Pantelimon Sinadino – Primar al Chişinăului 1837-1842

Pantelimon Sinadino

… Un mare basarabean dispărut fără urmă în GULAG…
Iurie Colesnic

Numele de familie Sinadino e încrustat adânc în războiul Chişinăului, deoarece a dat acestei capitale de gubernie rusească câţiva primari de excepţie, câţiva oameni politici de primă mărime şi pe ctitorii Bisericii Greceşti din chiar inima capitalei. Au avut chiar şi o stradă centrală, care le purta numele, strada Sinadino. Fiecare dintre aceşti bărbaţi de excepţie merită o biografie separată, dar soarta cea mai tragică a căzut pe umerii ultimului reprezentant al clanului Sinadino – Pantelimon şi de aceea vom trece în analele istoriei anume biografia lui, ca pe un exemplu edificator. A cunoscut culmea gloriei politice, fiind deputat în Duma Rusiei ţariste, în Sfatul Ţării, în Parlamentul României, a cunoscut satisfacţia ocupării fotoliului de primar al Chişinăului, a savurat orgoliul de a refuza un post de , ministru şi a cunoscut toată mizeria GULAG-ului sovietic.
„SINADINO, Pantelimon (17.VII.1875, Chişinău – GULAG…), de origine etnică grec.
S-a născut în familia unui negustor grec.
Studii: la Liceul nr. 1 din Chişinău şi la Universitatea din Kiev, specializându-se în medicină (1899). A mai studiat Economia şi Finanţele.
A fost primar al Chişinăului. Între anii 1907-1917 a fost membru al Dumei de Stat.
Delegat în Sfatul Ţării din partea organizaţiei naţionale a grecilor.
Mandat validat de la 3.XII.1917 până la 9.III.1918.
Membru al Comisiilor: de Mandate, de Declaraţii şi Statute, Administrativă.
A ţinut un discurs în acest for chiar în ziua deschiderii lui. Din motive de sănătate, n-a participat la majoritatea şedinţelor.
La 5 martie 1918, Pantelimon Sinadino s-a aflat la Iaşi, unde a sosit în fruntea unei delegaţii în audienţă la regele Ferdinand I, pentru al ruga să ia sub ocrotire Basarabia, sfâşiată de bandele bolşevice.
În anii 1924-40, a deţinut funcţii de răspundere la Banca Populară din Basarabia.
În toamna lui 1933, la propunerea lui Ion Duca, liderul Partidului Naţional-Liberal, devine membru al acestui partid. In acelaşi an este ales în Parlamentul României. În cadrul discuţiilor cu Ion Duca, care urma să creeze noul guvern al României, P. Sinadino a negociat anumite înlesniri pentru Basarabia – reducerea impozitelor cu 25%, intensificarea luptei împotriva agenţilor sovietici, veniţi clandestin de peste Nistru.
A fost arestat la 9 iulie 1940 de către N.K.V.D. şi ţinut în închisoarea din Tiraspol. n 1941, în legătură cu izbucnirea războiului, a fost etapat în închisoarea din or. Penza, timp în care i s-a pierdut urma. Soţia Xenia şi cei doi copii, Alexandra şi Victor, au reuşit să scape, refugiindu-se la Bucureşti.
Opera:
P. Sinadino, Naş Kişinev (1904-1906 g.g.)*, Vospominania., 1911 (maşinopisi s pravkoi), 151 pag.;
P. Sinadino, Creditul în Basarabia (Kredit v Besarabii), Chişinău, 1929, 122 pag.;
P. Sinadino, Ce este necesar pentru însănătoşirea vieţii economice în Basarabia. – Chişinău, Tip. Dreptatea, Pasaj, 1930. 16 p.
Referinţe critice:
David Alexandru, Bibliografia lucrărilor privitoare la Basarabia apărute de la 1918 încoace. – Chişinău, 1933.
Postică, Elena. Martiri ai sfântului ideal// Ţara, 28.03.95.”

Genealogia acestui neam a scris-o Gheorghe Bezviconi în Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru (Bucureşti, 1943):
„Sinadino, 1896, III, acte 1896, şi 1912, I, acte 1912, greci, numele acesta fiind cunoscut înainte de secolul al XI-lea
1. Pantelimon Ioan (1795-1865), eterist pribegit după măcelul din Chios la Odessa, apoi la Chişinău, unde a fost primar (1837-1842)2. Fiii săi: Ioan (1838-1906), nobil basarabean (1896)3, căsătorit cu Alexandrina Const. Zoti, – ctitorii bisericii Sf. Pantelimon din Chişinău (1892), fără urmaşi; şi Victor (1841-1904), director al băncii mun. Chişinău. Fiul lui Victor, Pantelimon (n. 1875), primar de Chişinău (1905-1910), deputat în ultimele trei Dume, nobil basarabean (1912, împreună cu copiii săi)4, decorat cu Ordinul Ferdinand I şi Coroana României pentru participarea în Sfatul Ţârii şi conducerea delegaţiei care a cerut – la Iaşi – Unirea, senator, t în temniţa bolşevică (1941); căsătorit cu Xenia Ilie Kobiev (t 1941) (fiică de ofiţer, transcrisă în cartea I-a a nobilimii basarabene, la 1910, din Caucaz, acte 1850)5.”
Biografia lui Pantelimon Sinadino prezintă un mare interes din mai multe puncte de vedere. În primul rând, avem un neam de greci, care, în virtutea unor circumstanţe, s-au pomenit stabiliţi în Basarabia. Ei au reuşit nu numai să coalizeze o colonie grecească, dar s-au impus în plan social, economic şi cultural în viaţa provinciei. Au pus baza sistemului financiar al Basarabiei şi, respectiv, au ajutat la dezvoltarea comerţului, făcând ca mărfurile basarabene să ajungă pe cele mai mari pieţe din Europa. Mă refer, desigur, la mărfurile agricole.
În plan social, cei din clanul Sinadino s-au afirmat ca foarte buni gospodari şi, de aceea, Duma orăşenească a Chişinăului a selectat dintre ei, în câteva rânduri, primari pentru acest oraş. Atunci când se va scrie o istorie a boierimii basarabene, în primele rânduri ale acestei boierimi vor fi trecuţi cei din neamul Sinadino. Întâi de toate, pentru vechimea lor aproape milenară: primii reprezentanţi ai neamului Sinadino au fost pomeniţi la 1034. Aceşti boieri au ştiut nu numai să acumuleze mari averi, dar au fost şi mari filantropi. Ctitoriile lor în Basarabia se păstrează şi astăzi, iar în plan cultural putem exemplifica prin două momente deosebite. Pantelimon Sinadino a fost autorul unor memorii literare foarte interesante, iar soţia lui, Xenia Sinadino, a expus pânze în cadrul vernisajelor artiştilor plastici din Basarabia.
În statutul de serviciu al fostului primar de Chişinău, Pantelimon Victorovici Sinadino, întocmit la 17 iulie 1912, sunt trecute, în ordine cronologică, mai multe date importante, care prezintă interes pentru buna cunoaştere a acestei personalităţi (Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fondul 88, dosarul 2, documentul 531).
A avut titlul de consilier de curte, creştin-ortodox. A fost decorat cu ordinele: Sf. Vladimir de gradul IV (1909); Sf Ana de gradele II şi III (1908); Sf Stanislav de gradul II; a fost decorat de Bulgaria cu ordinele: Crucea ofiţerească de gradul IV pentru merite cetăţeneşti (1903); Crucea de comandor de gradul III; Ordinul grecesc Crucea de argint a Legiunii Împărăteşti a Mântuitorului (1904); a mai avut medalia rusească de argint a Crucii Roşii, în urma războiului ruso-japonez din 1904-1905 (1906) şi însemnul Crucii Roşii, adoptat la 24 iunie 1899 (1907).
Proprietăţile lui sunt trecute toate în acest formular şi se prezintă astfel: pământuri – în comuna Izbeşti, judeţul Orhei, 349 desetine; în comuna Mihălaşi, acelaşi judeţ – 2184 de desetine; pe moşia Susleni – 130 desetine; pe moşia Oniţcani – 550 destine, iar în judeţul Chişinău, pe moşia Hârjeşti, deţinea 355 desetine. Avea casă în Chişinău, pe str. Alexandru I nr. 81, în valoare de 80 de mii ruble. Mai avea încă 153 de desetine de pământ în Bălăneşti şi 75 de desetine pe moşia Bogzeşti, jud. Orhei.
Căsătorit la 9 februarie 1905 cu domnişoara Xenia Ilinicina Kobieva, au avut doi copii. Fiul Victor, născut la 15 noiembrie 1907, şi fiica Alexandra, născută la 19 ianuarie 1912. Soţia şi copiii sunt de credinţă creştin-ortodoxă.
Referitor la studii se face precizarea că a absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii Sf. Vladimir din Kiev, unde în urma examenelor a primit diplomă cu menţiune. Putea fi un medic de excepţie, dar a preferat să meargă pe urmele strămoşilor săi, adică să devină persoană publică.
La 10 ianuarie 1900, a fost desemnat Efor de Onoare al orfelinatelor de copii din Basarabia. La 4 octombrie 1900 a fost ales judecător de pace pentru judeţul Chişinău. La 27 iulie 1901 a fost ales, pentru 4 ani, Epitrop de onoare al Şcolii Parohiale nr. 3.
La 6 octombrie 1902, este ales, din nou, pe un termen de 3 ani judecător de pace pentru circumscripţia Chişinău.
La 26 noiembrie 1902, zemstva judeţeană Orhei îl alege judecător onorific de pace pentru perioada 1902-1905.
La 25 noiembrie 1902 este ales vice-primar al oraşului Chişinău şi confirmat în această funcţie la 18 ianuarie 1903 de către ministrul de interne al Rusiei.
La 17 martie 1903 este ales pe un termen de patru ani consilier al Dumei Orăşeneşti.
La 25 aprilie 1903 este ales interimar al primarului Chişinăului.
La 17 august 1904 i se acordă titlul de consilier titular.
La 11 noiembrie 1905 a fost ales primar al Chişinăului pentru viitorii patru ani.
La 6 februarie 1907 a fost ales deputat în Duma a 11-a de Stat din partea Basarabiei.
La 14 octombrie 1907 a fost ales deputat în Duma a III-a de Stat.
La 15 februarie 1910 a fost demis din funcţia de primar al Chişinăului, în urma cererii depuse.
La 10 aprilie 1912 a fost inclus în delegaţia deputaţilor din Basarabia, care trebuia să manifeste sentimente patriotice cu ocazia jubileului de o sută de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia. Împăratul a primit în audienţă această delegaţie la 15 iunie 1912.
La 13 iunie 1912, pentru merite deosebite, ca fost primar al Chişinăului, el,fiul Victor şi fiica Alexandra au fost desemnaţi nobili ereditari.
Destinul unui om se descifrează mai lesne dacă ai la îndemână memoriile lui. Chiar dacă sunt subiective, chiar dacă sunt prea egocentriste, ele sunt ca un fir al Ariadnei ce te poate scoate din labirintul trecutului. Pantelimon Sinadino şi-a scris memoriile în limba rusă şi un fragment din acel manuscris, intitulat Naş Kişinev, mi-a nimerit în mână. Din el am spicuit câteva momente-cheie, valabile pentru situaţii similare şi în cazul altor personalităţi. Urma să fie ales primarul Chişinăului în urma demisiei lui Carol Schmidt. Iar orice alegere este cumva regizată, dirijată din umbră, fiindcă întotdeauna cineva urmăreşte nişte scopuri ascunse:
„Candidatura mea a fost îndeosebi susţinută de L. E. Siţinschi, pentru că am lucrat mult timp împreună cu el în comisia de finanţe, şi el observase capacitatea şi dorinţa mea de a munci. Într-adevăr, aveam vreo 26 de ani, când am nimerit printre consilierii Dumei orăşeneşti, la câteva luni după absolvirea facultăţii de medicină din Kiev, unde credeam că voi rămâne pentru a mă pregăti de profesat. Acest plan, însă, nu l-am realizat, fiindcă în anul în care am absolvit universitatea, a murit sora mea mai mică, Maria Victorovna Carsiche, de tuberculoză, şi tata a rămas singur acasă; fratele meu era student la Universitatea politehnică din Riga. Tata a cerut să rămân cu el, pentru că sănătatea lui era cam slabă. La un an după ce am absolvit facultatea – 30 august 1900 – a avut primul acces de epilepsie, boală care peste 4 ani – 28 decembrie 1904 – i-a adus moartea, la numai 63 de ani. Aşa sau altfel, dar la 17 martie 1903 am nimerit în Duma orăşenească în calitate de membru cu drepturi depline. Tot în această perioadă au avut loc alegerile unui altui membru – Trofim Stepanovici Preşemenschii. Eram „nouţi” în lucru, dar ambii doream să obţinem succese în studierea gospodăriei orăşeneşti. Am început să studiez insistent în detaliu toate aspectele gospodăriei, să atrag atenţia cuvenită la toate mărunţişurile şi, foarte curând, chiar dacă nu eram la curent cu toate, tehnica de cârmuire am însuşit-o. Toate acestea nu mi s-au dat atât de uşor, eram nevoit să lucrez foarte mult, să vin primul la serviciu şi să plec ultimul: lucram mult nopţile, astfel încât mă luam cu lucrul până pe la orele 12 noaptea.
Nu trebuie să uităm că Primăria orăşenească are 2 funcţii, care au foarte puţin în comun: pe de o parte, Primăria, este organ administrativ, pe de altă parte, este dependentă de administraţia centrală locală.
Guvernatorul, iar pe de o altă parte, Primăria este reprezentanta funcţiilor şi intereselor orăşenilor, primind instrucţiile chiar de la alegători. Această cumulare face ca, nu rareori, unele interese să excludă anumite situaţii, atunci când trebuie să iei o hotărâre sau alta, se întâmplă să nimereşti în una din situaţiile nu din cele mai uşoare şi nu din cele mai plăcute. Arta de a conduce o primărie a oraşului constă în faptul că, pentru a-şi menţine demnitatea socială şi independenţa, trebuie să nu intri în contradicţie cu administraţia centrală. Nu voi vorbi, desigur, despre cerinţele ilegale; ele se pun în discuţie şi sunt demonstrate nu rareori, dar nu trebuiesc îndeplinite, oricât de ispititoare ar fi şi orice venituri ar aduce. Mergând odată pe această cale, nu mai ai susţinere nici de la conducere şi nici de la societate. În aceste limite este determinat lucrul serviciului social şi secretul de cârmuire deştept. În aşa mod, la voinţa soartei şi la dorinţa CA. Schmidt, am fost numit după alegeri în fruntea gospodăriei orăşeneşti, ca activist tânăr – nu aveam nici 28 de ani.
Desigur, îmi era greu să judec despre serviciul meu şi despre succesul misiunilor mele. Voi aminti doar că toţi alegătorii, care intrau în vorbă cu mine despre evenimentele orăşeneşti, considerau de datoria lor să mă convingă că lucrurile nu merg mai rău, ba poate, uneori, chiar mai bine, că ordinea e destul de bună, funcţionarii sunt la nivel; că totul decurge în mod normal. În aşa mod se exprimau membrii: Levinschii, Levandovschi, Cotelnicov ş.a., niciodată până atunci nefiind de partea mea. Mie îmi pare că poziţia mi-au salvat-o fostele lecţii practice ale tatălui meu şi ale unchiului, referitoare la gospodărie, dar şi faptul că, din primii ani de studenţie, frecventam toate adunările guberniei, şi judeţene şi cele de zemstvă în Chişinău, şi am făcut cunoştinţă cu activitatea socială în alte domenii…”
„…Toate acestea Schmidt nu le ştia şi nici nu avea de unde să le cunoască; el ştia doar una, că eu am 26 de ani şi că doar de trei luni sunt în această funcţie. Din fericire, s-a dovedit a nu fi corect şi pentru mine lucrurile înclinau către buna popularitate. Când pentru mulţi plecarea lui Schmidt a devenit clară şi ireversibilă, au început să se gândească cine ar putea fi numit în funcţia de primar al oraşului. Eu, personal, nu eram prea interesat de aceste probleme, pentru că nici nu mă gândeam să-mi propun candidatura. Între timp, începând cu iulie-august, în micul meu cabinet au început să intre alegători şi, tot mai des, vorbeau despre locul vacant pentru funcţia de primar. Primii care au discutat cu mine referitor la această chestiune au fost: Iulian Ieronimovici Levinschii, Ip. N. Livandovschi, N.G. Cotelinicov. Nu voi aminti aici despre alţi oameni devotaţi mie. Menţionez intenţionat aceste trei familii, încât aceşti domni au jucat un rol destul de neplăcut şi nepoliticos în numirea în funcţie de primar a lui L.E. Siţinschi.
Astfel, prima idee de a ocupa funcţia de primar în 1903 mi-a fost insuflată de persoane, cărora până în acel moment nu puteam să nu le cred şi nu am avut până atunci nici un motiv s-o fac. Desigur, trebuie să recunosc, o astfel de propunere pentru mine, tânăr activist, era mai mult decât măgulitoare şi eu am început cu mare plăcere să mă încredinţez visurilor, cum aş putea mai bine să demonstrez capacităţile mele pentru a nu-mi păta demnitatea în munca ce au dorit să-mi încredinţeze.
În afară de asta, consideram destul de important faptul că dragului meu tată, pe care-l stimam foarte mult, îl preţuiam şi-l iubeam, îi va fi sortit încă în timpul vieţii, să vadă că fiul lui ocupă o astfel de funcţie. Deja în acele timpuri, în jurul anului 1903, sănătatea tatălui meu era foarte slabă: scleroza generală progresa şi problemele de respiraţie îl chinuiau din ce în ce mai mult, iar la 28 decembrie 1904 – a murit. Tatăl meu iubea la nebunie Chişinăul nostru; când vorbea de Chişinău, tata spunea întotdeauna: „Chişinăul nostru”; el trăia cu interesele acestui oraş şi tot ce ţinea de gospodăria orăşenească nu putea să treacă pe lângă interesele tatălui meu. Dar, speranţele mele s-au spulberat repede, nereuşind măcar să înfloească…”
(Naş Chişinev, memorii)”
În anul de cotitură 1918, când urma să ia o decizie clară nu pentru o singură familie, nu pentru un singur clan familial, ci pentru întreaga Basarabie, Pantelimon Sinadino a fost desemnat ca exponent al marilor proprietari din Basarabia. El a fost trimis la Iaşi, să roage ca armata română să rămână în Basarabia, pentru a asigura securitatea populaţiei. Tot el a exprimat mesajul clar că Basarabia vrea să se unească cu România. N-a fost o decizie uşoară, dincolo de uşurinţa cu care se scrie şi se spune că boierii basarabeni au acceptat unirea fără rezerve. Suntem datori să reconstituim adevărul: aceşti boieri au fost formaţi în cadrul Imperiului rus, aveau o mentalitate preponderent filo-rusă, erau implicaţi direct în partide politice ruseşti şi, respectiv, idealurile lor nu ţinteau dincolo de scopurile politice ale acestor partide.
Momentul alegerii a fost unul de grea cumpănă: pe cântar s-a pus un singur gând, ori mergem cu Rusia şi pierdem totul, inclusiv viaţa, ori mergem cu România, ne salvăm averile şi ne salvăm pe noi. Acceptarea Unirii Basarabiei cu România a fost pentru boierimea locală un act al raţiunii şi nu al dragostei. Dar voinţa boierimii a contat foarte mult pentru realizarea Unirii de la 27 martie 1918.
Integrarea în politica românească a boierilor basarabeni s-a făcut doar parţial, la primele etape, când partidele din România Mare îşi căutau cât mai mulţi simpatizanţi şi partizani. Dar felul de a face politică în România se deosebea radical de felul de a face politică în Rusia. Şi de aceea în scurtă vreme, marea boierime, inclusiv Pantelimon Sinadino, s-a retras din viaţa politică, preferând să se ocupe de problemele economice.
Experienţa unei încercări politice, P. Sinadino o mărturiseşte în interviul pe care îl publicăm mai jos şi care exprimă nu numai opiniile acestui om inteligent, dar şi aspiraţiile lui politice:
„Interviu cu Dl P. Sinadino Preşedintele partidului progresist basarabean
Armata Română în Basarabia – Unirea – Reorganizarea Sfatului Ţării – Situaţiunea Dlui Stere – Partidul progresist şi reformele – Alegerile pentru constituantă – Recolta, starea economică şi administrativă.
Spre a da cititorilor noştri din Basarabia, ca şi din ţară, o cât mai justă expunere a diferitelor curente politice şi probleme de la noi, ne-am adresat multor personalităţi basarabene şi din ţară.
Primul nostru intervievat este dl P. Sinadino, unul din principalii conducători ai noului partid basarabean – Partidul progresist. Dl Sinadino se bucură nu numai de întinsă popularitate, întrucât activitatea d-sale este strâns legată de toate organizaţiile financiare din ultimii 20 ani, dar şi de reputaţia unui om politic cu calităţi superioare, cum s-a relevat ca reprezentant al Basarabiei de mai multe ori în Dumă.
E demnă de remarcat maniera plină de-o simpatică simplicitate şi afabilitatea naturală cu care d-l Sinadino te primeşte în apartamentele sale elegante, fapt care denotă nu numai delicateţe personală, dar adevărata educaţiune politică, pe care eşti fericit când o poţi întâlni şi la oamenii politici din Regat.
D-sa se arată foarte mulţumit că poate să-mi dea lămuriri cu privire la viaţa politică a Basarabiei. “E de dorit chiar ca acest contact să fie cât mai efectiv pentru a pune cât mai mult în contact opinia publică şi organele autorizate din ţară cu diferite probleme şi nevoi administrative din Basarabia, spre a ni se da tot concursul de organizare”, spune dânsul.
Vorbind despre ocuparea Basarabiei de către armata română, d-sa declară:
“Venirea armatei române pe teritoriul basarabean a fost providenţială. Rareori o armată a fost primită cu atâta entuziasm şi încredere ca glorioasa armată a Regelui Ferdinand, când a intrat în Ianuarie 1918.
A fost o intervenţie oportună. O mare parte din Basarabia era devastată şi, fără energica intervenţiune a unităţilor româneşti, restul ca şi vieţile noastre, erau la bunul plac al bolşevicilor, întrucât curentul lor primejdios prinsese masele populare.
Cuvintele sunt insuficiente pentru a exprima faţă de armata română şi, în special, de comandatul său, d. general Broşteanu, sentimentele de admiraţie şi recunoştinţă care le purtăm. Fericirile, probabil, trebuie să fie scurte pentru a fi regretate. Acesta ne-a dovedit-o chemarea d-lui general Broşteanu, tocmai atunci când se familiarizase cu cele ce se petreceau la noi”.
Privitor la unirea cu România, d-l Sinadino îmi spunea că tot în ianuarie 1918 o delegaţiune a proprietarilor s-a prezentat M. S. Regelui Ferdinand, înmânându-i un memoriu prin care se cerea Unirea Basarabiei cu România, dorinţă care era expresia unanimităţii poporului român. Şi d-l Sinadino insistă.
“Aşa se poate vedea că Unirea Basarabiei la regatul român a rezultat din dorinţa generală şi nu-i opera unor persoane izolate. Şi dacă este exact că Sfatul Ţării nu reprezintă decât o parte din dorinţa Basarabiei, restul ţării -dacă nu mai mult, dar cel puţin tot atât -au dorit şi cerut unirea”.
De altfel, continuă d-l Sinadino, în această privinţă cred că toată lumea politică şi militară, care de la ianuarie 1918, a venit în contact cu noi, basarabenii, fie oficial, fie particular, s-a convins de acest fapt şi vi-l poate confirma. N-aveţi decât să întrebaţi pe d-nii generali Averescu, Istrati şi Broşteanu, pe d-nii Take Ionescu, Greceanu, Duiliu Zamfirescu, Săveanu, Sipsom, Argetoianu, Titulescu, Mumuianu, Sărăţeanu şi alţii, ale căror nume nu e mai puţin decât o garanţie plină de autoritate”.
“Rolul armatei române a fost atât de mare, încât noi am înţeles că pentru a evita toate turburările interne e nevoie de un guvernator militar, pe care l-am cerut d-lui prim-ministru Marghiloman, soluţie spre care mi s-a părut că înclină şi d-sa. Regret că nu s-a adoptat această măsură, întrucât am fi fost mult mai înaintaţi ca organizaţie decum suntem astăzi.”
De altfel, o schimbare în modul de reprezentare a Basarabiei cred că toată lumea o simte ca fiind necesară.
Actualul Sfat al Ţârii fiind o adunare creată în pripă pentru nevoile urgente ale revoluţiunei, se impune, deci, ca astăzi el să fie construit pe baze mai complete şi mai sigure de reprezentare efectivă a întregii Basarabii.
Acest fapt este, după cât mi se pare, şi-n modul de a vedea al actualului preşedinte al Sfatului Ţării, domnul Stere, care a încercat să facă o transformare, prin introducere de noi elemente în Sfatul Ţării.
Venirea d-lui Stere în Basarabia a fost privită ca necesară, d-sa fiind basarabean. Faptul însă că d-sa este prea reţinut de luptele politice din ţară şi că a pierdut contactul vechi cu Basarabenii, l-a obligat de la început să oscileze şi apoi să încline către acel curent, unde lipsa de pregătire a unor conducători improvizaţi, duce involuntar de la democratismul raţional, la demagogismul reprobabil.
Aceasta-i o situaţiune delicată, care-l împiedică de a putea într-adevăr face ceea ce priceperea şi capacitatea sa de muncă, bine recunoscute, ar fi putut produce.
Reformele agrare şi partidul progresist.
În ceea ce ne priveşte pe noi, proprietarii, am fost întotdeauna pentru largi reforme democratice, bazată, însă, pe un studiu serios, care să ducă la emanciparea poporului, dar nu la anarhizarea lui.
Cerând d-lui Sinadino lămuriri despre înfiinţarea partidului progresist, d-sa mi-a dat următoarele explicaţii:
“Este adevărat că greutăţile de toată natura pe care le întâmpina Basarabia în organizare, ne-au convins că e de datoria noastră să ne punem în funcţiune energiile spre a veni în ajutorul acestei organizări. Astfel, ne-am decis ca pe baza unui program, pe care l-am publicat, să formăm partidul progresist, la care, pe lângă proprietari, s-a unit o mulţime de alte elemente valoroase, grupări politice deja existente în Basarabia.
Punctul nostru de vedere se poate rezuma astfel: Partidul progresist admite, pentru Basarabia, toate reformele agrare care vor fi aplicate şi dincolo de Prut. Nu suntem în contra lărgirii dreptului de vot într-o măsură raţională. Înţelegem chiar a merge cât de departe pe calea democratică, însă c-o singură condiţie: cea mai energică opoziţie demagogiei. Respectul legii dreptului şi ordinei, aceasta este deviza noastră”.
– Ce atitudine veţi lua în alegerile pentru Constituantă?
– Nu mă sfiesc a spune că actualmente Basarabia nu este condusă de acei ce ar reprezenta realmente voinţa majorităţii ţării. Dacă se va asigura prin ordine restabilirea stării normale şi posibilitatea ca-n mod efectiv să se facă alegeri, în care, cu adevărat, voinţa ţării să fie exprimată, atunci partidul nostru se va prezenta în alegeri. Cred, de altfel, că este partidul care atât pe baza programului său şi, mai ales, pe baza autorităţii morale de care se bucură în ţară acei care-l compun, va avea cu uşurinţă deplina reuşită în alegeri.
Ţărănimea din Basarabia, după ce a fost amăgită pentru a produce turburări din care n-au beneficiat decât agitatorii, care s-au dovedit incapabili pentru situaţiile bine retribuite pe care şi le-au creeat, se reîntoarce acum cu încredere spre proprietarii şi intelectualii cinstiţi care, satisfăcând pretenţiunile lor agrare şi electorale, devin singura lor nădejde pentru o temeinică conducere în viitor.
Cred, de altminteri, că guvernul român va lua pentru viitoarele alegeri măsuri ca ordinea să fie asigurată.
Am pus d-lui Sinadino o ultimă întrebare asupra recoltei anului acesta şi a situaţiunei economice a Basarabiei.
Interesantele d-sale declaraţii vom publica în numărul viitor.
Publicat în ziarul basarabean cotidian Basarabia. An. I, nr. 2., Piatra Neamţ, 29 iunie 1918.”
Sunt oameni care au carismă, care par a fi născuţi pentru rolul de lider. Situaţia în Basarabia s-a schimbat radical. A venit o nouă administraţie, s-au instaurat alte obiceiuri şi tradiţii, dar, şi în acest caz, Pantelimon Sinadino a rămas persoana de referinţă. O fi fost motivul originea lui grecească ori averile şi banii pe care-i poseda, este greu de spus. Dar lucru cert, după Unirea din 1918, poziţia lui socială, practic, n-a suferit modificări. El a rămas omul obştii, lider politic al unui partid care nici n-a reuşit prea bine să se contureze pe harta politică a României din acea vreme.
Finalul acestui destin a fost tragic. Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940 l-a găsit nepregătit. Nu era vorba doar de plecarea urgentă, era la mijloc acea naivitate basarabeană, că va fi cumva chip de ocolit şi această nouă calamitate. El se născuse în Rusia ţaristă, acolo se formase ca intelectual. Înseamnă că era în stare să demonstreze că reprezintă o valoare. Dar s-a înşelat amarnic. Nimic din Rusia de odinioară nu mai exista în ruşii sovietici. Erau un alt popor, cu alte valori, mult mai depărate de cele clasice, care erau în vogă până la 1917. Între vorbă şi faptă exista o discrepanţă neînchipuită. Argumentele normale nu valorau nimic. Totul era redus la noua ideologie sovietică.
Viaţa îşi pierduse rostul, devenise un fel de absurditate. Se vede că P. Sinadino figura pe listele întocmite de agenţi pentru NKVD, căci a fost arestat chiar în primele zile ale ocupaţiei:
„Sinadino Pantelimon Victorovici
Dosarul nr. 824
or.Chişinău, 1940, 5 iulie
leitenant securit. de stat Zaiţev
…Sinadino P.V. locuieşte pe str. Alexandrovskaia, colţ cu Meşcianskaia, casă proprie, fost membru al Dumei de Stat, moşier, fost senator al guvernului român, (?) fost director al Băncii Basarabiei, este împotriva puterii sovietice…
Altă decizie semnată tot de acelaşi anchetator Zaiţev, tot la 5 iulie, conţine următoarea decizie: Pantelimon Sinadino să fie închis în puşcăria din Chişinău.
Paradoxul situaţiei îl descifrează ordinul nr. 37 din 9.VII.1940 despre arestarea lui Pantelimon Sinadinov şi percheziţia la domiciliu. Fusese deja arestat, iar emiterea ordinului era o simplă formalitate.
Chestionarul arestatului
1. Sinadino
2. Pantelimon Victorovici
3. 1875, născut în or. Chişinău, reşedinţă permanentă str. Alexandrovskaia 111 (fosta 81). Studii medicale, funcţionar, economist, finanţist. Ultimul loc de serviciu: din 1924-40 Banca Privată Basarabia. Din 1924-1937 membrul direcţiei Băncii Basarabia. Din 1924 până în 1940 – şef al secţiei Asigurări a Băncii Basarabiei.
4. Apartenenţă de partid:
din 1933 până în 1937, membru al partidului naţional liberal;
din 1937 până în 1939 – în Frontul renaşterii naţionale.
în prezent nu fac parte din nici un partid.
5. Grec de naţionalitate, cetăţean român.
Studii superioare, Universitatea din Kiev, facultatea de medicină în 1899.
11. Funcţionar.
12. Tata a fost negustor în or. Chişinău şi director al băncii orăşeneşti din 1876-1904.
13. Din 1905 până în 1916, m-am ocupat cu agricultura. Din 1916 până în 1940, nu m-am mai ocupat cu agricultura, deoarece guvernul român a expropriat pământul care, după moartea tatălui, a trecut la mine şi la fratele meu Alexandru. Am fost funcţionar, economist şi finanţist la Banca Privată Basarabia.
14. Am avut 140 ha de pământ şi casă proprie în Chişinău, pe str. Alexandrovskaia 111 (81).
Am avut, împreună cu fratele Alexandru, muncitori angajaţi pentru lucrările agricole, pentru întreţinerea turmelor de oi de caracul, pentru creşterea cailor şi porcilor. Am făcut acest lucru până în 1916.
15. Medic în rezervă din 1914-1916.
16. N-am făcut serviciu.
17. Fost medic-militar în rezervă.
18. N-am participat.
19. N-am fost membru.
20. Din 1937-1939, membru al Frontului renaşterii naţionale din România.
21. Tata: a murit în 1904 la Chişinău, mama: a decedat în 1933 la Chişinău soţia: Sinadina Xenia Ilinicina, 60 de ani, locuieşte la Bucureşti din luna iunie 1940.
Copiii: fiica Alexandra, 28 de ani, bolnavă psihic, locuieşte cu mama la Bucureşti.
fiul Victor, 33 de ani, locuieşte la Bucureşti.
Fraţi (surori): 2 surori şi un frate care au decedat în ani diferiţi.
***
Decizia despre prezentarea motivelor acuzării:
8 iulie 1940, Chişinău.
Anchetatorul, locotenentul inferior Cerepanov.
Am decis: să fie acuzat conform art.: 54-4; 54-13; 54-11.
***
Procesul verbal
din 8 iulie 1940.
I-a fost prezentată hotărârea despre înaintarea acuzării şi articolele conform cărora este acuzat.
***
Procesul verbal
(Interogatoriu început la 1600,
Chişinău, 1940, 14/VII
Î.: Sunteţi acuzat pentru activitate împotriva intereselor clasei muncitoare şi ale partidului comunist. Recunoaşteţi vina?
R.: Acuzaţia adusă n-o accept.
Î.: Cum s-au format concepţiile Dră politice?
R.: Concepţiile mele politice s-au format în anii nouăzeci.
Î.: Caracterizaţi concepţiile Dră politice pe toată perioada vieţii până în ziua de azi.
R.: Eu, în cei 40 de ani de activitate, am avut idealul şi am tins cinstit cu toate cunoştinţele şi experienţa să-mi onorez munca pentru necesităţile ţinutului meu, unde am activat. Simpatizam acele partide politice care aveau ca scop conducerea constituţională a Rusiei, în particular, partidul octeabriştilor liberal burghez.
Î.: În interogatoriile anterioare aţi afirmat că aţi fost membru al partidului liberal din 1933 până în 1937, povestiţi-ne care a fost comportamentul practic ca membru al acestui partid.
R.: Voi povesti cu plăcere. Din 14/1-1918, de când armata română a intrat în Basarabia, până la finele lui 1933, n-am participat în activităţile partidelor politice din România, deoarece consideram nedemn pentru mine participarea la activităţile lor, deoarece le vedeam nefolositoare pentru toate păturile populaţiei din ţinut.
Î.: De ce din 1933 aţi aderat la partidul liberal, secţiunea Basarabiei?
R.: La începutul anului 1933 în apartamentul meu (din Chişinău) am fost vizitat de preşedintele partidului liberal; Ion Duca, care mi-a propus să intru în componenţa partidului, care a declarat că regele României Carol al II-lea nu este mulţumit de politica dusă de partidul ţărănist condus de Mihalachi şi Maniu, şi nu mai târziu de toamna anului 1933 el, Duca, va fi chemat de câtre rege să preea conducerea guvernului împreună cu partidul liberal şi regele i-a promis mână liberă pentru a corecta toate greşelile comise pe parcurs în dirijarea ţării. Tot aici Duca a promis că în problemele de economie şi finanţe în Basarabia el nu va întreprinde nimic, fără să se consulte cu mine şi că va ţine cont de părerea mea, deoarece mă consideră un mare cunoscător şi incoruptibil activist. Aceste afirmaţii şi circumstanţele m-au obligat să-mi încalc principiile de a nu adera la nici un partid politic român. La finele lui noiembrie 1933 au avut loc alegeri generale şi la guvernare a venit partidul liberal, în frunte cu Duca, în rezultatul alegerilor eu am fost ales în Senat din partea judeţului Chişinău. Câteva zile înainte de începerea şedinţelor parlamentului şi Senatului, Duca a fost asasinat la staţia Sinaia, pe când se întorcea de la raportul prezentat regelui. Duca a fost ucis de reprezentanţii fascişti a lui Zelea Codreanu. După moartea lui Duca, postul lui a fost ocupat de Gheorghe Tătărescu. În acest fel, rolul meu în partidul liberal s-a sfârşit, deşi eu rămâneam în Senat, dar să fac politică activă nu puteam, deoarece de părerile mele nu mai ţinea nimeni cont. Ceva mai târziu, filiala Chişinău a partidului, preşedintele căreia era Ion Inculeţ, pe atunci ministru de interne, m-a înlăturat de la conducerea Camerei de Comerţ a Chişinăului şi de la dirijarea Băncii Basarabene, lăsându-mi doar conducerea secţiei de asigurări.
Î.: Cine intra în componenţa organelor de conducere a partidului liberal la Chişinău?
R.: Locţiitorul preşedintelui era Ivan Timofeevici Costin, primar al Chişinăului (decedat în 1939).
2. Secretar al partidului era Dăscălescu Hristachi, care a plecat în România, îşi făcea serviciul în corpul de cadeţi din or. Chişinău, unde preda Istoria României.
3. Fortunescu – membru al consiliului municipal, unde se află în prezent nu ştiu.
4. Ion Văluţă – membru al comitetului, lucra notar în Chişinău, se află la Bucureşti.
5. Şerinberg – membru al consiliului partidului liberal, avocat, locuieşte în Chişinău.
Î.: Avea partidul liberal o structură …
R.: Da, avea. În tot jud. Chişinău erau comitete în toate centrele mari şi în sate, în număr de 20-30, iar dirijarea se efectua din Chişinău.
Interogatoriul s-a sfârşit la 1745 min.”
Pantelimon Sinadino, omul cu bună pregătire juridică, spera să se apere cu îndemnarea unui avocat, să fie elocvent ca un fost deputat al Dumei imperiale, dar nu-şi imagina că împotriva lui vor fi utilizate doar două argumente: pumnul şi cizma de nkavedist. Pentru un om în etate ca el aceste argumente aveau consecinţe dezastruoase. Puşcăria NKVD-ului din Chişinău a însemnat pentru Pantelimon Sinadino încă unul din cercurile infernului dantesc. El cunoştea puşcăria din Rusia ţaristă, avea o imagine despre puşcăriile româneşti, dar ceea ce i-a fost dat să suporte în închisoarea bolşevică din Chişinău depăşea limitele unei fantezii normale. Era ceva greu de imaginat. De aceea şi această dorinţă de a răspunde la toate întrebările, de a ajunge mai repede în faţa corpului de judecată, care, la sigur, nu-l vor achita, ci-l vor trimite într-un lagăr ori într-o puşcărie adevărată.
Mărturisea totul poate şi din convingerea că, dacă în timpul anchetei se întocmesc nişte procese-verbale se poate întâmpla să vină un timp, când cineva le va descifra şi va citi în ele nu ceea ce este scris, ci adevărul despre cum au fost smulse aceste mărturii.
În faţa terorii, aceşti oameni nu aveau nici cea mai elementară apărare. Unica lor speranţă era într-un sâmbure de noroc, pe care lui Pantelimon Sinadino nimeni nu i l-a acordat:
“Procesul verbal
din 17/VII-40
or. Chişinău, început la orele 1100
Î.: Cunoaşteţi ceva despre Uniunea moşierilor şi a proprietarilor de pământ?
R.: Da, a existat o asemenea Uniune, demult, prin 1918, dar la începutul anului 1919 s-a desfiinţat.
Î.: Ce scopuri urmărea această Uniune?
R.: Această Uniune a proprietarilor şi deţinătorilor de moşii îşi propunea ca scop să obţină recompense pentru pământurile şi pădurile lor, aşa ca în România, deoarece Sovietul local (“S.Ţ.”) presupunea şi la început chiar a decis să ia pământul de la moşieri şi proprietari şi să-l împartă la ţărani fără plată.
Î.: Deci, Uniunea moşierilor era împotriva confiscării pământului şi împărţirea lui ţăranilor?
R.: Nu era de acord, fiindcă pământurile erau proprietate privată.
Î.: Când au apărut în Basarabia sovietele locale ale deputaţilor truditorilor?
R.: Nu-mi amintesc exact, aproximativ la sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai 1917.
Î.: Acestea erau sovietele revoluţionare?
R.: Da, revoluţionare. Şi ele erau constituite din muncitori, soldaţi şi ţărani, clase exploatatoare acolo nu erau, cu excepţia elementelor moşiereşti-capitaliste strecurate întâmplător.
Î.: Când au fost lichidate aceste soviete?
R.: Odată cu venirea armatei române în Basarabia şi ocuparea ei nelegitimă; după ce pământul a fost restituit proprietarilor, Uniunea s-a destrămat.
Î.: Reiese că sovietele de deputaţi ai muncitorilor, ca un organ nou al puterii muncitorilor şi ţăranilor, a fost desfiinţat?
R.: Da, au fost lichidate odată cu venirea armatei române.
Î.: V-aţi prezentat regelui României Ferdinand I?
R.: Da, am avut o audienţă la 6 martie 1918, la Iaşi.
Î.: Ce fel de audienţă a fost aceasta?
R.: Era o delegaţie din partea moşierilor şi proprietarilor de pământ din Basarabia, care l-a rugat pe rege să facă răscumpărarea pământului pe aceleaşi preţuri ca şi în România.
Î.: Cine era în fruntea delegaţiei?
R.: Delegaţia o conduceam eu -Sinadino, deoarece eram preşedintele
Uniunii proprietarilor de pământ. Adresarea către rege din numele Uniunii a rostit-o Boterrat (?) (probabil – Botezat – n.n.) Botezat Nicolai Ilici, deoarece eu nu cunoşteam româna.
Î.: Ce aţi solicitat regelui?
R.: Am cerut de la rege următoarele:
1. Realizarea reformei agrare în Basarabia în aceleaşi condiţii ca şi în România, adică moşierilor şi proprietarilor nu li se luau pădurile, pământul să fie lăsat la fiecare moşie atât, cât trebuia să fie lăsat moşierilor români după preconizata reformă agrară (reforma agrară în România presupunea să lase moşierilor 1000 ha, adică în funcţie de pământul ce-l aveau).
2. Pământurile moşierilor şi proprietarilor erau răscumpărate pe aceleaşi preţuri ca în România.
3. Aplicarea în Basarabia a aceleiaşi legislaţii ca şi în România.
4. În aceste condiţii, moşierii şi proprietarii nu erau împotriva presupusei uniri a Basarabiei cu România.
Î.: Despre care presupuneri este vorba?
R.: Sovietul deputaţilor truditorilor, condus de Inculeţ, la finele lui martie 1918 trebuia să emită o hotărâre despre Unirea Basarabiei cu România, pe principii de autonomie.
Î.: De unde ştiţi că sovietul revoluţionar al truditorilor trebuia să emită o decizie contrarevoluţionară?
R.: La acest moment sovietul deputaţilor şi-a schimbat faţa, bolşevicii (aproximativ 6 oameni) au dispărut fără urmă, după presupunerile mele, ei au fost împuşcaţi, 10 persoane au fost expulzate la Odesa, oameni care nu erau acceptaţi în România.
Î.: Când s-au întâmplat toate acestea?
R.: După venirea armatei române, la finele lui Ianuarie 1918, de aceea, la 6 martie 1918, în adresa noastră regelui Ferdinand rugam să unească Basarabia la România, ştiind că sovietul deputaţilor truditorilor, condus de oameni străini intereselor poporului, va emite o asemenea decizie – sovietul se afla în mâinile autorităţilor române.
Î.: Cine este Inculeţ?
R.: Inculeţ – este originar din jud. Chişinău, fiu de ţăran înstărit, a absolvit seminarul din Chişinău, iar apoi universitatea din Petersburg, facultatea de fizică şi matematică; din ziua formării sovietului deputaţilor truditorilor s-a aflat pe post de preşedinte. Odată cu venirea românilor în Basarabia, a trecut de partea lor şi a ocupat permanent posturi de conducere.
Î.: Când în adresarea de la 6 martie 1918 îl rugaţi pe regele Ferdinand să unească Basarabia cu România, aţi cerut permisiune de la masele truditoare din Basarabia?
R.: Nu, n-am cerut.
Î.: Truditorii din Basarabia – muncitori şi ţărani – aveau dorinţa să se unească cu România sau nu?
R.: Majoritatea truditorilor din Basarabia erau împotrivă.
Î.: Personal, ca preşedinte al Uniunii proprietarilor, cerând regelui Ferdinand unirea Basarabiei cu România, acţionaţi împotriva voinţei truditorilor, muncitorilor şi ţăranilor. Recunoaşteţi aceasta?
R.: Da, recunosc. Eu am acţionat împotriva intereselor truditorilor din Basarabia, dar altă soluţie nu era, deoarece Unirea era deja hotărâtă de sovietul (Sfatul Ţării), care corespundea intereselor noastre de proprietari privaţi.
Î.: Cât pământ aţi avut până la revoluţia din 1917 şi după ea şi care erau profiturile de la el?
R.: Până la revoluţia din 1917, am
avut aproximativ 5000 ha împreună cu pădurea, care constituia cea 400 ha. Venitul era de 30.000 rub. După reforma agrară, efectuată de Ferdinand în martie 1918, aveam 100 ha de pământ arabil, cu tot cu conac, grădină şi altele, în total, 140 ha.
Î.: Aveaţi şi angajaţi?
R.: Da. Lucrători permanenţi, pe care îi angajam împreună cu fratele, erau 30 de persoane, iar sezonieri de la 60 la 120 oameni – în funcţie de recoltă.
Î.: Ancheta a stabilit că, dirijând delegaţia care s-a prezentat în faţa regelui Ferdinand, aţi avut ca scop nu numai punctele expuse mai sus, dar şi înăbuşirea revoluţiei în Basarabia. Recunoaşteţi acest lucru?
R.: Nu, nu-l recunosc, deoarece revoluţia a fost înăbuşită odată cu sosirea în Basarabia a armatelor române în ianuarie 1918.
Î.: Vă prezentăm adresarea Dră către regele Ferdinand, în care solicitaţi înăbuşirea mişcării revoluţionare. Recunoaşteţi acest fapt?
R.: Noi rugam nu să înăbuşe mişcarea revoluţionară, ci să pună capăt anarhiei, care nu ne permitea să producem produse agricole şi animaliere, care erau aşteptate de conducătorii armatelor aliate (Franţa, Anglia ş.a.).
Interogatoriul s-a sfârşit la 154().
Anchetator — locotenent sec. de stat Veselov.
Anchetator al serviciului de anchetă – Kuzneţov.”
Când citeşti materialele interogatoriului, nu ai nici un fel de dubii că materialele acestei anchete au fost pregătite cu mult până la ocuparea Basarabiei. La 17 iulie 1940, anchetatorii veniţi odată cu armata sovietică nu aveau idee pe ce lume se află, dacă nu ar fi existat coloana a cincea, care le furniza informaţii pentru fiecare caz aparte. Azi e dificil să descoperi cine au fost membrii coloanei a cincea, dar nu şi imposibil. Pentru restabilirea adevărului istoric, probabil, ar fi extrem de preţios gestul descoperirii şi deconspirării acestor persoane. Pe conştiinţa lor sunt multe, foarte multe vieţi omeneşti:
“Proces verbal
9 august 1940.
Sinadino Pantelimon Victorovici, 1875, grec de naţionalitate, mare moşier, avea până în 1917 – 4500 deseatine de pământ, membru al partidelor burgheze, din 1907 până în 1917, membru al Dumei de Stat, din 1917 până în 1918, membru al “Blocului Moldovenesc” (!? a fost), din 1933 până în 1937, membru al Senatului român, Înainte de arestare – director al Băncii Basarabene. (Şeful secţiei asigurări)
Î: Din ce partide politice sau mişcări aţi făcut parte în 1917-1918?
R.: Nici din mişcări politice, nici din partide n-am făcut parte. La 5 martie 1918, la invitaţia guvernului român, neoficial, împreună cu alţi membri ai delegaţiei (Uniunea proprietarilor de pământ), ne-am prezentat la Iaşi în faţa regelui Ferdinand, unde i-am înmânat o adresă despre unirea Basarabiei cu România, cu condiţia extinderii reformei agrare generale şi în Basarabia. Introducerea dirijării administrative româneşti şi a legilor române, terminarea anarhiei din sate, care era susţinută de Sfatul Ţării, aceasta ne-ar fi dat posibilitatea să strângem roada de pâine pe care urma s-o dăm aliaţilor – Angliei, Franţei şi României pentru susţinerea armatei. Dar demersurile noastre n-au fost luate în seamă, la 14 ianuarie 1918
or. Chişinău şi toată Basarabia, cu excepţia jud. Hotin, care era ocupat de armata austriacă, de fapt, se afla sub controlul armatei române…
…Concomitent, la 8 martie 1918, la Iaşi, conform dorinţei preşedintelui Consiliului Miniştrilor, Marghiloman (filo-german), a fost dat un raport, în care caracterizam în detalii acţiunile anarhice ale “Sfatului Ţării”, viaţa economică şi politică a Basarabiei, solicitând ajutor în problema Unirii Basarabiei cu România…
…Î.: În adresările către guvernul României din numele “U. P.” cu rugămintea de a stăvili revoluţia în Basarabia şi unirea ei cu România, incriminaţi “S.Ţ.” faptul că este revoluţionar şi bolşevizat. Însă “S.Ţ.” era de la început şi până la sfârşit trădător şi contrarevoluţionar şi era pentru unirea Basarabiei cu România şi era condus de faliţi politici şi anarhişti puşi de Kerenski.
Ştiind bine aceste lucruri, ce scopuri aţi urmărit?
R.: Aveţi perfectă dreptate, eu, ca şi alţi moşieri, consideram şi mai înainte ca şi acum, că “S.Ţ.” n-a fost un organ revoluţionar şi bolşevic. Din contra, îl consideram aventurier, anarhist, dar regelui trebuia să ne adresăm astfel, încât să-l putem influenţa, ca să-l facem să ne vină imediat în ajutor nouă, moşierilor, deoarece “S.Ţ.”, în una din deciziile sale, îşi punea scopul să împartă pământul ţăranilor. Pentru noi acest pas era riscant şi păgubitor.
Astfel, un punct în programul “S.Ţ.” a fost inclus la sugestia Antantei şi României, ca să stăvilească şi să neutralizeze avântul revoluţionar al maselor, care se revărsase peste toată Rusia şi era dirijat de bolşevici prin sovietele de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, pulverizând aceste forţe prin Basarabia şi înăbuşindu-le…
…Pomana temporară cu pământul dat ţăranilor (deoarece pământul n-a fost întărit după ţărani până în 1924 şi ei treceau de pe un lot pe altul, plăteau impozite foarte mari, era prezentă discriminarea preţurilor pentru produsele industriale şi cele agricole, aproape 40% din ţărani au dat pământul culacilor sau oamenilor care nu aveau nimic cu agricultura), în realitate, a fost paralizată revoluţia în Basarabia, iar apoi, cu aportul armatei române, a fost şi înăbuşită…
…Î.: …Personal aţi fost membru al “S.Ţ.” şi membru al “Blocului Moldovenesc”?
R.: Am fost membru al “S.Ţ.” din partea minorităţii greceşti, dar din “B. M.” n-am făcut parte.
Î.: Caracterizaţi activitatea D-ră din “S.Ţ.”, care a pus problema despre dezlipirea Basarabiei de la Rusia Sovietică şi alipirea ei forţată la România.
R.: În “S.Ţ.” în ziua deschiderii lucrărilor în noiembrie 1917 eu am luat cuvântul şi am vorbit din numele minorităţii greceşti cu un cuvânt de salut.
Am participat la lucrările unei comisii ce se ocupa de formarea unui orar de lucru al “S.Ţ.”. După aceasta am bolit 6 săptămâni şi am fost exclus din “S.Ţ.” pentru nefrecventarea şedinţelor.
La 3 iunie 1918, eu împreună cu 5 reprezentanţi ai proprietarilor de pământ, am fost invitat în calitate de expert, pentru a elabora programa reformei agrare. Am participat la două şedinţe. Reforma agrară, elaborată de comisie fără participarea noastră, a fost întărită la şedinţa “S.Ţ.” din 27 noiembrie 1918 şi, în acelaşi timp, “S.Ţ.” a fost desfiinţat de autorităţile române. Mai mult nici o participare la lucrările “S.Ţ.” n-am avut
şi la votarea cu alipirea Basarabiei n-am participat.
În comisie n-am activat, până la urmă, noi n-am lucrat, căci am fost nevoiţi să plecăm din cauza unor luări de cuvânt provocatoare din partea delegaţilor guvernului român, care afirmau că trebuie să păstrăm “Kerineile” şi rublele ţariste (“romanovki”), deoarece ele valorează mai mult ca leii româneşti. Noi nu eram de acord, deoarece eu ştiam că bolşevicii au distrus aceşti bani şi au emis moneda lor şi noi am fi fost faliţi.
În decembrie 1917 sau la începutul lui 1918 la mine acasă a venit preşedintele “S.Ţ.” Inculeţ şi a cerut permisiunea mea pentru a mă include ca expert în economie în delegaţia “S.Ţ.”, care trebuia să-l viziteze pe comandantul armatei germane Makenzi pentru discutarea problemelor Basarabiei şi să afle care va fi atitudinea Germaniei la alipirea Basarabiei la România. Deplasarea n-a mai avut loc, probabil din cauză că autorităţile române se temeau de posibilele contacte cu Germania ale reprezentanţilor basarabeni. Eu am fost de acord să particip.
În acelaşi timp, la mine acasă a venit, noaptea, ministrul finanţelor “S.Ţ.” cu propunerea să discutăm împreună problema posibilităţii emiterii banilor proprii ai Republicii Moldoveneşti, care urmau să fie acoperiţi de lei româneşti, depuşi în Banca Naţională.
În aceasta a şi constat activitatea mea în “S.Ţ.”.
Interogatoriul a fost întrerupt la ora 5, dar a început la ora 10.”
Un interogatoriu, care a durat o noapte întreagă. Dorinţa anchetatorilor a fost una singură: să recunoască că a făcut parte din Blocul Moldovenesc al Sfatului Ţării. Ei nu ştiau că actul Unirii din 27 martie 1918 este în mare parte opera acestui bloc. Faptul că P. Sinadino era grec şi că interesele lui naţionale nu convergeau cu ale moldovenilor basarabeni pe anchetatori nu-i interesa.
Şi încă o precizare necesară. Republica Democratică Moldovenească se pregătea să emită valută proprie. Se ocupa de această problemă Theofil Ioncu, ministrul finanţelor în primul guvern şi un foarte bun profesionist în domeniu. Recunoaşterea acestui fapt, adică a emiterii de bani, confirmă seriozitatea intenţiilor de a forma un stat aparte, în cazul în care nu s-ar fi ivit premisele pentru unire.
***
Grec de etnie, funcţionar rus, membru al unui partid de orientare monarhistă, fost membru al Dumei de stat a Rusiei, Pan. Sinadino avea optica şi opinia sa asupra liderilor basarabeni şi asupra orientării lor politice. Dacă în expunerile sale publice dădea dovadă de un anumit tact diplomatic, apoi în beciurile NKVD-ului diplomaţia nu mai avea rost:
„Proces-verbal al interogării acuzatului
Sinadino Pantelimon Vasilievici
de la 12 august 1940
Î.: Care erau forţele interne pe care se sprijinea Sfatul Ţării?
R.: Forţele de bază care au servit la geneza şi desfăşurarea activităţii Sfatului Ţării, au fost: moldovofili, în special, dintre plutonieri majori sau liber angajaţi, din activul ofiţerilor şi din unităţile ţărănimii moldovofile. În afară de aceasta, printre militari şi civili erau o parte considerabilă de românofili înverşunaţi încă din perioada de înainte de război, care şi-au manifestat credo-ul
încă din anii 1905-1906. (Dănilă Ciugurean (Daniel Ciugureanu), Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Ştefan Ciobanu, T. Ioncu – românofili civili. Dintre militarii în rezervă – Ţanţu Vasile, Scobioală Andrei, Ion Buzdugan, Anton Crihan, Catelly ş.a.)
Î.: Cum s-au manifestat aceste forţe după crearea Sfatului Ţării?
R.: În aprilie şi mai 1917, când se dezvăluia tot mai mult destrămarea definitivă a armatei ţariste, la sud, în Ecaterinoslav, Odessa şi Kiev, au început dezertările în masă.
În aceste oraşe, în legătură cu declaraţia Guvernului Provizoriu, referitoare la autodeterminarea popoarelor, a început să se manifeste Mişcarea moldovenilor (basarabeană). Această mişcare a fost susţinută ideologic de ofiţerii basarabeni (foşti învăţători, avocaţi, feciori de preoţi ş.a.), în urma cărui fapt au fost organizate o mulţime de grupări ale soldaţilor şi ofiţerilor basarabeni, moldoveni, care organizau demonstraţii în aceste oraşe, purtând drapelul lor naţional – identic cu culorile române, dar pe verticală.
Dezorganizarea armatei imperiale sporea şi toţi aceşti ofiţeri şi soldaţi au pornit spre Chişinău.
La Odessa, această mişcare s-a profilat mai repede şi mai bine decât în alte oraşe şi era condusă de căpitanul de stat major E. Catelly (moldovean), românofil înverşunat. Ulterior, el a fost de mai multe ori deputat în parlamentul român şi prefect în judeţul Bălţi.
La Chişinău, aceşti soldaţi şi ofiţeri treptat s-au organizat în cohorte separate. Au apărut regimentul 1 de husari şi brigada de artilerie. S-au organizat până la 14-16 cohorte. Se discuta pe larg modul de autodeterminare a Republicii Moldoveneşti, dar deoarece conducătorii militari se temeau, totuşi, de sovietele locale şi de revoluţia din Rusia, s-a hotărât a se începe de la nişte acţiuni mai modeste, formând Republica Moldovenească în cadrul Republicii Federative Ruse.
Ofiţerii şi cei mai activi dintre gradele inferioare împreună cu românofilii – D.Ciugurean, I.Pelivan, P.Halippa, Şt.Ciobanu şi alţi reprezentanţi mai puţin importanţi – Cojocaru, Ţurcanu, Codreanu, Untilov, au hotărât să organizeze, cu de la sine putere, organul reprezentativ Sfatul Ţării, componenţa căruia a fost anterior stabilită – 80 de moldoveni şi 40 de membri dintre minorităţile naţionale.
Pentru a avea un temei legal de a organiza congresul, cu scopul de alegere a deputaţilor în sfatul reprezentativ (ulterior acesta a devenit organul superior al puterii în Basarabia, Sfatul Ţării), era nevoie de permisiunea centrului – a Peterburgului. Această permisiune, obţinută prin telegraf, a fost anunţată la congresul reprezentanţilor, ceea ce a conferit legalitate congresului. Se spunea că această telegramă ar fi primită de la Guvernul Provizoriu – de la Kerenski, în urma cererii locale înaintate.
Eu însă am aflat de la Pântea Gherman că această telegramă n-a sosit niciodată din Peterburg, ci a fost realizată la tipografia din Chişinău. Tot din spusele lui Pântea, originalul telegramei a fost sustras la telegraf. Presupun însă că nici cererea n-a fost expediată la Petersburg.
În baza acestei “telegrame”, în Casa Eparhială a lui Serafim a fost convocat, în iulie sau august, congresul reprezentanţilor militari, la care au fost aleşi reprezentanţii în Sfatul Ţării.
După aceasta a fost convocat congresul ţăranilor care, de asemenea, cu de la sine putere, a ales reprezentanţii în Sfatul Ţării.
La acest congres a avut loc o neînţelegere, o ceartă – s-a dovedit că există două mişcări, una rusofilă, mai puternică (Panţâru şi Rudeev – anarhişti, ambii ulterior împuşcaţi de români) şi a doua – moldovofilă şi parţial românofilă (Codreanu din Soroca, Fală din Bălţi), care mai nu s-au bătut, deoarece fiecare dintre ei voia să ocupe posturile de conducere.
Rolul principal în împăcarea acestor mişcări 1-a avut Vladimir Ţâganco şi Pântea, care a luat cuvântul în calitate de reprezentant al “Blocului militar moldovenesc”.
Astfel, “fundamentul moldovenesc” -Sfatul Ţării, a fost instituit în întregime. Românofilii pe atunci încă nu alcătuiau majoritatea.
În legătură cu faptul că, în septembrie 1917, s-a pierdut legătura cu Petersburgul, românii s-au folosit de moment şi au inundat Basarabia cu agenţii lor -colaboratori, învăţători, jurnalişti ş.a.
În rezultat, cadrele românofile s-au întărit şi erau folosite în Sfatul Ţării ele se manifestau mult mai pronunţat şi mai insistent.
Întărindu-se definitiv, românofilii au obţinut întâietate după sosirea la Chişinău a profesorului Constantin Stere, de origine basarabean.
Î.: Cine poate să mai confirme faptul că telegrama lui Kerenski, referitoare la permisiunea convocării congresului reprezentanţilor în Sfatul Ţării, era falsă?
R.: Despre aceasta ar trebui să ştie Pelivan, Halippa, D. Ciugureanu, Ioncu, Scobioală ş.a.
î.: Caracterizaţi reprezentanţii mai activi din partea organizaţiei militare în Sfatul Ţării.
R.: Cei mai activi reprezentanţi în Sfatul Ţârii din partea militarilor erau:
1. Colonelul Constantin Brăescu, îşi făcea serviciul în regimentul 8 de husari, era membru activ al “Blocului moldovenesc” antirevoluţionar, unde a fost avansat în funcţia de general-maior. În anii 1917-1918 era ministru de război în Sfatul Ţării. A decedat cu 8 ani în urmă.
2. Gherman Pântea, provenit din învăţători de la ţară, plutonier major, în prezent maior în rezervă în armata română, era ministru adjunct de război în timpul existenţei Sfatului Ţării. A fugit în România.
3. Gurski – colonel, a condus un regiment în război şi regimentul moldovenesc al Sfatului Ţării. Vădit conformist român. A lucrat în cadrul Primăriei, iar după instaurarea Armatei Roşii, în Sfatul Orăşenesc, se află în Chişinău.
4. Mihail Popa – colonel, conducea regimentul moldovenesc de husari. Conformist român. A fost comandant al brigăzii de cavalerie şi şeful garnizoanei din Chişinău în Republica Moldovenească. Locuieşte în Chişinău, pe ce stradă nu ştiu.
5. Cojocaru Tudose – locotenent-colonel, membru al Sfatului Ţării, a fost membru activ al “Blocului moldovenesc” antirevoluţionar. Referitor la prezenţa în Sfatul Ţării nu-mi amintesc nimic concret, dar la activitatea “Blocului moldovenesc” antirevoluţionar participa activ, şi, în special în vederea delimitării Basarabiei de Rusia Sovietică şi alipirea ei forţată la România. Locuieşte în Chişinău.
6. Cechir-Cuş – prenumele nu-l cunosc, colonel, de 73 de ani, amănunte despre el nu cunosc. Locuieşte în Chişinău.
7. Dragomir Dumitru – subofiţer, deputat în Sfatul Ţării, a votat pentru alipirea Basarabiei la România şi pentru aceasta a primit 50 ha de pământ de la guvern. Românofil activ. Activa în camera agrară. Locuieşte în Chişinău.
8. Sârbu Gheorghe – căpitan de cavalerie în rezervă, de 73 de ani, are până la 50 ha de pământ. A fost membru al “Sfatului Ţării”, dar se pare că nu a votat. În “Blocul moldovenesc” antirevoluţionar era membru activ. Membrii activi ai “Blocului moldovenesc” antirevoluţionar, Catelly -căpitan, Anton Crihan – plutonier major, Scobioală Andrei – plutonier-major, Bogos Dumitru – colonel, Nicolae Suruceanu -plutonier-major ş.a. au fugit la Bucureşti de frica Armatei Sovietice.
î.: Din ce partide politice aţi făcut parte?
R.: În perioada guvernării române în Basarabia am fost membru al următoarelor partide: partidul jorjiştilor – 6 luni în anul 1932. Din a. 1933 până în septembrie 1937 am fost cu liberalii. În a. 1937 pe parcursul a 3-4 luni, am fost în partidul naţional-ţărănist. Apoi toate partidele au fost desfiinţate de rege şi pe noi, majoritatea funcţionarilor, ne-au înscris în partidul fascist “Frontul Renaşterii Naţionale”.
L: Ce activitate aţi desfăşurat în cadrul partidului antirevoluţionar al liberalilor?
R.: Eu am intrat în partidul liberal, fiind invitat personal de preşedintele comitetului central Ion Duca, în a. 1933, care, fiind la mine acasă, mi-a descris realitatea tristă din statul Român, atunci când existau divergenţe de idei în mediul poporului, se organizau în masă greve ale muncitorilor, a început apariţia bolşevismului în proporţii sporite, precum şi a ideilor revoluţionare în anumite cercuri ale muncitorilor şi ţăranilor.
Tot atunci mi-a spus că e nemulţumit de conducerea ţărăniştilor şi că, în toamna anului 1933, partidul liberal va fi invitat la putere.
Eu mi-am dat acordul de a intra în partidul liberal, cu condiţia că nu va întreprinde măsuri economice în Basarabia fără a-mi cere în prealabil avizul, În această discuţie cu Duca am discutat problemele de principiu, şi anume cum să creăm o situaţie cât mai favorabilă pentru ţară.
Trei săptămâni după venirea la putere a liberalilor, în ultimele zile ale lui decembrie, Duca a fost omorât la gara Sinaia de reprezentantul partidului fascist, Zelea Codreanu.
Eu, în calitate de membru al Comitetului orăşenesc al partidului naţional, în perioada preelectorală am activat intens în cadrul or. Chişinău. De nenumărate ori am luat cuvântul la consfătuiri şi la mitinguri şi chemam poporul să se încadreze în partidul naţional-liberalilor şi să voteze pentru candidaţii înaintaţi. În cuvântările mele eu promiteam poporului să îmbunătăţesc situaţia economică în Basarabia şi să micşorez impozitele cu 25%. Cuvântările mele se bazau pe programul partidului naţional-liberal ş.a.
î.: Aţi îndeplinit promisiunile date?
R.: Promisiunile mele, precum şi ale celorlalţi, n-au fost îndeplinite, dimpotrivă, mai târziu impozitele au fost mărite şi situaţia economică generală a ţăranilor s-a înrăutăţit.
L: Înseamnă că aţi minţit poporul muncitor al Basarabiei, şi din ce cauză?
R.: Da, noi într-adevăr am minţit grav poporul, dar altă ieşire din situaţie nu exista. Deoarece acest partid era burghez, noi, reprezentanţii tagmei bogătaşilor, eram cointeresaţi să vină partidul
la putere, dar trebuia să trecem “bariera”, adică, procesul alegerilor, când fără a minţi poporul nu puteam face nimic. Venind la putere, impozitele au fost mărite, începând cu al doilea an de guvernare, când preşedinte al partidului era Dinu Brătianu, iar preşedinte al Consiliului Miniştrilor Toporescu? (ideologul partidului liberal), care a îndeplinit ceea ce i-a poruncit regele. Cheltuielile pentru înarmare sporeau repede şi excesiv, în urma cererii din partea aliaţilor – Cehoslovacia şi Polonia, susţinute de Anglia şi Franţa.
L: În discuţie cu Duca ce soluţii fundamentale aţi elaborat, ca să scoateţi ţara din criză?
R.: Soluţiile fundamentale elaborate de mine împreună cu Duca erau:
1. Micşorarea impozitelor cu 25%.
2. Introducerea unor tarife diferenţiate pentru Basarabia.
3. Accelerarea procedurii judiciare civile şi penale.
4. “Filtrarea” administraţiei şi îmbunătăţirea componenţei acesteia.
5. Stăvilirea despotismului jandarmilor în sate.
6. Lupta cu ilegalitatea şi orice tendinţe revoluţionare ale muncitorilor şi, în special, împotriva bolşevismului şi partidului comunist, care avea mulţi agenţi, în special prin sate.
î.: Cunoaşteţi cazuri de reprimare cruntă a acţiunilor revoluţionare în perioada guvernării partidului naţional-liberal?
R.: În timpul domniei liberalilor n-aş putea indica nişte tulburări de proporţiii cu scop de răfuială cu partidele revoluţionare şi manifestările muncitorilor, deoarece guvernul, prin intermediul ministerului afacerilor externe, în frunte cu Titulescu (Scris Turulescu – Iu.C), în Liga Naţiunilor, tindea din răsputeri prin intermediul lui Litvinov, să îmbunătăţească relaţiile politice cu URSS. Cu toate acestea, un şir de procese mici aveau loc în tribunalele militare, atât din Basarabia, cât şi din restul regatului. Tendinţele revoluţionare ale muncitorilor erau nimicite în momentul apariţiei, în special această activitate era orientată împotriva partidului comunist.
L: De ce, în acest caz, Dvs. aţi susţinut acest partid şi aţi activat intens în cadrul lui, deşi ştiaţi că partidul naţional-liberalilor nu excludea nici nimicirea fizică a celor cu orientare revoluţionară?
R.: Eu trebuia să susţin partidul naţional-liberalilor, deoarece el apăra interesele orânduirii burgheze, era un ajutor sigur al monarhiei. Eu, în calitate de reprezentant al clasei burgheze, eram cointeresat de acest fapt şi susţineam partidul naţional-liberalilor, fiindcă se împotrivea anarhiei în ţară şi atentatele revoluţionare asupra statului lor.
î.: În ce an aţi trecut în partidul naţional-ţărăniştilor?
R.: În partidul naţional-ţărăniştilor am trecut în a. 1937 şi am fost cu ei timp de 4 luni, după care au fost desfiinţate toate partidele de către rege.
Î.: Ce rol aveaţi în acest partid?
R.: În acest partid eu eram membru de rând şi am reuşit să iau parte la un şir de şedinţe ale partidului, altă activitate n-am desfăşurat, dar în raport cu convingerile mele o susţineam întru totul.
L: Cunoaşteţi fapte când partidul naţional-ţărănist, fiind la putere, s-a remarcat drept partid sângeros, care reprima prin împuşcări, torturi şi întemniţări orice încercare a muncitorilor revoluţionari care tindeau spre îmbunătăţirea situaţiei lor, cum ar fi cele din Lupeşti, din atelierele de la gara feroviară din Griviţa (Bucureşti) ş.a.
R.: Da, despre aceasta ştiam şi faptul nu prezintă dubii. Aceasta s-a întâmplat
în a. 1932, când răbdarea muncitorilor s-a epuizat în urma exploatării insuportabile şi ei au încercat să organizeze manifestaţii, înaintând cerinţe. Din această cauză mulţi au fost împuşcaţi, poliţia şi jandarmeria trăgea direct în demonstranţi, mulţi au fost închişi. La putere atunci era partidul naţional-ţărăniştilor, iar ei considerau faptul a fi normal. Ulterior, acest partid a fost nevoit să demisioneze, deoarece nemulţumirea poporului creştea, ceea ce nu era convenabil pentru rege.
L: Sunteţi învinuit, ca membru activ al partidului antirevoluţionar naţional-liberal, şi apoi ca membru al partidului naţional-ţărănist, că aţi participat la activitatea antirevoluţionară, orientată împotriva poporului muncitor revoluţionar al Basarabiei şi împotriva apărătorului lor – partidului comunist. Vă recunoaşteţi vinovăţia?
R.: Recunosc în întregime. Trăind într-un stat burghez, eu însumi fiind reprezentant al burgheziei, trebuia să lupt împotriva oricăror încercări de a schimba regimul existent şi nu intenţionez să neg depoziţiile mele şi învinuirea adusă mie.
Î.: Ce vreţi să relataţi suplimentar la depoziţiile dvoastră?
R.: Nu pot să relatez nimic suplimentar la depoziţiile mele.
Interogarea a început la ora 12.00, s-a încheiat la ora 17.00
Sinadino Pantelimon”
***
Cred că fiecare participant la evenimentele Unirii din 27 martie 1918 are versiunea sa asupra celor petrecute. Dar atunci, ca să obţinem tabloul obiectiv, suntem datori să cunoaştem cât mai multe versiuni. Varianta Pantelimon Sinadino are specificul său. Vine prin prisma unui mare proprietar, care era cointeresat ca revoluţia să nu-i ştirbească averea, dar şi să stabilizeze situaţia, readucând-o în făgaşul ei normal. El a fost la Iaşi ca să ceară regelui Ferdinand ajutor pentru Basarabia, dar în suflet nu era de acord ca Basarabia să accepte unirea necondiţionată. De aici şi remarca la adresa generalului Artur Văitoianu:
„Proces-verbal
din 13.11.1941.
Î.: Ce doriţi să declaraţi anchetei? R.: Aş dori să adaug la anchetă următoarele:
1. În cartea sa, Moldova dintre Prut şi Nistru, în limba română, Petre Cazacu -care după 27 martie 1918 a fost numit de către autorităţile române preşedinte al Consiliului Director al “S. Ţ.”, – oprindu-se la călătoria delegaţiei basarabene a proprietarilor de pământ la întâlnire cu regele şi ministrul român Marghiloman, scrie la nota de subsol: trebuie să ştim că nu sentimentele patriotice i-au adus pe aceşti oameni la Iaşi – ci numai căutarea de profituri economice.
2. Călătoria la Iaşi a reprezentanţilor “U. P.” a avut loc la recomandarea şi insistenţa Comisarului General al României în Basarabia, Duiliu Zamfirescu, care ne-a explicat că numai în acest mod proprietarii de pământ vor putea obţine recompense pentru pământurile luate.
La şedinţa consiliului proprietarilor de pământ am pus în discuţie propunerea şi am decis să plecăm la Iaşi la o audienţă la rege şi la ministrul Marghiloman, ceea ce am şi făcut la 6 şi 12 martie 1918, când am prezentat nişte petiţii în care am indicat condiţiile în care Basarabia s-ar putea uni cu România, cu condiţia introducerii în ţinut a legislaţiei române, a reformei agrare unice şi stăvilirea fermentării revoluţionare şi anarhice în sate.
Regele ne-a trimis la ministru, care ne-a spus că peste 2 săptămâni, la Chişinău, ne va da răspunsul.
Într-adevăr la 26 martie 1918 A. Marghiloman a sosit la Chişinău şi în aceeaşi zi, la ora 5 seara, mi-a făcut o vizită de răspuns, chiar în casa mea, unde a băut un ceai.
La întâlnire asistau vreo 8 persoane, membri ai “U. P.” şi Marghiloman ne-a spus că el speră să treacă propunerile noastre de la Iaşi prin şedinţa “S. Ţ.”. În afară de aceasta, el mi-a spus că va face eforturi ca să aranjeze lucrurile în aşa mod ca mâine la ora 12 de zi (27 martie stil vechi 1918) să se producă unirea oficială a Basarabiei cu România.
În ziua următoare unirea s-a produs, dar propunerile noastre n-au fost pe deplin satisfăcute şi anume: a fost dată autonomie Basarabiei (deşi la 27/XI-18 autonomia a fost lichidată de “S. Ţ.” la insistenţa generalului Artur Văitoianu), proprietarilor de pământ le-au fost restituite doar o sută de ha de pământ şi au fost răscumpărate restul la preţul de 750 lei, 5% rentă pentru fiecare ha de pământ sau pădure. Pădurile au fost luate de domeniile statului. “S. Ţ.” a rămas pe loc.
3. Şi aş mai dori să adaug că între 1923-25 a avut loc o recepţie în sala teatrală a clubului, la care a prezidat ministrul agriculturii al partidului liberal Alexandru Constantinescu, mâna dreaptă a lui Brătianu Ion.
La această recepţie au participat mai bine de o sută de persoane, printre alţii şi mulţi foşti deputaţi ai “S. Ţ.” şi alte personalităţi basarabene…
… R.: Eu preferam să se păstreze regimul capitalist, în care am crescut şi am trăit. În caz contrar, aş fi fost nevoit să părăsesc ţinutul şi să trec cu traiul în patrie, în Grecia. Unirea Basarabiei cu România a fost o ieşire din situaţie, pentru păstrarea regimului capitalist…”
Anchetatorii au obţinut de la el răspunsul dorit, dar n-au reuşit să-l convingă nici pentru un moment că au dreptate în argumentarea lor. De fapt, ei nici nu aveau nevoie de părerea lui. Erau jurişti din noua şcoală stalinistă, care se deziseseră de tot ce era moral în jurisprudenţa rusă de până la 1917. De fapt, juriştii noştri de azi merg exact pe urmele şcolii sovietice şi la ei primează rezultatul şi nu aspectul moral al problemei juridice. Nu mai este vorba de o greşeală, este deja un viciu…
Documentele au continuat să fie scrise când P. Sinadino nu mai era în viaţă:
„3 septembrie 1942
Şef interimar ЭКО NKVD Tat. ASSK
(Baskokov)
Decizia
(despre separarea materialelor)
Am constatat:
În luna iunie 1940 de către organele NKVD al RSSM au fost arestaţi şi traşi la răspundere penală: Catelli E. G., Ignatiuc I. G., Ştirbeţ L. D., Bivol С. В., Bodeseu (Bodescu – Iu.C.) V. G., Baltaga A. S., Neaga F. I., şi Sinadino P. V. ca participanţi activi la aşa-numitul “S. Ţ.” (soviet stranî) şi a blocului c/r moldovenesc, care în 1918 au votat în favoarea dezbinării forţate a Basarabiei de la Rusia Sovietică şi unirii ei cu România şi au activat în această direcţie.
În luna mai 1941 ancheta a fost terminată şi dosarul a fost expediat procurorului RSSM, pentru examinarea termenelor de condamnare.
Procurorul RSSM, prin decizia sa, a confirmat actul de ocupare şi a transmis materialele la Colegiul Judecătorie pentru cazuri penale al Judecătoriei Supreme a RSSM. Din cauza acţiunilor militare, acuzaţii au fost duşi din hotarele RSSM în diferite puşcării, iar dosarele au fost trimise în NKVD URSS, de unde, după depistarea a şase acuzaţi în închisorile din Tataria, au fost trimise la NKVDRT.
Din cei depistaţi în puşcăriile NKVD RASST (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Tătară) fac parte: Ştirbeţ L. D., Bivol С. В., Bolescu (Bodescu – Iu.C.) V. G., şi Baltaga A. S. care au decedat, iar Catelli E. G. şi Ignatiuc I. G. sunt internaţi în închisoarea Nr. 2 din or. Kazan.
Locul aflării acuzaţilor Neaga F. I., Săcară I. G., Turcuman G. N., Botnariuc C. G. şi Sinadino P. V. n-a fost găsit.
016739
Sinadino Pantelemon Victorovici, 1875, Chişinău, Alexandrovskaia 111 (fost 81), colţ cu Meşcianskaia…
Din închisoarea de la Tiraspol, din cauza războiului, a fost etapat în puşcăria din Penza. Mai departe urmele lui se pierd…”
La interpelarea pe care SIS al R. Moldova a făcut-o, la rugămintea noastră, a fost primit următorul răspuns:
„La data de 25.01.1999
Centrul Internaţional FSB pentru reg. Penza a confirmat printr-o adeverinţă că nu dispune de materiale despre Sinadino Pantelimon Victorovici.
Satul CI. DAI Iu. N. Nemkin”
Este greu de conştientizat cât de tragică istorie are acest popor, ce trăieşte la est de Prut, dacă îşi scrie istoria după interogatoriile luate marilor personalităţi…
1 Victor P. Sinadino, Familia Synadino înainte de secolul XIX, Din trecutul nostru, 28-30, 1936, p. 45.2 Arhiva Pan. V. Sinadino (Chişinău). Din trecutul nostru, 25-27, 1935, p. 56.3 Dosar. 616, 1896, 42 file.4 Dosar. 625, 1912, 30 file.5 Dosar. 177, 1910, 22 file.

Colescnic, Iurie. Basarabia necunoscută. – Chişinău, 2007. – Vol. 7. – p. 20-45.
Advertisements

4 thoughts on “Pantelimon Sinadino – Primar al Chişinăului 1837-1842

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s