Leon Donici – scriitor basarabean 1887- 1926

Oricât de mult s-ar scrie despre Leon Donici, şansele de a descoperi noi documente, posibilitatea de a face noi completări, concretizări, precizări rămân deschise. .. Revenim la acest subiect, reluând firul de unde l-am lăsat în volumul I al Basarabiei necunoscute…
Leon Donici-Dobronravov s-a născut la 5 iunie 1887 la Chişinău, în familia lui Mihail Dobronravov, secretar la Consistoria din Chişinău, şi a Domnicăi Donici, fiica preotului Petru Donici de la Biserica Ciufli.

* * *
Chişinăul l-a cunoscut şi ca om al teatrului, al operei. Încă din copilărie, a luat lecţii de pian la Ecaterina Salina din Chişinău şi de canto la Adelaida I.Bolskaia (Petersburg, 1908-1910). A fost regizor în Trupa de Operă B.Belousova (1919, Chişinău) şi profesor de estetică, istoria operei, machiaj, costume în Studioul de Operă N.Nagacevschi (1920) şi Asociaţia de Operă I.Gorski (1921) din Chişinău. Acest capitol din viaţa lui Leon Donici a fost studiat şi foarte frumos prezentat publicului cititor de către Aurelian Dănilă în Opera basarabeană (Chişinău, 1995) şi Serafim Buzilă în lexiconul enciclopedic (1460-1960) Interpreţi din Moldova.
Deşi a riscat să se producă şi ca regizor, actor, solist de operă, el a fost şi a rămas scriitor.

* * *
Când mi s-a părut că biografia scriitorului s-a aranjat într-o formulă clară şi potrivită pentru a fi publicată, a apărut un nepot, pe nume Mihai Goreanu, care a refăcut din rădăcină structura arborelui genealogic pe care am încercat să-l schiţez. O ramură din Arborele genealogic al familiei Donici, legată de scriitorul Leon Donici, în versiunea lui Mihai Goreanu, se prezintă astfel:
Petre Donici (1837 -1889).
Domnica Donici (1864 – 1936, fiica preotului Petre Donici, de la Biserica Ciufli). Ea a fost căsătorită cu Mihail Matveevici Dobronravov (1858-1897) (prima căsătorie) şi cu Rostovski († 1918) (a doua căsătorie). Din prima căsătorie, a avut trei copii: Leon, Victorin (1935) şi Zinaida. Din cea de a doua, de asemenea trei copii: Larisa, Valeria şi Rostislav († 1985).
Victorin († 1935) a avut doi copii: Zoe († 1991) şi Serafim.
Zinaida a fost mama lui Mihai Goreanu.
Larisa, pictoriţă, a fost eleva lui Alexandru Plămădeală.
Valeria a avut un fiu, Constantin. Ea a fost bibliotecara şi secretara lui Nicolae Iorga.
Rostislav a fost publicist şi traducător.
Despre perioada aflării lui Leon Donici la Petersburg s-a scris mult, a descris-o chiar el, cu lux de amănunte, în Revoluţia rusă, în 0 călătorie de la Petrograd în Basarabia şi în alte schiţe. Aflarea sa la Chişinău este reflectată bogat în amintirile contemporanilor. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre perioada bucureşteană. Cea mai puţin cunoscută, cea mai misterioasă etapă continuă a fi fragmentul de timp trăit la Paris şi care, de fapt, a cunoscut acordurile finale ale unui destin zbuciumat. O sursă importantă pentru cunoaşterea acestui timp parizian sunt arhivele emigraţiei ruse, memoriile celor care l-au cunoscut. O apariţie notabilă din această perioadă de redescoperire a scriitorului basarabean este volumul lui Leon Donici Marele Archimedes (ediţie îngrijită de Ana-Maria Brezuleanu, Bucureşti, 1997) care înglobează o suită importantă de materiale de autor şi despre autor.Dar, memoriile emigranţilor sunt, desigur,subiective, cu descrieri fragmentare puţin concludente. Orice emigrant, chiar fără voi;lui, ţine să-şi sublinieze importanţa pe care chipurile, a reuşit să şi-o păstreze şi în exil ceea ce, în mod firesc, naşte o umbră de indiferenţă în descrierea raporturilor cu lumea înconjurătoare. Cred că cel mai bun instrument de cunoaştere a sufletului scriitorului rămâne opera lui. Acolo, în paginile scrise, el nu ne poate minţi, fiindcă — fire profund sensibilă — nu se poate minţi pe sine.
Manuscrisele inedite din perioada pariziană, pe care am avut norocul să le cunosc, pot fi grupate în trei categorii: schiţe publicistice generale, reflectând realităţi franceze, cu importanţă de moment (Doctorul ucigaş, Procesul Bato-Dodă, Sfârşitul tragic, Sinuciderea lui Max Linder şi a soţiei sale, Annistiţ, Parisul iarna), schiţe publicistice amintind de Rusia sau de oamenii şi cultura rusă (Două lumi, Negura, Jurnalist, Scrisoare din Paris), şi — categoria cea mai importantă pentru noi — scrieri legate de Chişinău (Regina ecranului, Zile fugare). Oricât ar părea de curios, Bucureştiul lipseşte din paginile parcurse, se vede că amintirile bucureştene nu s-au „imprimat” în măsura în care o impresie se transformă în imagine literară.
Uneori, chiar în momentele cele mai neaşteptate, transpare imaginea autorului:
„Cine este el de fapt, în esenţă ? Un fanat, un agitator înnăscut, un om neliniştit ?
Este greu de spus, fiindcă este foarte greu să citeşti în sufletul omenesc.
Un singur lucru îl sesizezi cu siguranţă: acesta este un om mare, şi chiar neobişnuit. “(Două lumi).
Dar, experienţa acumulată se descifrează cel mai bine în schiţa Regina ecranului. Dincolo de povestea fetei ajunse la Paris, se citeşte clar conturul unei alte istorii, la fel de dramatice:
„ Se auzi o ciocănitură în uşă.
– Intraţi!
Intră o tânără gingaşă şi simpatică, cu o privire puţin speriată. Şi-a pronunţat numele nedesluşit, oprindu-şi privirea asupra vecinului meu din fotoliu, bine cunoscutul interpret de operă şi pictor P.A.Lapşin, care, în drum, spre studioul său, a hotărât să-mi facă o vizită.
Domnişoara, stingherită, s-a aşezat la masă. E încă foarte tânără şi se pare că nu este de prea mult timp la Paris. Ea zice că a venit din Chişinău, unde au sfătuit-o să mi se adreseze mie.
– De ce aţi venit la Paris? Pentru a vă face studiile?
– Nu. Am venit să lucrez.
– Specialitatea dumneavoastră?
– Ecranul.
– Sunteţi actriţă de cinema? Domnişoara coborî ochii.
– Nu, dar vreau să joc în filme.
– Aveţi o recomandaţie?
– N-am… Am venit la d-voastră, poate mă ajutaţi cumva”.
Domnişoara ajunsă la Paris în căutarea gloriei este… o „părticică” din eul lui migrat în căutarea Marelui Adevăr. Dar, nici la Paris n-a fost preţuit la justa valoare, stingându-se în anonimat, pe un pat al Spitalului Saint Louis, la 26 mai 1926. Ultima lui dorinţă a fost să se întoarcă acasă, să fie înmormântat la Chişinău, ceea ce s-a şi produs la 7 iulie 1926 când, datorită eforturilor unor prieteni, şi, în primul rând, ale lui Octavian Goga, care pe atunci era ministru, corpul neînsufleţit a fost adus acasă, unde i s-au organizat funeralii naţionale.
Pe mormântul lui de la Cimitirul Central din Chişinău, pe acea modestă piatră, ar trebui să adăugăm, drept epitaf, propriile sale cuvinte, atât de importante şi pentru noi:
„Numai la Paris am simţit cât de mult iubesc Basarabia. Nu Chişinăul şi pe chişinăuieni, ci Basarabia, acest pământ minunat. Poate pentru că într-însul s-au mai păstrat trăsăturile patriarhale, care nu sunt în Apus şi care au dispărut pentru totdeauna din Rusia”. (S. Leahu. În casa scriitorului.//Pagini basarabene, 1936, Chişinău).
P.S.
Arhiva lui Leon Donici ne-a parvenit graţie eforturilor lui Mihai Goreanu. La momentul când pregătim acest material, nepotul scriitorului nu mai este în viaţă, dar, fiind o personalitate distinsă, reproducem necrologul semnat de colegii lui ingineri în ziarul Univers ingineresc, nr.22, 1993:
„Născut în ziua de 12 noiembrie 1928 (dacă ar mai fi trăit o zi, ar fi împlinit 65 de ani), la Chişinău, viitorul profesor dr. ing. Mihai Goreanu a urmat primii ani de şcoală în oraşul natal; în 1947, a absolvit liceul bucureştean „Gheorghe Lazăr”, iar în 1953, Facultatea de Mecanică (secţia Maşini terestre) a Institutului Politehnic Bucureşti.
Imediat după absolvire, a fost activat în cadrele permanente ale Armatei, ajungând, în final, la gardul de colonel.
A lucrat, la început, în Direcţia Tehnică a Armatei, iar din 1956, calităţile sale deosebite fac să fie inclus în corpul profesoral al Academiei Militare, unde a parcurs întreaga ierarhie a funcţiilor didactice, până la cea de şef de catedră.
În toată această lungă perioadă, munca sa neobosită şi calităţile profesionale îi atrag respectul, aprecierea şi dragostea tuturor celor cu care a lucrat.
În activitatea sa profesională, profesorul dr. ing. Mihai Goreanu s-a distins prin contribuţii substanţiale în domeniul autovehiculelor cu roţi şi şenile, ultima sa carte apărând în 1992, la Editura Academiei Tehnice Militare. Este autor şi coautor al multor invenţii şi inovaţii în domeniul mecanicii autovehiculelor.
În ultimii ani, s-a implicat, pe de o parte, în reînfiinţarea Academiei Tehnice Militare, iar pe de altă parte, în activitatea asociaţiei inginerilor, AGIR.
Încheiem cu câteva cuvinte rostite de către dl.col.dr.ing.Niculescu la trista solemnitate a înhumării fostului său coleg:
«Trecerea prin această lume a col.prof.dr.ing. Mihai Goreanu s-a caracterizat printr-o permanentă luptă pentru cunoaştere, trudind şi învăţând mereu pentru sine şi pentru oameni.
Flacăra sa nestinsă va dăinui veşnic în noi, cei care l-am cunoscut şi stimat»”.

POVESTIRI PARIZIENE DE LEON DONICI

Regina ecranului!

Se auzi o ciocănitură în uşă.
– Intraţi!
Intră o tânără gingaşă şi simpatică, cu o privire puţin speriată. Şi-a pronunţat numele nedesluşit, oprindu-şi privirea asupra vecinului meu din fotoliu, bine cunoscutul interpret de operă şi pictor P.A. Lapşin, care, în drum spre studioul său, a hotărât să-mi facă o vizită.
Domnişoara, stingherită, s-a aşezat la masă. E încă foarte tânără şi se pare că nu este de prea mult timp la Paris. Ea zice că a venit din Chişinău, unde au sfătuit-o să mi se adreseze mie.
– De ce aţi venit la Paris? Pentru a vă face studiile?
– Nu. Am venit să lucrez.
– Specialitatea dumneavoastră?
– Ecranul.
– Sunteţi actriţă de cinema? Domnişoara coborî ochii.
– Nu, dar vreau să joc în filme.
– Aveţi o recomandaţie?
– N-am… Am venit la d-voastră, poate mă ajutaţi cumva.
Îi fac cunoştinţă cu Lapşin. Apoi îi spun:
– V-a surâs norocul. Pavel Aleksandrovici cunoaşte multe la acest capitol. Povestiţii deci, ce doriţi.
După nenumărate întrebări şi discuţii, am înţeles că toţi cunoscuţii din Chişinău o convingeau pe simpatica mea Domnişoară că ea poate deveni „regina ecranului”.
Am mai înţeles că oamenii gândesc cam în felul următor: e de ajuns numai să vii la Paris, să te prezinţi şi… soarta ţi-i hotărâtă.
– Eu am discutat deja cu un domn, o personalitate notorie în acest domeniu şi el mi-a promis…
– Cine e? Noi îi cunoaştem pe toţi cei renumiţi.
Domnişoara a rostit un nume aproape necunoscut.
De fapt, nu e decât o istorie obişnuită: un mocofan din cinematografie încearcă să profite de sinceritatea domnişoarei, promiţându-i roluri în filme — care, după părerea noastră, au fost turnate – iar în următoarele zile… vor începe să mişte carul din loc.
Mai e necesar să vorbim de suma pe care acel tip dezagreabil o cere pentru oferta sa?
I-am lămurit îndelung frumoasei domnişoare mecanismul de lucru în cinematografie, şi ea a ajuns la concluzia că trebuie să aibă bani sau să aibă un actor cunoscut, cu renume, care o va putea ajuta, ori să-l cunoască pe proprietarul unei firme cinematografice, unde, uneori, lucrează o compatrioată a mea.
L-am rugat „să-i atragă atenţie”, „să se intereseze”.
Interlocutorul meu mi-a răspuns:
– Ştiu, ştiu! E o fetiţă capabilă, drăguţă, isteaţă. I-aş fi încredinţat cu plăcere un rol mai important, dar — el a tras aer în piept — nu are o toaletă destul de bogată. Toaletă?
Ce dramă… într-un singur cuvânt.
Iată deci că biata „regină a ecranului” are posibilitatea de a se afla în mijlocul elitei, cu speranţa într-o întâmplare fericită, în succes, în surâsul neaşteptat al sorţii.
Şi când te gândeşti la curtezanii ei de la Chişinău, care-i spuneau că „e de ajuns numai să vii” la Paris…
Parisul iarna
Francezii adevăraţi, parizienii, spun că de mult, de foarte multă vreme nu mai fusese o asemenea iarnă rece. Zăpada a ţinut câteva zile. Dar aceasta este o noutate mare pentru parizieni. Gerul era aproape insuportabil. Se simţea frigul puternic venind dinspre oceanul ce se afla nu departe.
În cafenele şi restaurante, au fost construite sobe, renumitele „Salamandre” – sclipitoare, de parcă ar avea ochi de rubin.
Anume în aceste zile, când mai friguroase, când mai puţin friguroase, poate fi uşor observată frumuseţea metroului. E de ajuns să intri în infernul cu ghirlande electrice, cu lumini nemişcătoare şi simţi cum, deodată, te cuprinde căldura.
În afară de geruri, perioada de iarnă n-a mai adus nimic interesant.
Politica lor, a rămas aceeaşi, stranie: lupta nemijlocită între partide.
Teatrul lor – nimic, imaginaţie dezgustătoare.
Deschiseseră într-un timp „Căsuţa artistului”, un restaurant cu scenă – aici se jucau nu roluri, ci prostii, care, în engleză, purtau denumirea „Căsuţa lor”.
Participau şi cunoscuţii chişinăuieni J. Pitaţkaia, N. Zolotariov, Piotr Potiomkin.
„Căsuţa” s-a închis destul de repede, deşi se făcea publicitate în toate ziarele emigranţilor. Ruşii nu se duceau acolo, era foarte scump. Străinii, însă, dimpotrivă, mergeau, pentru că, chiar dacă aici preţurile erau mai ridicate, nu propuneau ceea ce dau localurile franceze de acest gen.
O importanţă deosebită a avut studiul partidului francez fascist. Începând cu prima adunare organizată, într-o sală cu aproape 5 mii de persoane, partidul creşte şi se măreşte văzând cu ochii.
Despre aceasta vorbeşte tirajul ziarului fascist Le nouveau Siecle, la care am fericirea să lucrez, doar împreună cu redactorul, la problemele Basarabiei.
Acum o lună şi jumătate, ziarul avea un tiraj de o sută cincizeci de mii de exemplare. Astăzi, tirajul lui este de aproape trei sute de mii de exemplare.
Ca şi anul trecut, perioada de iarnă e foarte bogată… în literatură şi ştiinţă. Este imposibil să enumeri tot ce s-a realizat în acest domeniu – atât de multe sunt lucrurile frumoase.
Au fost şi vor mai fi multe, foarte multe serate. Dar ele, de fapt, decurg toate în acelaşi stil, ca la Chişinău, ca – după mine – oriunde în altă parte, dar şi oamenii, în linii generale, sunt la fel…

*

În vizită la Maria, a venit un medic vestit — Bugra, care, pe lângă marea sa popularitate, se bucura şi de un mare succes la doamne.
Doctorul folosea noi metode de tratament: narcotizarea, autosugestia ş.a.
Uneori, pacienţii şi pacientele observau că, după plecarea doctorului, dispăreau unele obiecte de preţ — inele, mărgele, cercei, brăţări, portmonee, care erau puse pe seama hoţilor şi a altor răufăcători.
Nimănui nici nu-i trecea prin cap că ar fi trebuit să caute „lucrurile pierdute” la delicatul, faimosul medic Bugra.
Unii dintre pacienţii medicului, lucru de mirare pentru toţi, dispăreau fără urmă. Şi doctorul, alături de ceilalţi, se arăta necăjit de aceste dispariţii.
– Da, a fost un pacient cumsecade! Îmi pare foarte-foarte rău! Dar, să sperăm că soarta va fi îndurătoare cu el.
Odată, a venit la medic un agent cu o foaie justificativă în mână.
În timp ce medicul semna, agentul a simţit un miros neplăcut, venind de după dulap – era miros de om mort.
La întrebarea agentului, medicul s-a fâstâcit şi a răspuns, cam încurcat, că mirosul vine de la medicamente.
Agentul a ieşit. Peste o oră, medicul a fost arestat. În dulap, a fost găsit cadavrul unui negustor din partea locului, dispărut fără urmă şi având asupra sa o importantă sumă de bani. Negustorul se trata la medicul Bugra…
În timpul percheziţiei, în casa medicului au fost descoperite lucruri îngrozitoare. Lucruri furate, bucăţi de corp omenesc, obiecte de preţ.
Ghemul de crime săvârşite de către Bugra a început să se depene.
Au fost descoperite şi modalităţile prin care medicul îşi ademenea pacienţii.

Sursa: Colesnic, Iurie. – Basarabia Necunoscută. – Chişinău, 2002. – P. 287-295.

Advertisements

2 thoughts on “Leon Donici – scriitor basarabean 1887- 1926

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s