătură. Situaţia lui centrală în Moldova dintre Prut şi Nistru, precum şi importanţa lui ca centru comercial atrage atenţia autorităţilor militare ruseşti, care, cum afirmă secund-maiorul Von Raan, intenţionează să-1 fortifice, căci “acest oraş cu vreme poate să devie ca punct de operaţie împotriva Benderului, întrucât situaţia lui este foarte favorabilă pentru acest scop”. Şi într-adevăr, pe la anul 1808, în Chişinău se stabileşte general-maiorul Beluha-Kohanovskii şi câteva regimente ruseşti; aici se instalează un atelier mare pentru reparaţia vehiculelor armatei de Dunăre. Bineînţeles, că aceasta nu contribuie mult la schimbarea înfăţişării Chişinăului, cu toate ca populaţia lui se sporeşte cu refugiaţi din Peninsula Balcanică şi cu toate că Ruşii introduc în oraş organele lor poliţieneşti. În Chişinău, continuă să pulseze aceeaşi viaţă a oraşelor din Moldova, centrul politic şi administrativ rămânând Iaşul până la 16 mai 1812, când prin pacea de la Bucureşti, Ruşii se retrag din ţările româneşti, anexând partea răsăriteană a Moldovei până la Prut.
Noua provincie, numită de către Ruşi Basarabia, intrată în cadrul unei noi vieţi politice şi culturale, a tebuit să-şi creeze un centru cu menirea de a da o nouă orientare culturală şi politică întregii provincii. Şi Chişinăul fu ales de către Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi senatorul Krasno-Milaşevici, însărcinat cu organizarea administrativă a provinciei, ca capitală a Basarabiei. Autorităţile ruseşti se instalează în Chişinău, transportând de la Iaşi şi arhivele din timpul ocupaţiei. De ce consideraţiuni s-au călăuzit primele autorităţi ruseşti alegând Chişinăul ca centru al Basarabiei şi nu alt oraş, cum a fost, de exemplu, Tighina sau Căuşenii, care avea la începutul veacului al -XIX-lea peste 700 de întreprinderi comerciale, nu e greu de înţeles dacă luăm în seamă cele scrise în anul 1813 de către protoiereul Petre Cuniţki, primul rector al Seminarului din Chişinău şi amicul lui Gavriil Bănulescu-Bodoni:
“Oraşul Chişinău”, spune el, “este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocârmuirei regionale sau guberniale şi pe motivul că el se găseşte în mijlocul regiunei şi de aceea că el pe de o parte are îndestul lemn şi piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte — stepă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care cauză acest oraş este mai populat decât celelalte oraşe de aci. În el, ca şi în oraşul Bălţi şi Făleşti, se fac iarmaroace mari, unde angrosiştii cumpără cirezi mari de boi şi de cai şi o mulţime de piei şi de lână, şi le exportează cu mare folos în ţinuturile austriace şi nemţeşti”.
Astfel Chişinăul devine capitala Basarabiei. Nu s-au păstrat nici un fel de date cu privire la numărul populaţiei oraşului din primii ani ai anexării. După unii, la 1812, Chişinăul nu avea decât 1.500 de suflete, după alţii 7.000. Având însă în vedere că la anul 1814 în Chişinău se găseau 2.109 case şi 448 de prăvălii, în momentul anexării trebuia să fi fost o populaţie de 10 — 12 mii de suflete.
Neliniştea care a cuprins populaţia Basarabiei în primii ani ai anexării şi care a avut ca efect tendinţa de a se refugia în Ţările româneşti, s-a răsfrânt şi asupra Chişinăului: în primii ani ai anexării se manifestă oarecare stagnare în dezvoltarea eco¬nomică şi comercială a oraşului şi oarecare fluctuaţiune în ce priveşte numărul populaţiei, care când se măreşte, când se micşorează.
Desigur că aceasta n-a influenţat asupra populaţiei băştinaşe, rezeşilor, care, potrivit firei lor şi tradiţiei, se ţineau de pământurile lor.
Istoria oraşului Chişinău sub Ruşi nu este bogată în evenimente, nu abundează în momente colorate asupra cărora s-ar putea opri atenţia istoricului. El n-a suferit de incendii mari; el n-a îndurat nici de cutremur, mulţumită poate administraţiei lui, care în teama de cutremur, timp de câteva decenii, nu dădea autorizaţie de a construi case mai mari decât un etaj şi jumătate; el n-a suferit nici de invazie, dacă n-o luăm în seamă pe cea a funcţionarilor; în jurul lui nu s-a desfăşurat nici un război, în afară de acel de la gara Chişinău de la 6 ianuarie 1918, şi acel din valea Buicanilor, de lângă cimitirul evreiesc de la 7 ianuarie a aceluiaşi an, când un număr de tineri mobilizaţi de către sovietul local compus din dezertori din armata rusă, cu tot avântul lor războinic, au tras o noapte întreagă împotriva unui inamic imaginar. Istoria Chişinăului este istoria unui oraş, care prin capriciul împrejurărilor şi a oamenilor pe neaşteptate devine metropola unei provincii mari, este istoria unui oraş, care cu concursul autorităţilor ruseşti, ia o dezvoltare vertiginoasă pe cale paşnică şi artificială, este istoria rivalităţii paşnice între cele două culturi, cea românească veche şi cea nouă rusească, din care iese învinsă cea dintâi. îndepărtat de centrele mari ruseşti prin stepa Ociakovului şi a Ucrainei, ambele în perioada de adaptare la cultura rusă, Chişinăul mult timp rămâne un oraş exotic pentru Rusia, în special pentru romanticii ruşi din prima jumătate a veacului al XlX-lea. De fapt Chişinăul niciodată n-a devenit oraş rusesc, cu tot exteriorul lui, căci în afară de funcţionari şi militari, în Chişinău, chiar în ultimii ani ai stăpânirei ruseşti, nu trăiau decât foarte puţini Ruşi, populaţia oraşului fiind compusă la centru din Evrei, Armeni, Greci etc, iar la periferie fu împinsă majoritatea locuitorilor Chişinăului, Moldovenii.
Cele două departamente ale “Ocârmuirei vremelnice” stabilite la Chişinău, cu preponderenţa elementelor locale în sânul lor, Mitropolia Chişinăului, cu Gavriil Bănulescu-Bodoni în frunte, întreaga administraţie civilă în cap cu vel-logofatul Scarlat Sturdza, făceau să se îndulcească trecerea oraşului şi a provinciei întregi de la un regim cultural şi politic la altul, să se uite ceva din asprimile regimului, rusesc.
După anexare Chişinăul cu încetul îşi schimbă şi înfăţişarea. Administraţia centrală a Basarabiei atrage mai mulţi funcţionari ruşi; împreună cu unităţile armatei, în Chişinău se perindează mai mulţi ofiţeri ruşi; participarea clasei boiereşti la administrarea provinciei prin cele două departamente şi mai pe urmă prin Consiliul suprem îi făcu pe boierii moldoveni să-şi lase moşiile pe seama vechililor şi să se tragă spre Chişinău în rădvanele lor largi, împreună cu cuconiţele, cu copiii şi numeroasele slugi.
Iar privilegiile acordate negustorilor şi perspectiva îmbogăţirei rapide, atrage un număr oarecare de Evrei din ţinuturile poloneze, devenite ruseşti, din Podolia şi Volânia. Industria, care îşi are începuturi mai înainte în câteva tăbăcării şi velniţi, tinde spre o dezvoltare mai mare, şi pe la anul 1814 în Chişinău găsim pe lângă vreo 22 de tăbăcării, 5 fabrici de saftian, 18 de lumânări, 4 de săpon şi 3 vopsitorii. În Chişinău se construiesc şi câteva clădiri publice noi, cum a fost clădirea închisorii vechi, a unui spital, şi ceva mai târziu a mitropoliei şi a seminarului, care se deschide la anul 1813.
Dar Chişinăul nu putea să ia o dezvoltare mare şi pe motivul că el era aşezat pe moşie mănăstirească, fapt care a împiedecat dezvoltarea lui în trecut. El rămâne, cum s-a exprimat generalul P. Kiselev faţă de ţarul Alexandru I în anul 1816, “un sat mare, murdar şi prost cu patru sau cinci case de piatră “, aşezate, cum spune un alt vizitator al Chişinăului din vremurile acelea, pe povârnişul dealului, cu străzi fără nume, care “erau cufundate vara în praf, primăvara şi toamna în noroi, iar noaptea în întuneric”.
Guvernul rus se adresează prin generalul Bahmetiev, care îndeplinea funcţia de vicerege al Basarabiei, către proprietarii noi ai Chişinăului, Mănăstirea Galata şi Muntele Sinai, cu rugăminte de a vinde sau a schimba pe alte moşii Chişinăul, Hrusca, Buicanii şi Vovinţenii. În urma stăruinţei arhimandritului Partenie de Galata, patriarhul Ierusalimului a admis cedarea acestor moşii în “dar ţarului Rusiei, confirmată prin actele din 15 noemvrie 1817 şi din 15 martie 1818. De acum înainte Chişinăul nu mai întâmpina nici o piedică în creşterea lui, şi din semicercul de lângă Bâc începe să se întindă în sus pe terasele dealurilor din dreapta râuleţului.
Imediat după anexare, Chişinăul, cum se vede, nu avea nici un fel de administraţie comunală; poliţaiul era totul pentru oraş şi pentru locuitorii lui. Abia la anul 1817 se constituie o primărie din cinci membri aleşi de către naţionalităţile mai numeroase din Chişinău în frunte cu un primar, “căpitanul slujbei moldoveneşti”, Angliei Nour. Este interesant, că întreaga primărie, care trebuia să lucreze sub supravegherea poliţaiului şi care reprezenta cinci naţionalităţi, nu cunoştea limba rusă şi ceru guvernatorului să i se admită a face corespondenţa în limba moldovenească.
Din primii ani, după anexarea Basarabiei, s-a păstrat o descriere a oraşului Chişinău, făcută de către călătorul englez William Mac-Michael în anul 1817. Iată ce scrie el:
“4 ianuarie. A doua zi era duminică, şi ne simţirăm strămutaţi pe o scenă cu totul nouă în timpul primblării noastre prin “bazar”, căci aşa se numeşte strada îngustă pe care stau cele mai mari magazine din Chişinău. Clădiri joase, acoperite cu şindrilă, fără ferestre de sticlă, pe care le înlocuiau obloanele de lemn, ridicate şi atârnate de acoperemănt; într-un cuvânt casele sărăcăcioase ale unui oraş grecesc sau turcesc erau umplute cu lucruri de nevoie de tot felul. Sub streşinele ieşite înainte erau orânduite miere, smirnă, piper, semânţă de toate speciile, stafide, portocale, pucioasă, natriu şi c. I. Pe pământ stăteau bolovani mari de sare de stâncă din minele de la Ocna, în Valahia, cu preţul de 14 parale oca; în altă parte erau crapi, moruni şi alte feluri de peşte îngheţat de la Bender. Printre mulţimea ciudată, deosebeai pe ofiţerul rus trecând iute în droşca-i uşoară, pe frumosul şi voinicul ţăran moldovean, contrastând cu soldatul împărătesc cu trăsăturile de calmac, puţini Turci, din pătura cea mai de jos, şi mulţi Armeni, aşa de numeroşi aici, că ocupă o stradă întreagă. In mijlocul norodului şedeau zarafii evrei, cu măsuţe înaintea lor, pe care erau răspândiţi Zecchini de Veneţia, Galbeni olandeji, Fonduchi, Stamboli şi alte feluri de aur turcesc, amestecat cu greoaia aramă a copeicilor ruseşti. Trăsura unei agere şi frumoase copile, fata vlădicăi armenesc, mergea încet pe strada îngustă şi păcătoasă, în coadă stătea o slugă în strălucita haină de arnăut. Astfel erau curioasele lucruri, care alcătuiau grupa pitorească din cartierul de jos al bazarului; alte părţi ale oraşului erau zidite însă într-un stil mai frumos, cu strade mai largi şi frumoase locuinţe de piatră. La 6 ianuar, care după calendarul răsăritean e serbat de Ruşi ca zi de Crăciun, bisericele erau pline, şi boierii moldoveni se etalau în strade, în cele mai luxoase echipaje, pe care le aveau. Cât despre noi, am primit serenada unui taraf de ţigani, oameni nalţi, negri, cinci vioare, pe care cântau oftătoare arii moldoveneşti “.
Am relevat faptul, că anexarea Basarabiei de către Rusia a provocat o oarecare consternare în spiritele populaţiei băştinaşe şi că aceasta a avut efecte şi asupra oraşului Chişinău. Cu încetul însă, spiritele se liniştiră, deşi toată lumea considera ocupaţia rusă ca ceva provizoriu. “Moldovenii erau încredinţaţi”, scrie F. Vighel, fostul viceguvernator al Basarabiei pe la anul 1823, “că administraţia regională nu poate rămânea mult la Chişinău şi îşi făceau case mici, înconjurate cu garduri de nuiele, cu toate că multe din ele erau închiriate la Stat cu preţuri mari”. “Nimeni din ei”, scrie el în altă parte, “nu ştiu ruseşte şi n-a avut curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul; din vorbă cu ei se putea observa, că ei considerau Nordul nostru ca o ţară sălbatică. In schimb mulţi din ei se duceau la Viena”.
Într-adevăr, din mai multe date care s-au păstrat din acea epocă se vede clar, că Chişinăul mult timp n-a încetat de a trăi în tradiţiile vechi moldoveneşti, că în acest oraş mult timp s-a menţinut viaţa românească. La anul 1818 liniştea oraşului fu tulburată prin vizita împăratului Alexandru I.
Cronicarul acestui eveniment povesteşte că la balul dat de către nobilimea basarabeană în casa lui Toader Crupenski, s-au adunat boieri din toate colţurile ţării. “Cucoanele sosite”, povesteşte A. Veltman, “s-au îmbrăcat în tot luxul Orientului şi al Europei, şi dacă soţia viceregelui, ca o bună gospodină, n-ar fi observat la timp îmbrăcămintea oaspeţilor, împăratul ar fi găsit toate cucoanele învelite în şaluri turceşti scumpe, iar pe boeri în căciuli şi în papuci pe deasupra meşilor galbeni şi roşi. Cu câteva momente înaintea sosirei împăratului şalurile au fost luate, iar căciulele de pe câteva sute de capete, au fost aruncate grămadă în dosul coloanelor”.
În legătură cu mişcarea eteristă din Ţările Româneşti, în Chişinău, în anii 1821-1823, se observă o oarecare animaţie, care intensifică viaţa naţională românească. Chişinăul devine centrul emigranţilor din Moldova şi Muntenia.
Pe lângă familiile primitoare boiereşti din Basarabia, a guvernatorului civil Costachi Catacazi, a viceguvernatorului Matei Crupenscki, a lui Teodor Crupenski, a membrilor Consiliului superior, Pruncul şi Gheorghe Varfolomei, a lui Zamfirachi Rali, Cheşcu, Caţică, în Chişinău găsesc adăpost o mulţime de familii româneşti şi greceşti venite de peste Prut. “Lumea furnică deja în el”, scrie acelaşi Veltman. “In loc de douăsprezece mii de locuitori, aici se găseau până la cincizeci de mii, pe o întindere de patru verste patrate. El se asemăna mai mult cu o îmbulzeală a poporului la o sărbătoare locală, unde acei veniţi, se stabilesc cum pot, familii întregi într-o singură cameră…
Chişinăul în acea vreme era rezervorul de prinţi şi de boieri nobili din Constantinopol şi din cele două principate. In fiecare casă care avea două trei camere, trăiau refugiaţi din splendidele palate din Iaşi şi Bucureşti. Aici era în trecerea sa spre Italia şi domnitorul Moldovei Mihail Şuţo; aici s-a aşezat familia lui, în care strălucea ca frumuseţe Rala Şuţo; aici era familia Mavrocordato, în mijlocul căreia a înflorit Maria, cea din urmă reprezentantă a frumuseţei antice femenine pe pământ… La fiecare pas, se încingeau discuţii asupra chestiunilor greceşti… Moldovenii în general, doreau succes Turcilor şi se bucurau din tot sufletul, când li se tăia capul fanarioţilor, fiindcă în fiecare din ei, îi vedeau pe viitorii domnitori ai săi”.
Tot la Chişinău, se refugiază principele Caragea, vistiernicul Varlam, postelnicul Ion Schina, doi Moruzi, Gheorghe Roznovanu, Bogdan, familiile Balş, Negruţi, Herescu etc. Se înţelege de la sine, că aceste familii intră în contact cu familiile moldoveneşti din Basarabia, adeseori petrec împreună. Funcţionarii şi militarii ruşi, primiţi şi ei în mijlocul acestei societăţi, se simt izolaţi. “În oraş”, scrie Vighel, “plin de proprietari, funcţionari şi emigranţi din Moldova şi Grecia, top trăiau dezbinaţi; nicăeri nu se găsea un punct de legătură… Guvernatorul civil al Basarabiei, Catacazi, primea o leafa mare în aur, şi cu toate că cum se zice, nu sărbătorea zilele solemne împărăteşti, o cheltuia toată şi mai făcea şi datorii”.
Această epocă coincide cu timpul când în Chişinău îşi petrecea zilele de surghiun poetul rus A. Puşkin în cea mai interesantă perioadă a vieţii lui.
Deportat din Petersburg, pentru poezii care au indispus guvernul rus, Puşkin fu trimis, cum scrie el în mai multe scrisori, în “Moldova”, în “oraşul prafului şi al noroiului”, “unde-i dictator Catacazi, iar Crupenski Cicerone”. “Oraşul blestămat” însă şi “Moldova”, în general, au avut o influenţă covârşitoare asupra formării geniului poetului romantic. Cele mai multe din operele lui au fost scrise sau concepute în Chişinău; mediul ex¬otic în care a trăit el vreo trei ani, cunoştinţele pe care le-a făcut în societatea înaltă moldovenească, precum şi natura ba¬sarabeană, i-au transmis o notă puternică basarabeană, care se simte în unele sugete, descrieri şi caracterizări, în special în operele lui byroniene. Răpit de farmecul fiicei boierului Vartolomei, Pulheriţa, poetul rus îi consacră câteva poezii pline de duioşie. Nu scapă fără înţepături şi unii din societatea înaltă din Chişinău. Cetăţenii Chişinăului până în ultimii ani se mândreau cu faptul, că oraşul a adăpostit pe cel mai vestit poet rus, legând de numele lui mai multe legende.
În această epocă în viaţa oraşului Chişinău, ca şi a întregii Basarabii, se observă unele trăsături caracteristice numai mediului social românesc. Aşa a fost haiducia, fenomen care nu era cunoscut vieţii ruseşti. În anul 1823, în săptămâna Paştilor, a fost prins în Chişinău vestitul haiduc Ursul, pentru capul căruia administraţia rusească a oferit o mare sumă de bani. Este plină de pitoresc povestirea lui Veltman cu privire la prinderea lui Ursul, care, împreună cu tovarăşii săi, cumpără un cârlan de la nişte ciobani din suburbia Chişinăului şi se aşază la mâncare, trimiţându-1 pe cioban la cârciumă după vin. Cârciumarul anunţă autorităţile care trimit un pluton de draguni. Ursul, cu doi tovarăşi ai săi, intră pe o altă stradă în oraş, călări, cu pistoale şi iatagane la brâu. El trage cu pistolul în cei ce-i urmăreau, răneşte cu iataganul un evreu, care vroia să-1 oprească şi parcurge toate străzile ziua în nămiaza mare, urmărit de draguni, poliţişti şi curioşi. Ajunşi la Bâc, li se îngloadă caii, şi Ursul, cu un coleg al său cade în mâinile bulgarilor zarzavagii. El evadează de la închisoare şi fu prins peste o lună, când fu bătut în mijlocul unui medean al Chişinăului până la moarte, îngrozind lumea prin faptul că dintre dinţii lui încleştaţi n-a izbucnit nici un suspin. “Acesta era “, spune Veltman, “şeful unei bande, alcătuite din fel de fel de adunătură de oameni iubitori de război, care au servit în eteria moldovenească şi au trecut în Basarabia… însăşi Ursul, era modelul brutalităţii şi a înrăitei; când l-au pedepsit, el nu se dădea să fie lecuit; şedea întins, acoperit cu viermi şi nu suspina “. Se afirmă că unele trăsături în caracteristica hoţilor, a dispreţului lor faţă de moarte şi a bărbăţiei supraomeneşti, în poemul lui Puşkin “Fraţii hoţi” au fost inspirate de către episodul din Chişinău. Cam la fel a fost şi istoria mai multor bande de haiduci “de obârşie moldovenească” din anii 1830 —1840, isprăvi care puseseră pe gânduri guvernul rus. Aventurile unuia din aceşti haiduci, a lui Tăbultoc, întrec orişice închipuire, şi cântecele populare din Basarabia îl pun în rândul haiducilor legendari din poezia populară românească. Se spune că însuşi Tăbultoc a fost autorul mai multor cântece vitejeşti.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s