Scriitorul Romulus Cioflec (1882 – 1955)

„…istoriile literare n-au socotit de cuviinţă să-i acorde mai mult decît avarele rînduri de duzină cu care se încheie de obicei capitolele enumerante…” (Perpessicius)

„… Precum bronzul este rezultatul unei fuziuni de diferite metale, tot aşa cred că elementul român nu se va putea consolida dacă se va ucide un element special, fie el elementul din Moldova, fie cel din Oltenia, fie cel din Muntenia”. (Mihail Kogălniceanu)

Trecutul este o planetă din galaxia existenţei noastre la care niciodată nu ne vom întoarce, dar care mereu ne trimite nişte semnale, provocîndu-ne astfel nostalgia… Pulberea uitării a viscolit peste potecile odinioară bătătorite. Am devenit arheologii istoriei imediate. Redescoperirea lui Romulus Cioflec ţine de aceste investigaţii.
S-a născut la 25 martie 1882 la Araci, judeţul Trei Scaune (azi jud. Covasna). Acest fiu al Ardealului a avut parte de toate încercările la care a fost supusă generaţia sa.
După absolvirea şcolii primare din satul natal (1889), urmează şcoala normală din Cîmpulung-Muscel (1893— 1900). Un timp şi-a cîştigat pîinea ca învăţător în comuna Chiojdeanca (Prahova), pomenindu-se martor al mişcării ţărăneşti din 1906—07. Probabil că tragedia acelei răscoale i-a deplasat fundamental multe criterii obişnuite de judecată asupra fenomenelor sociale. Atunci şi s-a trezit în el scriitorul. Romanul Boierul tipărit mai tîrziu este ţesut din firele neuitatei drame. Şi tot în acelaşi timp el îşi deschide contul publicistic, colaborînd cu Gazeta Transilvaniei, Semănătorul, Viaţa Românească ş. a.
În 1908 e student al Facultăţii de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti. Pregăteşte şi editează volumul de nuvele Doamne, ajută-ne !
Atitudinea profesionistă faţă de meseria de scriitor va apare ceva mai tîrziu, atunci cînd dorinţa de a-şi aşterne gîndurile şi imaginile pe hîrtie va fi dozată şi de responsabilitatea pentru cele scrise. Şi anul 1911 are toate semnele unei cotituri, căci anume atunci militantul ardelean Vasile Goldiş îi face o invitaţie la Arad, unde îl numeşte prim redactor la ziarul Românul.
Decizia de a se arunca în viitoarea vieţii de publicist îl obligă să abandoneze studiile şi să părăsească Bucureştiul, unde va reveni la studii abia în 1913. În 1914 e licenţiat în litere şi filozofie şi profesor la Pomîrla (Botoşani).
Declanşarea războiului încheie o etapă din creaţia literară a lui Romulus Cioflec, care, după cum mărturisea el însuşi într-un interviu acordat pentru Adevărul literar şi artistic (anul XVIII, nr. 859, 23 mai 1937), a debutat astfel:
„— Ar fi interesant de ştiut care au fost primele încercări literare ale dumitale ?
— Eram la Şcoala normală din Cîmpulung, prin clasa a IV-a, cînd mi-a căzut în mînă Floare albastră. Eram sărac şi nu prea îmi dădea mîna să cumpăr cărţi şi reviste. Totuşi, din micile mele economii, luam Pagini literare, unde scria pe atunci M. S. Cobuz, proză şi versuri. Tot în această revistă găseam poezii de Iosif şi literatură populară. Natural, am început a mîzgăli şi eu versuri ; le scriam pe unde apucam, dar nu le-am publicat niciodată.
După ce-am ajuns învăţător, am început a cumpăra Ţara şi acolo, în numărul ei literar de duminică, am luat parte la un concurs în care se cerea să se versifice o poezie de Goethe în româneşte. Bineînţeles că n-a fost mare lucru de acea traducere a mea ; rezultatul a fost o încurajare apărută la poşta redacţiei. Zicea acolo : „Promite, mai încercaţi”.
Pe urmă am început a publica versuri inspirate din poezia populară, la Gazeta Transilvaniei; erau influenţate de Coşbuc însă şi n-aveau valoare.
— După aceea aţi început a publica proză?—întreb.
— Da. În 1905, apare în Sămănătorul prima mea schiţă. Un gînd. Apoi colaborez la Luceafărul şi la Viaţa literară’.
Odată cu debutul literar Romulus Cioflec începe o luptă cu sine, o nesăţioasă căutare de material proaspăt, neexplorat. Şi de aici vine teribila „goană în jur de sine însuşi”. Schimbarea geografică e o necesitate, dar şi mai importantă e colecţionarea a noi caractere, a noi tipuri de eroi. Mai apoi, ei îşi vor găsi locurile potrivite în romanele autorului, care va avea intuiţia să plaseze în centrul operelor oameni bine cunoscuţi sufletului, pe ardeleni, şi să descopere de astă dată lumea interioară, rotind-o în jurul acestei axe româneşti. Un exemplu ce ar ilustra teza enunţată mai sus este romanul Pe urmele destinului, tipărit în 1942 la editura Remus Cioflec.
A fi călător nu-i un moft, o simplă dorinţă. A fi călător adevărat înseamnă a avea vocaţie ori, mai simplu spus, a avea parte de noroc. Şi atunci soarta îşi desface în faţa ta cărţile ca pe ecranul unui cinematograf şi nu-ţi rămîne decît să ai intuiţia şi răbdarea să nu forţezi uşile deschise şi să-ţi faci însemnările necesare pentru a le descifra la întoarcere.
În timpul primului război mondial Romulus Cioflec s-a pomenit tocmai la Petersburg, unde a fost martorul unor evenimente epocale. Destinul l-a purtat şi prin întinderile Rusiei şi Ucrainei, aducîndu-l apoi în Basarabia, unde ecourile revoluţiei ruse căpătaseră o pronunţată trăsătură naţională. Rolul de martor ocular este schimbat pe cel de participant activ. Editarea volumuli Pe urmele Basarabiei… atunci cînd participanţii la furtunoasele evenimente erau în viaţă eu o consider un act de curaj, autorul avîndu-i în faţă pe cei mai severi judecători, iar pe de altă parte, Pe urmele Basarabiei… era un îndemn pentru a studia istoria imediată. Îndemn lansat în mai multe rînduri de Pantelimon Halippa în paginile revistei Viaţa Basarabiei. Această ediţie, lansată în 1927, uitată de bibliografiile şi tabelele cronologice ce restabilesc prin cifre şi titluri opera lui Romulus Cioflec, se înscrie perfect în seria de note de călătorie : Cutreerînd Spania (1927), Sub soarele polar (1929).
E de reţinut faptul că Perpessicius pune mare preţ pe însemnările de călătorie ale lui Romulus Cioflec : „Publicaţiile periodice de dinainte şi de după primul război mondial sînt martore ale activităţii scriitorului, nu numai în ordinea creaţiilor pur literare, dar şi în aceea a unor intervenţii publicistice, în marginea activităţii politice. Schiţe şi nuvele, pe de o parte, note de călătorie, pe de alta, îi solicită în egală măsură atenţia. De acum sînt cele două relaţii de călătorie : Sub soarele polar şi Străbătînd Spania, fiecare cu timbrul ei, dar amîndouă marcînd, în atlasul literaturii noastre peregrinante, care a cunoscut şi pe Dinicu Golescu şi pe Ion Codru-Drăguşanu, un scriitor cu notele lui dinstinctive. Nimic romantic în călătoria iberică a lui Romulus Cioflec, nimic din pitorescul unui Gautier sau Alecsandri, dorinţa continuă de a se informa şi referi, aceste pagini amintesc mai curînd de incursiunea iberică a lui Kogălniceanu şi de înclinarea acestuia pentru studiul societăţii. Drumul la Polul Nord, în schimb, cu toate peripeţiile lui accidentale, dă pe faţă un călător din rasa aceea pentru care spectacolul cel mai de preţ se petrece în camera obscură a propriului lor suflet”.
Romulus Cioflec ştia nu numai să vadă, dar avea şi rara capacitate de a lua atitudine fermă. În septembrie 1929 cercetează împreună cu „fratele său de cruce” Panait Istrati ce a urmat după grevele muncitoreşti de la Lupeni. Şi fără să pregete a tipărit în ziarele Adevărul şi Dimineaţa demisia sa din Partidul naţional ţărănesc.
Dacă reducem biografia iui Romulus Cioflec la un compendiu cronologic observăm o împletire foarte interesantă. Se succed parcă preocupările lui — publicist, prozator, profesor. În 1917, la Chişinău a ţinut prelegeri în faţa corpului didactic basarabean adunat la cursurile de vară, în 1918 e numit profesor la liceul Alecu Russo din Chişinău, dar alipirea Ardealului şi formarea României Mari îl fac să plece să-şi vadă Ţara întregită, iar în 1922 revine în capitala Basarabiei, la acelaşi liceu, dorind parcă să-şi confirme anumite impresii ori să-şi împrospăteze imaginea plaiului natal de care se simţea profund ataşat. În 1924 e profesor la liceul Loga din Timişoara, iar în 1936 de acum e la Bucureşti, la liceul Gh. Lazăr. Şi cine ştie, dacă nu ar fi intervenit schimbările istorice de după 1944, ar fi continuat, poate, să stea în faţa elevilor mărturisindu-şi trecutul ca pe o istorie învăţată pe viu…
Momentul aflării lui la Chişinău e remarcabil din două puncte de vedere. Aici el a fost prim redactor al cotidianului Sfatul Ţării şi tot în acea vreme a dus o corespondenţă intensă cu Garabet Ibrăileanu, conducătorul şi animatorul revistei ieşene Viaţa Românească care preţuia în persoana lui Romulus Cioflec nu numai pe iscusitul prozator, ci şi pe bunul organizator al reţelei de difuzare în Basarabia a revistei în cauză.
Spicuind unele epistole din acea corespondenţă, vom avea satisfacţia întîlnirii cu remarcabile personalităţi basarabene : Pavel Gore, Leon Donici-Dobronravov, Ştefan Ciobanu şi în acelaşi timp vom urmări acele prime încercări de a descifra evenimentele basarabene şi a le plămădi treptat în volumul Pe urmele Basarabiei… tipărit în 1927.
„Chişinău, 4 aprilie 1918
Iubite domnule Ibrăileanu,
Mă bucur mult că eşti sănătos şi că ai toată energia ca să poţi lucra la Momentul.
D-l Popescu mi-a dat azi primul număr şi îmi place foarte mult.
Dacă s-ar putea organiza expediţia ca să vie gazeta şi aici să mai facă oleacă de atmosferă mai bună între gazetele de tot soiul care năvălesc în piaţa Chişinăului — ar fi bine.
Gîndiţi-vă, oricum măcar la redacţia Sfatului Ţării.
D-l Popescu îmi spune de corespondenţe pentru Momentul. Voi da ori eu ori voi căuta om.
Daţi-ne şi d-voastră un corespondent din Iaşi şi dacă se poate un bun redactor aici.
în scurtă vreme vrem să scoatem Sfatul Ţării în patru pagini.
Sărutări de mîini doamnei Ibrăileanu şi salutări tuturor prietenilor.
R. Cioflec”.
G. Ibrăileanu a primit scrisorile lui R. Cioflec şi în 1918, şi în 1919, şi de fiecare dată autorul lor nu uita să indice că le scrie aflîndu-se la Chişinău. Stilul epistolelor este dictat de făgaşul colaborării la Viaţa Românească şi de încercarea de a mai aduce la redacţia Sfatului Ţării măcar un pic de aer ieşean. Colaboratorii chişinăuieni promit mult, dar fac mai puţin…
„Chişinău, 22 ianuarie 1920
Str. Inzov, 19.
Stimate domnule Ibrăileanu,
D-l Gore (Pavel Gore — red.) ţine să dea ceva despre răzeşi pentru Viaţa Românească. Are un studiu gata (Va apare în nr. 3,1920 — red.), nu prea întins, dar e vorba încă de o revizie a formei, de o copiere, şi oricît aş accelera eu lucrul, pentru nr. 1 al revistei nu cred că vom fi gata.
Pe bietul Donici (Leon Donici — red.) l-am găsit în prima seară la Select cu monoclu, clătinîndu-se… Mi-a promis marea cu sarea. Aşteptam manuscrisul la spital, la doctor. Numai azi n-am fost pe acolo.
Cu Ciobanu a isprăvit d-l Sadoveanu mai bine.
De doctorul Mironescu mă voi ocupa mai de aproape.
Alătur şi o fotografie, mai bună decît cealaltă. S-ar putea să nu fie încă tîrziu. Al d-tale devotat, R. Cioflec”.
În altă scrisoare, din 2 februarie a aceluiaşi an, din nou în focarul atenţiei nimereşte bietul Leon Donici, talentatul şi boemul prozator care după viaţa animată de la Petersburg nici de cum nu poate prinde firul tihnitei şi mult plictisitoarei vieţi provinciale. R. Cioflec îşi continuă cu acelaşi sîrg serviciul de dispecerat, care în fond e un gest nobil de integrare a scriitorilor basarabeni în circuitul literaturii româneşti:
„M-am dus acasă la Donici şi l-am executat. Am avut noroc că ghetele îi erau la reparaţie şi i-am spus că domnişoara Bujoreanu are să se oprească din drum şi stă rău să fie cu articolul neisprăvit.
Acum e întrebarea dacă poate să vă placă atît cît ne aşteptam întîi. Are unele lipsuri. Limba trebuie refăcută radical, adică tot manuscrisul scris din nou. Ar fi fost bine dacă aş fi făcut-o eu, care cunosc mai bine despre ce e vorba, dar aceasta ar fi produs o întîrziere de vreo două zile.
Eu cred că chiar în afară de limbă s-ar mai putea corecta cîte ceva pe ici pe colo. Ciobanu şi-a trimis articolul de vreo 5 zile. De celelalte s-a interesat mai întîi d-l dr. Cazacu, prin Cucu, şi am vorbit şi eu cu Cucu. La directorat n-au mai sosit alte adrese ale învăţătorilor. Cred că peste 2—3 zile am să trimit cele mai multe din adresele cerute — ori eu ori Cucu. Tot aşa cu articolul domnului Gore.
Doctorul Mironescu s-a executat şi în cel mult 24 de ore de la primirea scrisorii de faţă vor sosi la Iaşi cîteva pagini foarte frumoase de amintiri (I. Mironescu, În drum spre Branişte, Viaţa Românească, nr. 2, 1920. — Iu. C.) ale dînsului.
Al d-tale devotat, R. Cioflec.

P. S. Dacă bucata lui Donici se publică — şi bine ar fi să se publice, chiar dacă ar fi să fiţi îngăduitori cu dînsul şi chiar dacă aţi preface mai mult — ar fi bine ca d-l Sadoveanu să aducă cu prima ocazie parale pentru el, adică pentru familia lui Donici — dîndumi-i mie.
R. Cioflec”.

Încoronarea acestui epistolarum tipărit în volumul III de Scrisori către Ibrăileanu (Bucureşti, 1973) o face scrisoarea din 20 octombrie 1920, în care Romulus Cioflec pentru prima oară menţionează faptul că e preocupat de scrierea amintirilor basarabene, care au şi fost inserate în mai multe fascicule, pe parcursul cîtorva ani, sub titlul Amintiri din anul învierii.
Din acel nucleu a răsărit mai tîrziu lucrarea Pe urmele Basarabiei…

„Chişinău, 20/10. 1920.
Str. Const. Stamati, 19
Stimate domnule Ibrăileanu,
Pentru că încă n-am altfel de literatură (nuvelă, schiţă) şi pentru că acum mă ocup exclusiv cu amintirile din Basarabia, trimit pentru Viaţa Românească două capitole din aceste amintiri. O bucată soseşte în alt plic. Trimit două ca să alegeţi — şi dacă amîndouă convin, una din ele poate trece la Viaţa Românească săptămînală de sub conducerea d-lor Sadoveanu şi Carp.
În al doilea rînd, d-l Gore mi-a dat un comision către editură şi revistă. Pentru aceasta mă adresez d-voastră şi fără să vă munciţi prea mult mintea cu treburi de acestea veţi putea face ca lucrul să se rezolve prompt în legătură cu revista, căci cu d-l Iliescu am vorbit eu în chestia aceasta.
Iată despre ce este vorba.
Lucrarea d-lui Gore despre arhive, lucrare care se găseşte la V. R., d-sa doreşte s-o scoată în broşură. Mă şi rugase să tratez chestia cu prilejul vizitei mele recente la Iaşi, întrucît socotea că lucrarea nu este publicabilă în revistă. Spunîndu-mi însă d-l Sevastos că ea se publică, viu acum să rog editura să tipărească lucrarea în broşură atunci cînd ea va apare în revistă. Dacă ea a apărut în nr. 7 şi deci litera s-a risipit, s-o culeagă încă o dată pentru broşură. Apoi: dacă editura socoteşte că lucrarea ar avea o vînzare rentabilă pentru dînsa, s-o tipărească în oricîte exemplare, în comptul şi în profitul său exclusiv, dînd numai d-lui Gore 100 exemplare. Dacă se crede că lucrarea nu rentează pentru editură, atunci s-o tipărească în 200 exemplare pe comptul d-lui Gore şi pe seama sa.
Al d-voastre devotat, R. Cioflec”.
Aceasta e ultima scrisoare din şirul celor expediate lui Garabet Ibrăileanu şi care purta indicată adresa autorului din Chişinău. Următoarea avea o adresă berlineză. Ghemul călătoriilor se desfăcea fără prea mari greutăţi. Lumea era toată în faţă şi firea iui tînără nici nu vroia să ştie de existenţa pe pămînt a bătrîneţelor…
De fapt nici nu avea cum şti că apusul lui va trece monoton de chinuitor pentru un om care toată viaţa a fost prieten cu drumul şi pînă la urmă prozatorul va fi închis în spaţiul monoton al traducerilor. În 1938 Academia Română îi menţionează romanul Vîrtejul cu premiul Heliade Rădulescu. În 1942 scoate de sub tipar volumul de nuvele Românii din Secuime şi romanul Pe urmele destinului şi aici firul lucrărilor originale apărute în timpul vieţii se rupe. De acum încolo va putea mirosi vopseaua tipografică numai de pe volumele traduse…
Romulus Cioflec s-a stins din viaţă la 13 noiembrie 1955. Şi aşa cum tocmai se întîmplă adesea, cărţile lui au început să apară în librării numai după moartea autorului. În 1957 apare Boierul, în 1970 volumul de nuvele Trei aldămaşe, în 1979 este reeditat Vîrtejul, în 1985 — Pe urmele destinului, şi în 1988 — iarăşi Boierul …
Reeditarea la Chişinău, în anul 1992, a volumului de memorii Pe urmele Basarabiei…, este la o adică un prilej de pomenire a aceluia care s-a declarat şi prin fapta-i a dovedit, că este un bun prieten al moldovenilor :
„— Sînteţi, aşadar, un prieten al moldovenilor ?
— Da. Îmi pare bine că pot s-o spun. Primul prieten mi-a fost regretatul poet G. Topîrceanu, care m-a îndemnat să trimit la Viaţa românească prima schiţă. Apoi, C. Stere mi-a cîştigat dragostea şi admiraţia printr-o scrisoare care mi-a trimis-o, prin care îmi spunea, ca răspuns la schiţa pe care o trimisesem : „E interesantă, dar de la dumneata aşteptăm ceva mai bun”. Apoi Topîrceanu m-a îndemnat să trimit iar ceva şi această a doua bucată a avut mai mult succes. A fost tipărită cu titlul Domnul Ghiţă şi apoi am publicat-o în volumul Lacrimi călătoare (1920 — n. a.). De-atunci am rămas legat de toţi cei din cenaclul revistei ieşene. Trecînd profesor la Pomîrla, am cunoscut mînăstirile nemţene şi m-am legat şi mai mult de Moldova. Am cunoscut pe M. Sadoveanu, pe Frunză, pe I. Mironescu, pe Demostene Botez, pe G. Ibrăileanu, pe M. Sevastos. Apoi, o prietenie caldă m-a legat de D. D. Pătrăşcanu. Privind în urmă şi-n juru-mi, constat că am fost şi am rămas legat de moldoveni. Deaceea mă mîndresc a spune că pot fi numit „prietenul Moldovei şi-al moldovenilor”. (Valter Donea, Adevărul literar şi artis-tic.)

Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. – Ch., 1993. – P. 224-229.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s