Ion Inculeț (1884 – 1940) politician român, președintele Sfatului Țării


„…eu cu conştiinţa curata va spun că actul unirii, care se săvîrşeşte astăzi, se face pentru binele ţărănimii” afirma Ion C. Inculeț

Politica este o ştiinţă, dar totodată ea este şi o artă, şi precum poetul nu este un adevărat poet decît atunci cînd el dă o formă plastică simţămintelor, idealurilor şi aspir aţiunilor care zac de multe ori în inimile noastre, tot aşa şi în politica externă adevăratul conducător este acela care dă o formă practică problemelor impuse de viitor, care frămîntâ inima unui popor ce are cunoştinţă de menirea lui.
Petre P. Carp

Dintre toţi marii bărbaţi care s-au frămîntat în evenimentele anului 1917, figura lui Ion Inculeţ este cea mai misterioasă. Ironiile prietenilor sînt un indiciu ce reflectă obişnuinţa lui de dedublare şi amicii nu scăpau ocazia să facă haz pe socoteala abilităţii lui proverbiale. Revista Viaţa Basarabiei, chiar în numărul jubiliar dedicat activităţii lui Ion Pelivan (nr. 7— 8, 1936), plasează o epigramă sugestivă, pe care autorul n-a dorit s-o semneze, dar este limpede că face parte din cercul de prieteni:

O EPIGRAMĂ LUI I. GH. PELIVAN
Cu puterea ta de muncă,
Pentru-a ţării făurire,
Eşti în stare şi capabil
Să mai faci o alipire.
* *
Transnistrenii doar aşteaptă,
Strînşi de ruşi ca în juvăţ.
Dar să ştii, că iar profitul
Îl va trage înculeţ.

Ion înculeţ este un reprezentant tipic al generaţiei Unirii. S-a născut la 5 aprilie, anul 1884, la Rezeni, judeţul Lăpuşna. Trece prin şcolile duhovniceşti ale Basarabiei, dar în 1905, după absolvirea seminarului, pune punct carierei parohiale, înscriindu-se la Universitatea din Dorpat. Participă activ la evenimentele din 1906- 1907.
Botezul primelor confruntări cu autocraţia l-a primit împreună cu ceilalţi colegi ai săi de la ziarul Basarabia, durerea provocată de reacţiunea ţaristă fiind la fel de adîncă ca şi a prietenilor săi.
Nicolae Popovschi i-a dedicat o schiţă aparte rămasă în manuscris în unul dintre caietele sale de însemnări. Schiţa memorialistică a fost scrisă sub formula unui scenariu cinematografic. Fiecare scenă reînvie un episod : „Anul 1906, dacă nu mă înşel. Un comitet din cinci inşi, înfiinţat la Chişinău, sub îndemnul şi cu mijloacele aduse de Const. Stere, a început să scoată întîiul ziar românesc — Basarabia. Printre colaboratori era şi Ion înculeţ, pe atunci elev al seminarului teologic, nu ştiu din ce clasă. Primea 20 sau 25 de ruble pe lună. Semna „Ion Gîndu’’. Parcă-l văd, seara, într-o cameră din clădirea redacţiei de pe str. Armeană colţ cu Brătianu (Podolscaia), cu paltonul aruncat pe spate, cu gulerul ridicat, aplecat deasupra mesei. Eu eram membru în comitet. Cu Inculeţ n-am schimbat atunci nici o vorbă’’.
În paginile de memorii adunate sub genericul O revoluţie trăită, tipărite în revista Generaţia Unirii (nr. 1, 10 aprilie 1929), găsim impresiile personale ale lui Ion Inculeţ, care nu scapă prilejul să prevină cititorul că se va referi numai la evenimentele la care a participat personal: „Mi-aduc aminte de starea mea sufletească de atunci. Fiu de ţăran-moldovean dintr-un sat răzeşesc — Rezeni — aşezat de Ştefan cel Mare la hotarul dintre judeţele Lăpuşna şi Tighina. Moldovenii — fără drepturi politice — erau la bunul plac al clasei conducătoare. Pămîntul strămoşesc — robit şi el în mîini străine. Limba străină în şcoli, biserică şi dregătorii. Dispreţ manifestat, cu ocazie şi fără ocazie, faţă de poporul băştinaş, din partea celor care cîrmuiau…
La ruşi era o lipsă în simţul lor patriotic. Ca student, am fost la Stockholm. La un restaurant am observat cum pe măsuţe fluturau drapelele diferitor naţiuni. Mi s-a explicat că acolo se stabilise obiceiul ca vizitatorii străini, mîndri de ţara lor, să reclame ca pe masa ocupată de dînşii să se pună şi drapelul naţional. Deşi erau şi multe mese ocupate de ruşi, drapelul rusesc nu se vedea nicăieri: ruşii pare că se ruşinau de ţara lor autocrată şi retrogradă. Cu asemenea simţăminte, noi, fireşte, doream izbînda revoluţiei. Problema la început era cu atît mai uşoară, cu cît în lupta pentru dezrobirea politică, socială şi economică, noi, cei de neamuri străine, aveam alături majoritatea poporului rus, dornic de a răsturna autocratismul.
Ceva mai tîrziu căile s-au despărţit, cînd naţionalităţile au prins a reclama drepturile lor. Unele au învins, ca polonezii, finlandezii, românii din Basarabia. Altele, ca ucrainenii, georgienii au căzut sub un jug şi mai greu.
Însă pentru a învinge în revoluţie, trebuia să ştii alături de cine sau contra cui să lupţi. ’’ (Sublinierea îmi aparţine.— Iu. C.)
Aş dori să reţinem atenţia asupra acestei teze. În ea e rezumatul lecţiei pe care politicianul de mai tîrziu Ion Inculeţ îl va folosi efectiv la Chişinău. Şi ceea ce pentru unii însemna o simplă mişcare de giruetă, pentru el era o necesitate dictată de experienţa revoluţiei ruse.
A doua lecţie de activitate revoluţionară a însuşit-o practic, activînd în Sovietul de la Petrograd: „În primul Soviet de la Petrograd am intrat şi eu, fiind delegatul Uniunii profesorilor, şi astfel am avut ocaziunea să cunosc acolo de aproape, personal, pe toţi membrii de frunte, începînd cu Cherenschi, Lenin, Troţchi; să cunosc de asemenea de aproape dedesubturile luptei ce se desfăşura şi să particip la această luptă, în scopurile mele, în modul cel mai efectiv’’.
Fac abstracţie de unele concluzii ce în paginile lui Ion Inculeţ au un aer de retrospecţie. Iau în valoare absolută numai gama experienţei politice pe care el o împrumută direct de la făuritorii revoluţiei; mai adaug orizontul larg ce se deschidea din Petersburg asupra tuturor mişcărilor revoluţionare. La Chişinău, în acea vreme nu era nici un politician care ar fi avut un asemenea bagaj. Existau luptători înverşunaţi: Pelivan, Halippa, Gore, Ghibu ş. a. m. d., dar o figură complexă era lipsă.
E limpede că, odată cu adîncirea revoluţiei, cu trecerea obiectivelor ei pe planul rezolvării problemelor naţionale, respiraţia mişcărilor înnoitoare devenise catastrofală pentru puterea centrală, reprezentată în acel moment de guvernul provizoriu şi de liderul său Alexandru Cherenschi care nu dorea dezagregarea imperiului şi trecerea evolutivă a revoluţiei anume în planul revendicărilor naţionale. Guvernul miza pe acţiuni energice anume la periferiile imperiului pentru a menţine revoluţia în făgaşul ei antiţarist.
Martori oculari ai restructurării, noi cunoaştem prea bine procesele analoage care se petrec sub ochii noştri. Eroii aveau alte nume, dar esenţa proceselor era sinonimă.
În ziua de 3 martie 1917, la sugestia autorităţilor, pentru prima dată de cînd exista capitala de nord a Imperiului Rus s-au adunat basarabenii, viitorii emisari ai Guvernului Provizoriu care urmau să plece la baştină şi să adîncească procesele revoluţionare. Aceste emoţionante clipe în memoriile lui Ion Inculeţ sînt descrise astfel : „După prima, s-au mai ţinut vreo cîteva adunări. S-a hotărît să se trimită în Basarabia o delegaţie de 80 oameni (cîte 8 de judeţ), care au luat parte în persoană la revoluţie şi care să le spună celor de acolo ce înseamnă revoluţie, că revoluţia începută la Petrograd înseamnă eliberare, eliberarea limbii, a pămîntului, eliberarea neamului.
Cei 80 aleşi pe judeţe au fost dintru întîi iniţiaţi şi instruiţi în teorii şi cunoştinţe de drepturi constituţionale, de drepturi omeneşti. Nu se puteau vedea elevi mai atenţi şi mai stăruitori. Lecţiile se ţineau la o şcoală comercială, unde eram şi eu profesor. Toţi veneau la orele fixate cu caiete, unde mîinile, deprinse mai mult să ţină cornul plugului sau arma, luau note din cele spuse de noi, profesorii.
Cursurile au durat vreo două luni.
Am cerut lui Cherenschi să dea permisiune soldaţilor şi ofiţerilor ce intrau în delegaţie să plece în Basarabia; permisiunea a fost dată, cu atît mai mult cu cît Basarabia era considerată, din punct de vedere al revoluţiei, ca o Vandee. Revoluţionarii din Petrograd trebuiau să iniţieze pe cei din Basarabia.
Şi în ziua de 25 mai 1917, delegaţia era gata de plecare. S-au pus la dispoziţie vagoane speciale’’.
La sfîrşitul lunii august Ion Inculeţ se întoarce în Basarabia. Integrarea lui în procesele revoluţionare n-a fost uşoara A fost nevoit să se aclimatizeze la noile condiţii, să-şi reprofileze anumite teze, să renunţe la unele concepţii, să îmbrăţişeze ca prim punct ideea eliberării naţionale.
În tumultuoasele zile de octombrie 1917 profesorul Petre V. Haneş se afla la Chişinău. Evenimentele acelor tulburi timpuri nu puteau să nu-şi găsească oglindire în paginile scrise de Domnia sa. Intuiţia lui profesională de istoric literar l-a ajutat să selecteze fără greş momentele cele mai importante : „Deputaţii sînt poftiţi să aleagă pe prezidentul Sfatului Ţării. Auzisem că moldovenii fuseseră de părere să aleagă pe I. Pelivan, cunoscut ca cel mai bun moldovean. Auzisem vorbindu-se mult de el, din acest punct de vedere, la Chişinău, dar nu-l văzusem încă. În şedinţa aceasta de constituire a Sfatului Ţării, între deputaţii care plîngeau la auzul lui Deşteaptă-te, române, cîntat în clipa deschiderii şedinţei, am băgat de seamă pe unul blond cu ochelari, îmbrăcat ruseşte. Era tocmai I. Pelivan…
Moldovenii s-au lăsat însă de candidatura lui Pelivan şi au ales preşedinte pe Ion Inculeţ, docent universitar la Petrograd, de fel însă moldovean din Chişinău, unde învăţase şi seminarul. Între deputaţi erau 30% nemoldoveni. Aceştia bănuiau pe cei moldoveni de separatism, de desfacere cu Rusia, şi-i învinuiau între altele că urmăresc să ia măsuri asupritoare faţă de naţionalităţile nemoldovene din Basarabia. Purtarea deputaţilor moldoveni a ţinut pururea seamă de bănuielile acestea. Inculeţ era singurul dintre ei care întrunea simpatiile tuturor, şi ale deputaţilor moldoveni, şi ale celor nemoldoveni. În adevăr se procedează la votarea prin vot secret şi Inculeţ dobîndeşte unanimitatea voturilor. Cînd ocupă locul de prezident, doamna Alistar, deputat,— erau şi două doamne (greşit, o singură doamnă — Iu. C.) în Sfatul Ţării — îl îmbracă cu o lentă tricoloră, ceea ce stîrneşte un nou avînt de entuziasm şi un nou ropot de aplauze. Preşedintele vorbeşte în moldoveneşte şi apoi în ruseşte, ca să mulţumească şi să arate principiile democratice pe care le va apăra. S-a impus de la început printr-un tact deosebit în conducerea desbaterilor şi în genere a întregii politici a Sfatului Ţării.
El a ştiut să ducă de minune frînele politice în Basarabia în vremea aceasta grea de la Autonomie pînă la Unire, A împăcat toate curentele, îndrumîndu-i spre interesele basarabene’’.
Numai el ştie cum manevra abil printre zecile de piedici, era asemenea unui schior slaiomist care cobora de pe munte în plină viteză, avînd pe umeri povara responsabilităţii pentru destinul baştinei.
Dacă răsfoieşti paginile ziarului Sfatul Ţării din 1917-1918, descoperi numeroase explicaţii şi dezminţiri făcute de Inculeţ. Era presat de populaţia rusofonă care intuia venirea oştirilor româneşti la Chişinău, îl certau moldovenii pentru prea multă indulgenţă faţă de adversari, îl atacau indirect bandele de dezertori care semănau pîrjol şi haos pe această palmă de pămînt.
În „filmul”- scenariu al lui Nicolae Popovschi această perioadă relevă mai multe nuanţe din viaţa intimă a lui Ion Inculeţ. N. Popovschi afirmă că şi-n acele timpuri de nenumărate lipsuri L Inculeţ avea alimente din belşug, că la întâlnirile cu ţăranii prin sate îi făcea plăcere să i se poarte cinstea ca unui ministru, că, oricare ar fi fost situaţia în ţară, nu se dezicea de plăcerea de a călări în compania lui Pantelimon Erhan şi a cîtorva doamne pe şoseaua Costiujenilor. Dar cea mai impresionantă secvenţă rămîne a fi parada din 1918 : „Cam pe atunci se înfiinţase un regiment moldovenesc — „Moldavschii polc” din moldovenii soldaţi, veniţi de pe front din diferite unităţi militare. Noul regiment era armata Republicii Moldoveneşti, înfiinţată în 1918 (mi se pare). Aproape toţi soldaţii regimentului erau nespus de rău îmbrăcaţi, zdrenţăroşi, unii chiar desculţi. Mulţi dintre ei uitase instrucţia militară.
Nu ştiu cu ce ocazie Preşedintele Sfatului Ţării hotărîse să treacă regimentul în revistă. Soldaţii au fost adunaţi pe str. Viilor (azi Alexei Mateevici — Iu. C.) în faţa clădirii Sfatului Ţării.
Drept tribună pentru d-l preşedinte era o căruţă ţărănească. Inculeţ s-a urcat pe dînsa şi de la acea înălţime a pornit „parada”. Nu ştiu cine era comandantul casei. Mi-aduc aminte numai că, pe cînd Inculeţ făcea pe şeful suprem, soldaţii, nenorociţi, unii aproape goi, alţii acoperiţi cu zdrenţe de variate haine militare, cu faţa îndreptată spre Inculeţ, păşeau cum se nimerea, fără nici un tact, într-o dezordine de nedescris. Inculeţ tot timpul paradei rămăsese serios, apoi pe cînd publicul se adunase, zîmbea, fiind foarte jenat de toată priveliştea”.
Dintre numeroasele pilde de adevărată diplomaţie de care a dat dovadă I. Inculeţ ofer una singură spicuită din cartea lui Gherman Pântea Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii Basarabiei (Chişinău, 1932). Din conspectul cuvîntării de încheiere la şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie 1918 rezultă tot dramatismul situaţiei lui Ion Inculeţ: „Cu adîncă emoţiune vă aduc la cunoştinţă rezultatul votării. Domnia voastră cu unanimitate de voturi m-aţi pus în capul Sfatului Ţării şi în mod cinstit, ca un revoluţionar adevărat şi democrat, am muncit pentru binele poporului.
În fracţiunea ţărănească s-a spus astăzi, că eu nu fac ceea ce s-ar cuveni şi n-am muncit cît a trebuit. Eu, domnilor, pînă la vîrsta de 15 ani am fost ţăran şi interesele ţărănimii îmi sînt scumpe ! Fiecare pas al meu este pătruns de iubire faţă de ţărani şi fiecare pas al meu a fost dictat de interesele şi nevoile ţărănimii; eu întotdeauna am fost pentru ea şi niciodată nu m-am lepădat de ea. Domniile voastre cunoaşteţi bine părerile mele şi evoluţia lor, şi iată vă spun, că tot ce se face acuma se face în interesele ţărănimii noastre. Aici se spunea, că se poate sta la o parte. Poate, dar nu ţăranii, care în afară de pămînt nu se pot aştepta la nimic. Şi eu cu conştiinţa curată vă spun, că actul unirii, care se săvîrşeşte astăzi, se face pentru binele ţărănimii şi conştiinţa mea, a alesului ei, este curată.
Şi acuma, domnilor deputaţi, să-mi daţi voie să vă aduc la cunoştinţă rezultatul votării. Pentru rezoluţia blocului moldovenesc au votat optzeci şi şase (86) deputaţi; împotrivă trei (3) ; s-au abţinut treizeci şi şase (36) ; absenţi treisprezece (13).
Cu majoritatea de optzeci şi şase (86) voturi împotriva a trei (3) rezoluţia pentru unirea Basarabiei cu România a blocului moldovenesc este primită (Aplauze furtunoase.).
Trăiască unirea cu România mamă! ’’
După semnarea actului Unirii problemele cu care se confruntă Ion Inculeţ nu se împuţinează, ba din contra se înmulţesc. Adversarii politici Crupenschi, Şmidt, Tziganco, Slonim ş. a. abordează problema Basarabiei la foruri internaţionale şi în vara anului 1919 la Paris ea este pusă în discuţie. Disputa politică se tărăgănează din mai multe motive. Ion Inculeţ, care era la curent cu toate intrigile ce se ţeseau în capitala Franţei, îşi exprimă dorinţa de a pleca încolo pentru a mişca problema în cauză de pe linia moartă. După cum scrie Ion Pelivan în Viaţa Basarabiei (nr. 11—12, 1940), în situaţia creată de adversarii unirii, susţinuţi şi de mulţi emigranţi ruşi, sosirea lui Inculeţ la Paris nu era cea mai bună soluţie : „După o consfătuire serioasă cu fruntaşii delegaţiei noastre de la Paris şi avînd în vedere:
1)că în vara lui 1917, Inculeţ fusese membru în Sovietul deputaţilor muncitoreşti, soldăţeşti şi ţărăneşti din Petrograd ;
2)că în cercurile ruseşti şi rusofile de la Paris, ca şi la Petrograd, el era considerat ca trădător al cauzei ruseşti şi al revoluţiei ruse şi cumpărat de burghezia românească;
3)că avea şi calitatea de ministru, membru al guvernului român, ergo interesat în mod direct în cauză;
4)că, după afirmaţiile cercurilor ruseşti şi rusofile, el ar fi fost trimis în Basarabia, considerată ca o „Vandee rusească’’, cu mandat expres „să adîncească revoluţia rusă’’ şi să combată mişcarea separatistă moldovenească ;
5)că în cursul numai unui an de zile, el a evoluat de la „extrema stîngă’’ din Petrograd la „extrema dreaptă” din România, subsemnatul l-am sfătuit pe Inculeţ să nu vină la Paris, căci ar putea să devină ţinta unor atacuri violente din partea adversarilor noştri şi în loc de ajutor, ar putea să ne încurce şi să ne îngreuneze situaţia şi mai mult.
Inculeţ a înţeles şi n-a venit”.
Inculeţ n-a plecat la Paris, dar scrisorile lui adresate lui Ion Pelivan păreau să completeze acea lipsă, oferindu-i posibilitatea unui dialog :

„7 mai, 1919
Dragă Ionică! Am primit scrisoarea D-voastră cu darea de seamă ce se petrece la Paris. Vedem cît de lucru aveţi acolo. întrebaţi ce atitudine trebuie să aveţi. Credem, că bunul simţ v-a spune întotdeauna, cum să procedaţi. De altfel, am transmis scrisorile D-voastră la Chişinău d-lui Ciugureanu. Vor răspunde băieţii noştri mai deamănuntul. Dar erau, pe cînd am fost şi eu la Chişinău, alarmaţi că nu scrieţi nimică şi m-au însărcinat ca să vă rog să ne scrieţi cît de des, ca să ştim şi noi ce se petrece acolo.
Ce porcărie Şmidt şi Crupenschi! Şi ce prostie că le-am dat drumul să iasă din Basarabia !..”.

„21 iunie 1919
Dragă Ionel. Am primit toate scrisorile D-tale împreună cu gazetele, jurnalele şi broşurile D-tale despre Basarabia. Sînt scrise foarte bine. Numai dacă ar da Dumnezeu să aducă folos. Tot ce mi-ai trimis, am transmis la Chişinău.
Pe noi ne nelinişteşte soarta Basarabiei. Se părea totul aşa de uşor, dar acum, cum se vede, apar dificultăţi. În orice caz, la noi s-a creat convingerea că la conferinţă se pune chestiunea nu despre aceea, cui trebuie să aparţină Basarabia, ci numai despre plebiscit, care să hotărască, cui să fie dată Basarabia, şi că asupra plebiscitului insistau numai americanii (Lansing), dar toţi ceilalţi sînt pentru noi…”

„1 august 1919
Dragă Ionel! Am primit toate scrisorile D-v. şi punem toată sforţarea ca să îndeplinim ce cereţi… Situaţia în Basarabia nu este din cele uşoare. Agitaţii şi tulburări din cauză că nu e lămurit la Paris. Toţi duşmanii ”speră” şi ne fac porcarii, răspîndind diferite zvonuri. Mai ales ovreii, bată-i focul să-i bată ! Ei văd ce fac cu dînşii bolşevicii de tot felul de peste Nistru şi, cu toate acestea, aşteaptă pe aceşti bolşevici. Asemenea şi d-nii Şmidt cu Crupenschi. Dacă le e aşa de scumpă Rusia, lasă-i să se ducă acolo să o salveze. Dar cred că nici unul dintr-înşii n-ar rămîne în Basarabia, dacă ar veni acolo bolşevicii. Dar acum, cînd soldatul român îi apără cu pieptul său, toţi ticăloşii aceştia stau la adăpost, mănîncă pîinea noastră şi încă ne critică…”

„7 august, 1919, Bucureşti.
… La noi, la Chişinău, s-a discutat în Comitet ideea, chiar s-a luat şi o hotărîre, ca la Paris să vin şi eu. Ca membru al Constituantei ruse, eu aş putea să fiu ca contragreutate pentru Slonim. Dar eu am fost de părere, că prezenţa mea la Paris nu va aduce folos. Care este părerea D-voastră ? Dacă calitatea mea de fost ales în Constituanta rusă ar putea să aducă folos, eu aş putea să vin la Paris. Scrieţi-mi.. În orice caz, dacă prezenţa mea ar putea să aducă un folos cît de mic, să-mi scrii, şi eu voi veni pe un timp scurt…”
Conferinţa de la Paris s-a încheiat cu izbînda delegaţiei româneşti. Chestiunea Basarabiei a fost soluţionată, deşi peste ani problema ei a revenit la actualitatea zilei şi, precum bine ştim, astăzi iarăşi e în centrul atenţiei…
Încheierea lucrărilor Conferinţei l-a aruncat pe Ion Inculeţ iarăşi în rutina vieţii politice — schimbări de guverne, lupte între partide, veşnica mişcare a orgoliilor politice, care, de fapt, şi sînt catalizatorii frămîntărilor fără de sfîrşit.
Şi în toată perindarea de posturi, care i se oferă şi din care demisionează, în funcţie de jocul politic, Ion Inculeţ gustă pîinea de ministru al Basarabiei, ministru al sănătăţii publice, ministru de interne, ministru al comunicaţiilor şi vicepreşedinte al consiliului de miniştri. Şi dacă slujba ministerială îi măcina timpul în audienţe şi consilii, era în orarul lui o ferestruică care îi trezea nostalgia şi erau nişte şedinţe pe care are aştepta cu o tainică plăcere — adunările de la Academia Română.
Admiterea lui I. Inculeţ în Academie (10 octombrie 1918) a fost un act de recunoaştere a meritelor sale politice şi ştiinţifice şi s-a făcut prin contribuţia strălucitului savant Petru Poni, care i-a şi făcut prezentarea… Cinci ani de cercetări ştiinţifice efectuate încă la Petersburg s-au închegat într-o teză destul de interesantă — Relaţiile dintre timp şi spaţiu într-o nouă lumină ştiinţifică.
Profesorul Ionescu-Siseşti, fostul ministru al agriculturii, membrul Academiei, în noiembrie 1940, stînd lîngă sicriul colegului său, rostea cuvinte de elogiu : „Inculeţ a fost în Academia Română un exponent al ştiinţei şi un reprezentant al potenţialului de cultură al poporului românesc de peste Prut. El era chemat în acest for după alţi străluciţi reprezentanţi ai acestui minunat popor.
Ales membru al Academiei Române, după recomandarea marelui nostru înaintaş Petre Poni, Inculeţ şi-a făcut intrarea cu o disertaţie remarcabilă despre spaţiu şi timp, în noua lumină ştiinţifică. Această disertaţie dovedea profunda sa pregătire ştiinţifică şi puterea minţii sale înaripate, care se ridica pe culmile cele mai înalte şi cele mai aride ale gîndirii. ”
Scopul autorului a fost de a merge pe căile întortocheate ale restaurării unui portret şi dacă restauratorul a scos abia primul strat de vopsele, portretul încă nu apare în toată măreţia sa.
În episodul numărul nouă al schiţei sale Ion Inculeţ, istoricul N. Popovschi ne schiţează una din feţele mai puţin cunoscute ale ministrului Inculeţ. Fireşte, ca orice om de spirit, simţea nevoia să-şi mai descarce sufletul mai ales pe seama celor ce veneau la ministru cu plîngeri sau cereri de ajutoare. Deşi uneori ministrul basarabean ne apare şi ca o figură stăpînită de fiorul crud al indiferenţei:
„Aici mi-aduc aminte încă de un fapt, despre care am auzit şi care mai mult seamănă c-o anecdotă.
Cică venise la Bucureşti o delegaţie de la Ismail să ceară la Ministerul de Finanţe o sumă oarecare pentru nu ştiu ce fel de Instituţie de acolo. Cum era şi firesc pentru basarabeni, au hotărît să ceară concursul basarabeanului Ministru Inculeţ.
S-au dus la dînsul şi i-au povestit despre ce e vorba — ca să le susţie cererea în faţa Ministerului de Finanţe.
— Uitaţi-vă, le spune Inculeţ, chiar acuma îi dau un telefon.— „Alo! Alo! Dragă Mitiţă (parcă aşa i-a zis). A venit la mine o delegaţie din Ismail. Chiar acuma e aici. Au nevoie de nişte bani, şi anume suma…, pentru instituţia lor… Da… da… Ştii, va-săzică, ai auzit. Vor veni la tine… Zici că nu e nevoie să vină… Atunci te rog şi eu… Ajută-i. Cererea au înaintat-o… Aşa… zici că le aprobi ?… Aşa, am înţeles… Foarte bine… Apoi mi-i sistă!… Peste 2—3 zile?… Bine, bine. Mulţumesc… ” Ei, s-a făcut! a zis Inculeţ, întorcîndu-se către delegaţi. Îmi pare bine. Fiţi liniştiţi: Mitiţă e un om de cuvînt… Puteţi pleca în pace!…
Bucuria delegaţilor e de nedescris : atît de uşor şi atît de iute şi-au îndeplinit misiunea.
Înainte de a pleca spre casă, au hotărît să se ducă în parlament să asiste la o şedinţă.
Chiar în incintă văd pe Ministrul de Finanţe. Au vorbit că nu e rău să-l mulţumească că a fost atît de amabil şi le-a aprobat cererea.
— Domnule Ministru, noi sîntem delegaţii de la Ismail. Daţi-ne voie să vă exprimăm mulţumirile noastre pentru că aţi fost atît de bun şi ne-aţi aprobat rugămintea…
— Nu înţeleg despre ce e vorba, a spus Ministrul nedumerit.
— Noi sîntem delegaţii basarabeni, despre care alaltăieri v-a vorbit la telefon d-l Ministru Inculeţ.
— Poate faceţi greşală: mie d-l Inculeţ nu mi-a vorbit nimica…
Delegaţii au înţeles că au fost traşi pe sfoară de binevoitorul concetăţean şi compatriot Inculeţ”.
Un alt strat de vopsele, mai de adîncime, de astă dată îl scot prin intermediul portretului creat de istoricul ardelean Onisifor Ghibu în manuscrisul Frînturi basarabene. Onisifor Ghibu a participat activ la evenimentele din stînga Prutului, l-a cunoscut personal pe Ion Inculeţ şi pe alţi fruntaşi basarabeni. În afară de aceasta, de-a lungul întregii sale vieţi O. Ghibu a urmărit atent, ca un vrednic istoric, să nu se încalce echilibrul adevărului. Şi dacă balanţa firavă se înclină spre neadevăr, el nu se sfia să facă reproşurile necesare sau să arăte, deschis tot ce crede despre cazul în cauză. Acest portret al lui Ion Inculeţ este scris în maniera lui Ghibu, rece, lapidar şi argumentat:
„Isteţul ucenic al Petrogradului a fost dotat cu un fler politic pe care colegii lui moldoveni nu-l aveau. Drept consecinţă, el a ajuns să joace, cu timpul, un rol de oarecare importanţă în politica generală a României Mari, în care, sub un guvern prezidat de Gh. Tătărescu, a fost chiar vicepreşedinte al Consiliului de miniştri. Din păcate, nu există o monografie asupra acestui abil politician, al cărui sfîrşit poate explica multe aspecte ale vieţii Basarabiei şi ale întregii ţări. În adevăr, marele meşter în rezolvarea momentană a problemelor publice, pe care el le vedea mai mult prin privirea propriilor sale interese şi ambiţii, cînd au început să se apropie de hotarele ţării marile primejdii care erau aproape s-o înghită cu totul, n-a mai manifestat curajul de a înfrunta viaţa, ci, la 1940, cînd el prevedea cutremurul ce avea să cuprindă nu numai România şi Basarabia, ci întreg pămîntul, a plecat de pe aceste meleaguri, luînd otravă. În preseara acestui act de curaj al său, îi spunea, la o plimbare obişnuită prin oraş, prietenului său Gherman Pântea (care a fost ulterior timp de vreo trei ani primar general al Odessei ocupate de armata română) : „Dragă Ghermane, dacă ruşii vor trece spre noi Nistrul, cei dintîi pe care îi vor împuşca sau spînzura, vom fi noi, care am avut de la ei însărcinări, peste care am călcat cu nepăsare. (Informaţia privitoare la sfîrşitul lui I. Inculeţ i-a fost comunicată oral lui O. Ghibu de către Gherman Pântea şi ea a fost consemnată în jurnalul său zilnic—T. Molda)”.

Ion Inculeţ a murit la 18 noiembrie 1940.
Presimţirile negre ale lui Ion Inculeţ în scurtă vreme s-au adeverit. Toţi fruntaşii basarabeni au încercat chinurile purgatoriului comunist. Unii, un pic mai norocoşi, au reuşit în cele din urmă să se salveze, alţii şi-au plătit cu viaţa trecutul glorios, rămînînd să zacă în gropi comune, în morminte necunoscute…
Sursa: Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. – Ch., 1993. – P. 186-193.

Advertisements

2 thoughts on “Ion Inculeț (1884 – 1940) politician român, președintele Sfatului Țării

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s