Istoria oraşului Chişinău: impresiile călătorilor străini

Trecem însă la istoria Chişinăului. După ce s-au liniştit lucrurile în Ţările Româneşti şi refugiaţii s-au retras pe la căminurile lor, Chişinăul intră în viaţa lui normală, liniştită de oraş de provincie. Această linişte se tulbură puţin la anul 1829, când, cu ocazia războiului ruso-turc, Chişinăul devine punctul principal pentru evacuarea dezertorilor şi a răniţilor şi bolnavilor, înfăţişarea oraşului se schimbă foarte puţin în comparaţie cu anul anexării Basarabiei. “Intru în oraş”, scrie un călător rus la anul 1829, “merg pe nişte străzi înguste şi murdare şi mă aştept că înainte voi găsi clădiri aziatice sobre, dar liniştite. Zădarnică speranţă ! Intre colibele vechi, pretutindene se înalţă case destul de bune; gardurile de pe lângă mai multe case boereşti, s-au dărâmat; au rămas numai porţile, pe lângă unele chiar de piatră, care mărturisesc că stăpânul cândva vroia să trăiască omeneşte, pe lângă altele —doi stâlpi cu o grindă dea curmezişul, adevărată spânzurătoare. Tot la un loc prezintă un fel de devastare, iar porţile fără garduri, par monumente triste sau firme a leneviei şi neglijenţei… Pe un podiş înalt este clădită mitropolia, lângă care se găseşte mănăstirea armenească, şi în rând cu aceste lăcaşuri — grădina publică. Arhitectura acestor mănăstiri nu este europeană. Pe frontispiciuri sunt zugrăviţi sfinţi. Variaţiunea culorilor atrage vederea, şi ne aminteşte că noi suntem într-un oraş aziatic… Prăvăliile în care se vând stofe, carne de berbec fiartă şi la grătar, plăcinte şi băcănii, sunt clădite în două rânduri pe o stradă îngustă şi rău mirositoare, în stil cu totul aziatic. Cârciumele cu rachiu şi cu vin moldovenesc de viţă de vie, sunt împrăştiate în întregul oraş; pe teşghele, care iese pe stradă, sunt expuse o mulţime de sticle de diferite mărimi cu vin şi rachiu în fel de fel de culori, care atrag spre sine admiratorii lui Bachus. La unele cârciume, pe terase acoperite, barzii moldovenilor — ţiganii cântă cântece triste, alcătuite de ei însăşi la diferite ocazii, şi vizitatorii cu nasul roşu, beau îngânduraţi. Pe străzi se văd trăsuri, şi vezetiii sunt îmbrăcaţi, în cele mai multe cazuri, în dolmane cumpărate de ei la husari din diferite regimente”.

A. Storojenko, care scrie aceste rânduri, constată că, după 16 ani de stăpânire rusă, limba rusească nu era cunoscută, în deosebi cucoanelor. În casele boiereşti, ca şi a ţăranilor, se păstrează obiceiurile vechi moldoveneşti, din care călătorului rus i-a plăcut o petrecere cu lăutarii. “Vinul moldovenesc”, povesteşte el, “curgea în paharele pline, care cu sârguinţă se deşertau. Melodiile sălbatice şi triste ale ţiganilor, care cântau din gură, şi din viori şi cobze, m-au cufundat într ‘o melancolie plăcută “.

Cam aceleaşi impresii face Chişinăul şi asupra lui F. Vighel, un alt scriitor rus. “Eu n-am văzut un sat mai urât şi mai dezordonat, decât el (Chişinăul). Din depărtare el încă seamănă a ceva, dar intrând în el, eu am rămas cu gura căscată… Mi-aduc aminte, că la 14 octombrie, Duminică, eu m-am preumblat până târziu noaptea. În această zi s ‘au sărbătorit multe nunţi, şi eu în mai multe locuri, despărţit de cei ce se veseleau cu un gard jos de nuiele, par-că luam parte la serbări; în curte, la lumina făcliilor, Moldovenii şi Moldovencele, se desfătau cu iubitul lor dans naţional “mititica”.
La anul 1828 guvernul rus desfiinţează autonomia provin¬cială, acordată Basarabiei la anul 1816, şi Chişinăul intră în categoria oraşelor “regionale”, cu administraţie pur rusească. Elementele româneşti, chemate după regulamentul de la 1816 să ia parte la administrarea provinciei, cu încetul se înlătură. În capul primăriilor şi în consiliile comunale, precum şi în magis¬trate, instituţii judiciare şi administrative orăşeneşti create după tipul celor germane, cu burgomiştri şi ratmani în frunte, nu mai găsim nume moldoveneşti decât foarte rar.
Cu venirea general-guvernatorului Feodorov în capul provinciei, în Chişinău se începe o eră de edilitate fecundă, care cu încetul schimbă aspectul oraşului. La anul 1834 se aprobă noul plan al oraşului, potrivit căruia se nivelează câmpul din dosul mitropoliei şi se schiţează proiectul străzilor din partea nouă a Chişinăului. Se construieşte monumentala catedrală a oraşului, ceva mai târziu clopotniţa ei, se aranjează grădina din jurul catedralei, se ridică bisericile catolică şi luterană şi mai multe edificii publice.
Grădina publică plănuită, cum se afirmă de unii scriitori ruşi, după indicaţiile împăratului Alexandru I la anul 1818, se plantează din nou. Doctorul I. H. Zucker, care ne-a lăsat impresiile sale asupra Chişinăului din anul 1831, notează, că în Chişinău, în afară de palatul mitropoliei, clădiri publice nu sunt. “Ju¬decătoriile”, scrie el, “camerile de administraţie, sunt până acuma încă în case cu chirie, ca şi locuinţele guvernatorului şi a celorlalţi funcţionari. Nici cazărmi nu sunt încă, soldaţii stau în cartier la târgoveţi… Nu era nici un loc de preumblare pentru public, când veni vestea, acum cicncisprezece ani, că va sosi împăratul Alexandru. Pentru că el întreba de obicei despre astfel de grădini, se hotărî facerea în clipă a grădinii publice. Toate silinţele i fură întrebuinţate pentru a lucra iute. Se aduseră mii de copaci de pădure, şi anotimpul fiind prielnic, cei mai mulţi se prinseră “.
Iată ce povesteşte Vighel în privinţa aceleiaşi grădini publice, pe care el o replantează după anul 1823: “Printre vreo treizeci — patruizeci de salcâmi albi şi plopi, împrăştiaţi pe un teren vast, set preumblau liniştit oile şi vacile, fiindcă din neglijenţă, ograda s-a ruinat. Eu am dat ordin să se repare gardul, iar animalele, prin bună înţelegere cu poliţaiul, au fost prinse şi duse da închisoare pentru hrana deţinuţilor. Locuitorii s-au alarmant, s-au indignat, dar eu am făcut cum am crezut, şi biata grădină pentru totdeauna a fost scăpată de primejdioşii vizitatori”.
Canin la fel procedau autorităţile ruseşti şi cu alinierea străzilor, după planurile alcătuite de ele. Vighel dă ordin să se dărâme clădirile noi, construite fără aprobarea prealabilă a unui comitet de construcţie; astfel se dărâmă şi o fabrică de bere şi nişte mori pe Bâc, cu ocazia desfiinţării forţate a heleşteielor istorice, ceea ce i-a facut pe locuitori, cum afirmă acelaşi Vighel, să ţipe.
“Procedeul lor (al guvernatorilor)”, scrie un alt călător germanii I. G. Kohl, care vizitează Chişinăul la anul 1838, “este foarte simplu şi odată cu aceasta extrem de ingenios. Ascultaţi!
Dacă cuiva din autorităţile superioare i se pare că întrun loc sau în altul se găsesc clădiri proaste sau urâte, şi dacă el vrea ca pe aici să meargă o stradă dreaptă, sau dacă el observă, că clădirea a ieşit din limitele planului vechi, el ordonă unui poliţienist să ia o găleată cu vopsea şi să scrie pe acele case: “spre dărâmare” ! După aceasta, acel om ia o scară, şi nespunând nici un cuvânt locuitorilor, care privesc şi nu ştiu ce va face el, aşează scara la casa arătată şi scrie: “să se dărâme până la 1 octomvrie”, “să se dărâme până la anul 1840″, “să se dărâme balconul”, sau “să se dărâme până la fereastra a doua”. In aşa fel fiecare casă capătă câte o inscripţie neagră pe alb, la care se uită cu tristeţe oamenii săraci, dar pe care trebuie s-o execute cu exactitate”.
Mulţumită acestor măsuri energice, “câmpul vast de sus”, cum scrie acelaşi Vighel, unde pe vremuri “în fiecare seară se făcea instrucţia regimentelor”‘, şi unde cucoanele şi boierii se preumblau în butce şi “stăteau ore întregi, privind instrucţia şi vorbind cu cunoscuţii din alte butce” se transformă în cartiere regulate, unde se întinde oraşul nou.
Toţi călătorii care au trecut prin Chişinău în epoca de la 1830 până la 1850, remarcă creşterea vertiginoasă a oraşului. A. Storojenko, Nadejdin, I. Kohl, X. Hommer de Hell, I. Vuici, î. Kraszewsky, fiecare în felul lor admiră oraşul, care treptat îşi pierde caracterul său moldovenesc.
“Străzile Chişinăului”‘, notează scriitorul polonez Kraszewsky, care a trecut prin Chişinău în anul 1843, “ca pretutindene, sunt încadrate regulat cu căsuşe albe, care prin nimic nu se deosebesc una de alta, şi care cresc ca ciupercile. Această expresiune în cazul de faţă nu este o exagerare, întrucât casele cresc văzând cu ochii. Eu am întâlnit numai câteva căsuţe vechi originale, pe o jumătate de piatră, pe o jumătate de lemn, cu balustrade şi cerdacuri, cu acoperişuri înalte şi cu scări pe dinafară, cu obloane, care se ridică în sus şi cu adaosuri, care dau umbră… Dar numărul acestor case, care se prezintă atât de pitoresc pentru călători, cu încetul se micşorează… în locul lor vor apare cutii mari şi comode, care se numesc case mari de piatră… In general, chiar din prima vedere, pare că Chişinăul merge cu paşi mari înainte. Civilizaţia înlocuieşte tot ce era lo¬cal în obiceiuri, costume şi construcţii. Totuşi costumele amintesc încă, că tu eşti aci şi nu în alt loc. Moldovenii, în căciule de miel, în măntale lungi, Grecii în fesuri, Bulgarii etc., car se mişcă pe străzi, car stau lângă pragurile caselor cu lulele, mărturisesc, că această regiune, nu aşa de mult este cucerită de aşa zisa civilizaţie. În rând cu aceste rămăşiţi ale Orientului, se întâlneşte eleganţa în frac, comandat la Viena, în mânuse galbene de piele subţire; lângă armeanul bărbier, flaşneta cântă ariile lui Donizetti şi Bellini, valsurile lui Strauss; în rând cu vânzarea vinurilor basarabene, madame, care a venit direct din Paris, deschide magazin de mode”.
Făcând câteva constatări cu privire la numărul populaţiei, la originea oraşului, scriitorul polonez adaogă că “limba dominantă pe străzi este limba moldovenească, adică cea românească”.
Om cu o cultură europeană, cu un gust artistic fin, Kraszewscky, vorbind despre clădirile vechi, are în vedere casele în stil moldovenesc, care dispăreau, fapt care provoacă regretele simpaticului şi obiectivului polonez.
O descriere destul de amănunţită a Chişinăului găsim în “Călătoria literatului slavo-sârb Ioachim Vuici”, care a stat câtva timp în oraşul nostru în anul 1840. Om religios, el după ce observă că oraşul se împarte în “oraşul nou” şi “oraşul vechi”, din care primul se aseamănă cu Odesa, iar al doilea este plin cu fel de fel de lucruri de mâncări, se opreşte mult asupra bisericilor din Chişinău. Catedrală episcopală, cu cele două clopotniţi, una în curte şi una la intrare în grădina catedralei; cu un orologiu, cu un clopot mare, sunt obiectul unei descrieri amănunţite, ca şi reşedinţa arhiepiscopului, cu capela ei, şi ca şi celelalte biserici ortodoxe, şi ca şi cea luterană şi catolică. Din clădirile publice el citează gimnaziul, cancelaria guvernatorului, primăria, o cazarmă pentru soldaţi, care au şi o orchestră bună, “pe care când o asculţi ţi se umple sufletul de bucurie”.
În timpul războiului din Crimeea, Chişinăul fu invadat de oştirile ruseşti. “Cartierul general al principelui Gorciakov s-a aşezat aici, cum se vede, comod şi luxos, şi în scurt timp militarii au invadat oraşul, şi nu există casă, unde n-ar fi câte un militar”, scrie un martor ocular al acestui eveniment din viaţa oraşului. “Străzile Chişinăului”, notează acelaşi autor, “sunt largi, cu¬rate, casele în cea mai mare parte de piatră, sunt de arhitectură contimporană “.
Cu toate aceste mărturii, Chişinăul până la anul 1870 şi ceva rămâne acelaşi “sat mare”, întins deşi avea aparenţa, cum ironizează Kohl, “unuia din cele mai mari oraşe ale Europei, fiindcă el are o lăţime nu mai puţin de cinci verste şi o circumferenţă aproape de două mile germane”.
“Cel mai mare dintre oraşele Europei”, până acum câteva decenii, nu prezenta nimic din comodităţile oraşelor apusene, nici ca cultură, nici ca condiţiuni de viaţă. Chişinăul nu avea nici o stradă pavată până la anul 1862; în timpurile ploioase ale anului, străzile oraşului, brăzdate de şanţuri primitive pentru scurgerea apei, erau pline de noroi şi deveneau impracticabile; oraşul se aproviziona cu apă de către sacagii de la cişmelele de sub dealul bisericii Mazarachi şi din vreo două sute de fântâni comunale şi particulare, din care douăsprezece erau aşezate în grădina din jurul catedralei; câte un felinar ici-colea, cu opaiţe pentru seu, arăta drumul trecătorilor întârziaţi; introducerea petrolului pentru iluminarea oraşului, care s-a întâmplat cu totul târziu, a fost o mare inovaţie pentru cetăţenii Chişinăului. Cele vreo două-trei regimente ruseşti, cantonate în Chişinău, instituţiile administrative centrale a regiunei cu o sumedenie de funcţionari ruşi, vreo două şcoli secundare, câteva zeci de clădiri mai mult sau mai puţin moderne, precum şi un număr destul de mare de oameni de afaceri, dornici de îmbogăţire rapidă, nu puteau învinge pulsul vieţii moldoveneşti, care în deosebi respira la marginele oraşului, ca şi în satele din jurul lui. “Populaţia dominantă, precum şi limba sunt româneşti”, scrie Kraszewsky la anul 1843. Lumea străină obârşiei pământeşti a provinciei, ducea o viaţă izolată, o viaţă de colonişti, şi adeseori era nevoită să se adapteze la mediul cultural local, să înveţe limba. Şcoala, care în general era slabă la începutul organizării ei şi în care mai licărea lumina palidă a culturii naţionale până pe la anul 1870, nu era în stare să schimbe formele vieţii Chişinăului; presa, acest factor puternic al deznaţionalizării, lipsea până pe la sfârşitul secolului al XlX-lea, cu toate că primul ziar oficial apare în anul 1860; legăturile cu Rusia se făceau prin dilijansele poştale, care în lipsa completă de şosele, nu circulau regulat.
Abia la anul 1860 Chişinăul fu legat cu Rusia prin firul telegrafic, iar la anul 1870 se încep lucrările pentru construirea căii ferate Chişinău — Odesa, care se termină cu puţin înaintea războiului din anii 1877 — 1878, când Chişinăul fu vizitat de către Împăratul Alexandru al II-lea şi când din nou devine punct de concentrare a armatelor ruseşti. Cu aceste date se începe o eră nouă în viaţa Chişinăului, era înstrăinării vertiginoase a oraşului. Mulţumită legăturilor de cale ferată cu centrele ruseşti, se intensifică viaţa culturală şi economică a acestuia. Limba românească este scoasă din şcoală, se deschid câteva şcoli secundare noi şi mai multe primare, se înfiinţează ziare şi reviste ruseşti. Cetăţenii Chişinăului care înainte rar când riscau de a se duce cel mult până la Odesa, călătoresc cu mai multă uşurinţă, ajungând şi prin capitala imperiului rus. La anul 1873, “regiunea Basarabiei” fu transformată în “gubernie”, şi Chişinăul devine oraş “gubernia!”. Odată cu acestea se schimbă şi aspectul gen¬eral al oraşului. Străzile se pavează treptat, începând de la centru spre periferie, unde şi astăzi se găsesc o mulţime de străzi nepavate; se înfiinţează vestita “concă”, tramvaiul de cai, despre care un ziarist spiritual scria, că “a datori în ea este o mare plăcere”, căci “urcându-te în ea iarna, aljungi la destinaţie vara”; dispare şi “conca”, şi în anul 1912, cetăţenii Chişinăului puteau călători în elegantele tramvaie electrice de astăzi; felinarele cu lămpi de seu se schimbă în cele de petrol, care la rândul lor, pe la începutul veacului al XX-lea, cu încetul sunt înlocuite cu lumină electrică; se construieşte apeductul şi se înmulţesc clădirile publice şi particulare. Limba rusă devine limbă de conversaţie a orăşenilor, chiar a celor de origine românească.
Dar în dosul acestui oraş modern, luxos, construit după tipul oraşelor ruseşti din stepa din noua Rusie, cu un aspect atât de rusesc la centru, la periferiile lui, în suburbiile lui, care zăceau în întuneric şi noroi, în aceşti Buicani, Visterniceni, Schinoasa, Sf. Vineri, Melestiu, Frumoasa etc, se desfăşoară firul altei vieţi. Mici agricultori, viticultori, crescători de vite şi cărăuşi, Moldovenii din suburbiile şi de la periferiile oraşului, a căror rol social se mărginea, ca şi a celor din satele din jurul Chişinăului, la rolul de ilot, care hrănea cu produsele muncii sale acest oraş străin, trăiau în formele vieţii străbune, în limba, datinele şi credinţele moldoveneşti.
Cu toată importanţa pe care o capătă Chişinăul pentru Basarabia ca centru administrativ, economic şi cultural rusesc, el rămâne în umbra istoriei, rămâne necunoscut pentru lumea civilizată, până la începutul veacului al XX-lea. La anul 1903 Chişinăul devine celebru prin pogromuri antievreişti, organizate de nişte bande din drojdia societăţii oraşului, cu concursul efectiv al autorităţilor ruseşti şi sub inspiraţia talentatului ziarist Cruşevan, român de origine, devenit apărător aprig al intereselor ruseşti în Basarabia, odios prin atitudinea lui antidemocratica şi antiromânească. Acest pogrom, a cărui dimensiuni au fost exagerate de către presa mondială, au dus faima Chişinăului departe, şi el apare în ochii lumii civilizate ca capitala unei Vandee, ca cel mai reacţionar oraş, deşi paşnicii locuitori ai lui erau străini pogromului.
Revoluţia rusească din anul 1905 nu s-a manifestat în Chişinău, ca şi în întreaga Basarabie, prin nimic, dacă nu luăm în seamă un nou pogrom antievreiesc, care s-a desfăşurat în aceleaşi condiţiuni, ca şi cel din anul 1903, şi câteva greve şcolare.
În schimb, revoluţia de la anul 1917 aduce Chişinăului un nou suflu de viaţă. El devine centrul mişcării naţional-româneşti pentru întreaga provincie. Aici se ţin un lanţ de congrese, la care Moldovenii însufleţiţi de un entuziasm de nedescris, îşi afirmă dreptul la o nouă viaţă politică şi naţională. Congresele învăţătorilor, preoţilor, cooperatorilor, studenţilor, ţăranilor, ostaşilor etc, toate cer autonomia Basarabiei. Aici se deschid primele cursuri de limbă românească, aici se organizează primele cohorte militare moldoveneşti. Chişinăul capătă o înfăţişare cu totul neobişnuită. Limba românească începe să răsune şi pe străzile centrale ale oraşului, unde fâlfâie lângă steagul roşu şi tricolorul românesc. În Chişinău se concentrează toate forţele naţionale moldoveneşti, care ajutate de câţiva Români din Ardeal, Bucovina şi Regat, duc lupta grea pentru înfăptuirea idealului naţional. La 21 noiemvrie 1917, în Chişinău se deschide cu mare solemnitate “Sfatul Ţării”, care la 2 decemvrie 1917 proclamă Basarabia “Republică democratică-federativă moldovenească”. Acest fapt dă Chişinăului o importanţă şi mai mare pentru Basarabia, iar mulţimea de ministere cu numeroase automobile, îi dădeau aparenţa unei capitale. Dezordinele la care au început să se dedeie soldaţii ruşi fugiţi de pe frontul de luptă, a făcut ca consiliul de directori a Republicei moldoveneşti să ceară ajutorul armatei române. Sovietul soldaţilor ruşi veniţi de pe front, între 6 şi 13 ianuarie, pune stăpânire pe oraş. La 6 ianuarie 1918 ei atacă în gara Chişinău un tren cu soldaţi ardeleni, care mergeau spre frontul român. In oraş se stabileşte o adevărată anarhie: depozitele de muniţiune se deschid, se înarmează cei “mobilizaţi” împotriva armatei române. În noaptea de 6 spre 7 ianuarie, aceşti mobilizaţi trag în aer până la ziuă din arme şi două tunuri. Nu se ştie ce urmări ar fi avut pentru Chişinău această anarhie, dacă în ziua de 13 ianuarie, n-ar fi intrat în Chişinău armata română, faţă de care s-au retras pe la căminurile lor acei, care aveau atâta grijă de oraşul nostru.
Ziua de 27 martie 1918, când s-a proclamat unirea Basarabiei cu România a încheiat un capitol din viaţa Chişinăului, capitolul creşterii lui nenaturale şi situaţiei lui de oraş străin într-o provincie românească.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s