Emil Loteanu

Cultura română şi Bizanţul. Paradoxal… dar rareori la autorii români a apărut imaginea Bizanţului. Un Bizanţ despre care Dan Horia Mazilu spunea că e Antichitatea noastră. În zelul de a se alinia la valorile europene, intelectualii de după 1840, în cea mai mare parte, s-au raportat destul de neglijent la ceea din ce tragem, la ceea ce ne reprezintă, la ceea ce tronează ca un vis într-un palat de cleştar al fiinţei noastre.
Într-una din poeziile lui Emil Loteanu apare următorul fragment:
„Legat în amintiri ca într’un lanţ,
Iscai din pulberi roşul din Bizanţ,
Curat ca o atingere de geană,
Tremurătorul roşu aburit,
Ca răsuflarea omului iubit,
Înnoratul roşu-purpuriu
Ca strigătul de om într-un pustiu”.
Un fragment care rămâne, cumva solitar, ca şi amintirea Constantinopolului creştin, ca şi omul care se încăpăţânează să îşi păstreze credinţa în ziua de azi.
Pentru că acel roşu pierdut din cauza nevredniciei omeneşti, e:
„Ca răsuflarea omului iubit…
ca strigătul de om într-un pustiu”.
Şi rămâne neauzit pe plaiurile noastre.
(poate că va veni şi ziua când poetului Emil Loteanu i se va găsi loc în manualele noastre de Literatura Română)
În ultimul an au apărut două cărţi dedicate lui Emil Loteanu.
Prima se numeşte „Ritmuri. Versuri”, apărută la Cartea Moldovei în anul 2007 şi însumând 224 p. Şi… totul începe cu un Îndemn.

Să nu vă jucaţi cu focul acesta, copii,
Să nu vă jucaţi – e crud,
Niciodată nu iartă.
Ascuns în ritmul celei dintâi poezii
Pe care o scrii,
Focul acesta, copii,
Trece în noi
Şi începe sălbatec să ardă (…)

Volumul cuprinde mai multe despărţăminte:
Ritm dur (pp. 7-24); Zbucium (pp. 25-40); Elegie majoră (pp. 41-64); Metamorfoză (pp. 65-86); Magie (pp. 87-108) şi Epilog (109-114).
După poezii urmează Lăutarii. Nuvelă cinematografică (pp. 115-217). Câteva referinţe critice sunt cuprinse în paginile 217-221. La finalul volumului, cititorul se poate bucura de circa 130 de fotografii ce ţin de filmele regizate de Emil Loteanu şi de secvenţele biografice.
A doua carte se numeşte “Destin de viaţă lungă”. Dialoguri, portrete, studii. A apărut la aceiaşi editură în anul 2008 şi însumează 296 de pagini.
Volumul începe cu câteva pagini de aforisme de-ale lui Emil Loteanu. Printre acestea:
Eu am beneficiat de talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu şi de oamenii din jur care m-au ajutat, riscând, luând bătaie în locul meu…
Destinul artei moldoveneşti depinde, în primul rând, de cei care se vor dăscăli şi apostoli.
Eu cred că am venit în cinematografie din spaţiul mioritic. Sunt „şcolerul” ciobanilor noştri plecaţi de secole în câmpiile cosmice spre a lumina şi încălzi universul.
Crezul unui artist este capacitatea de a iubi şi a aduna dragoste, care înseamnă deficit într-o lume deficitară, fiindcă în forma ei pură va aduce imediat la renaştere, la generare şi-mi dau seama ce opere frumoase se pot naşte în clipa când, creând-o, regenerăm împreună cu ea. (pp. 5-8)
Într-unui din articole, cineva scria despre atacurile urâte care s-au dat la adresa lui Emil Loteanu în anul 1996, când a vrut să candideze la preşedinţie. Şi iată că nici ele nu au mai rămas, nici o cea mai vagă amintire nu a rămas în urma lor… Ba mai mult. Avem impresia că am uitat şi de politicienii din acea epocă. Cine îşi mai aduce aminte de Preşedinţii de ţară, de Parlament, de Guvern… de atunci? Iată că filmul lotenean, Luceafărul (tocmai din 1986), ne pare mai apropiat! Fiindcă arta făcută cu sinceritate, credinţă şi dragoste faţă de popor, va dăinui (apropo, „a dăinui” este un termen care îi arde ca tămâia pe postmoderni)!
Revenind la personalitatea lui. Emil Loteanu – pronunţându-i numele, ne gândim la filmele lui. Şi poate dincolo de toate, filmul cel mai important pentru spiritualitatea noastră e „Luceafărul”. Deşi e un „Luceafăr” în viziunea loteneană, e unicul nostru film despre Mihai Eminescu. Dar dincolo de filme, Emil Loteanu a fost în primul rând poet. Un poet pentru care nu s-a prea găsit loc în patria lui — fie aceasta rămăşiţa Moldovei istorice, fie România. Patria care l-a adăpostit şi l-a încurajat, a fost Rusia. Soarta parcă a vrut ca până şi mormântul său să fie acolo, la cimitirul Novodevicie din Moscova, capitala ţarilor de până la Petru I.
Revalorizând orbitele, Loteanu, până la urmă, s-a înscris în centrul unei lumi, care, oricât de vag nu ar fi, după 1991, mai păstrează nişte reflecţii ale umbrei tot mai palide (în lumea noastră) a Bizanţului de altădată.
În anul 1990, pe ultima pagină a cotidianului „Moldova Socialistă”, apărea un mic interviu cu E. Loteanu. Titlul acestuia e semnificativ – „Emil Loteanu părăseşte Moldova”. Pe atunci, poetul şi regizorul era preşedintele Uniunii cineaştilor din Moldova. Printre altele, spunea următoarele – „Nu mai pot suporta tabloul indiferenţei”. Şi continua – „Cât se poate vorbi la plenare? Nici o cuvântare nu poate înlocui o profesie în artă. Totu-i în van. Nu vor să lucreze cei mari, nu vor să lucreze cei mici. Lipsesc cadrele calificate, nu există concurenţă, nu-i tehnică, nu-s finanţe – totu-i o frână. Nu-s oameni care ar conduce „Moldova-film”. Mulţi actori nu vor să lucreze din plin” (…) „n-am filmat nimic de trei ani şi jumătate, şi am stricat doar nervii”. („Moldova Socialistă”, joi, 12 iulie 1990, nr. 160, p. 4)
Loteanu e dincolo de toate un poet, un poet care nu se înscrie în curentele ce i-au succedat lui Eminescu, un poet care ne aduce aminte de Eminescu, dar e total diferit de Eminescu şi, cu toate acestea, vine în continuarea lui Eminescu. Citind versurile lui Loteanu, simţi cum sufletul lui, uneori zbuciumat, a frământat fiecare cuvânt, fiecare literă, fiecare punct sau virgulă şi cum această frământare ne cuprinde şi pe noi cei care îl citim.
Nu cred că elogiile îşi au locul, versurile sale o spun mult mai bine decât ar putea-o spune orice critic literar… Loteanu e mai puternic decât timpul. Şi de aceasta vă puteţi convinge citind câteva poezii pe care le-am selectat mai jos.

Eu v’am iubit
Şi acum o mie de ani
Ca şi astăzi…
Necontenit
V’am iubit
Chiar dacă pieptul gemea –
Stelelor, stelelor,
Scumpe mire albastre,
Ştiţi oare voi
Despre dragostea mea?
Dorul acesta de stele
Zvâcneşte în suflet,
În tâmple…
El trece din sânge
În sânge,
El trece din tată
În fiu.
(Poezie ce apare în volumul „ Ritmuri”, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1965, pp. 6-8)
O poezie plină de durere şi de speranţă în iertare până în ultima clipă e „Nici odată”. Mai jos e un fragment din aceasta:
– Spune-mi, când ai să vii? Nu tace!
E toamnă, auzi? Frunzele ard. Pădurile ard Cărările fug înapoi în păduri. Şi totuşi nu e târziu, A mai rămas o poiană Pentru mine şi tine. Uitată, dorită Şi iarăşi visată, A mai rămas o poiană, Eu ştiu.
– Nici odată.
– Umărul meu mai păstrează căldura frunţii tale.
Umerii ştiu să viseze şi să dorească La fel ca degetele, Ca inima, Ca buzele.
– Nici odată.
– E prea crud.
Încearcă dacă poţi să mă ierţi,
Pătrunde în mine
Ca un vifor în codri şi vezi —
Sunt plin de tine
Ca mările lumii de vuiet.
Încearcă, dacă poţi, să mă ierţi.
– Nici odată.
Cine a fost Emil Loteanu? E o întrebare la care fiecare din noi poate să aducă răspuns citindu-i opera.

Marius TĂRÎŢĂ Rev. Axa Nr. 4, noiembrie 2008

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s