Olga Vrabie, poetă

A fost o prea scurtă apariţie în ogorul literaturii române; de la 1920 încoace nu a scris un rînd nici un critic literar şi doar avem atîţia, nu au amintit un cuvânt despre Olga Vrabie. E o nedreptate, care trebuie – fireşte – reparată.
R. Marent

Clipa e preţioasă Ca viaţa unui om.
Schiller

În toamna anului 1989 mi-a nimerit în mână un volum masiv, un manuscris îngrijit de profesorul bucureştean Nicolae Nitreanu şi intitulat: Olga Vrabie, poetă. Viaţa şi opera (1902 —1928). Era o lucrare care întregea portretul unei inimoase şi foarte talentate poete din Basarabia.
Viaţa ei a fost ca lama unui laser, a luminat pentru o clipă o parte din aria necuprinsă a poeziei şi s-a stins. N-a reuşit să-şi adune versurile într-o plachetă, fapt pe care nu s-au încumetat să-l facă nici cei care i-au supravieţuit. Şi era firesc ca uitarea să se aştearnă peste acele versuri sincere, simple, dar purtând în ele o doză de avangardism, care la vremea lor au suscitat atenţia lui Garabet Ibrăileanu, a lui Mihai Sevastos, a lui George Topârceanu şi a altor scriitori de valoare. De fapt, Basarabia a ştiut într-un fel să lanseze nişte nume promiţătoare şi chiar cu realizări bune: Liuba Dimitriu, Olga Cruşevan, Lotis Dolenga, Ecaterina Cerchez, Magda Isanos ş.a. Acesta ar fi primul strat biografic, de suprafaţă, care parcă comunică anumite date suficiente oarecum pentru descrierea unei vieţi scurte şi a unei biografii literare compuse numai din patruzeci de poezii…
Poeţii însă au un privilegiu faţă de muritorii de rând, veritabilele lor biografii nu se conţin în fişele personale, ci în versurile lor. În rândurile ritmate, scurte şi întortocheate sunt presate şi depozitate ore şi zile neobişnuite:
În vechiul castel, printre oameni de ghiaţă,/
Străină şi albă,/
Era ca o floare crescută în ceaţă,/
O floare de nalbă.
Şi viaţa a frânt cu aripile grele/
Iubirea-i se-nină — /
Un fulg de zăpadă, venit de la stele/
Să moară în tină.
În vechiul castel ce tăcea fără soare/
Cu inima stinsă,/
A plâns fără lacrimi un suflet de floare/
Iubirea-i învinsă.
Înfrântă de soarta-i atât de amară,/
Copil fără vină,/
S-a dus să-şi ascundă durerea de pară/
In apa senină.
Atunci ea adoarme cu lacrimi pe gene/
De-parte de maluri/
Şi florile ochi îi sărută, şi-alene/
O leagănă valuri.

(Ofelia, ianuarie 1921).
Cineva îşi poate imagina că chipul Ofeliei e o aluzie la obârşia princiară a poetei basarabene. Nu, descendenţa ei este absolut obişnuită pentru acest început de secol, care a plasat accentul “tonic” al sorţii anume pe elemente din pătura mijlocie a societăţii.
Ea s-a născut la 11 noiembrie 1902 la Chişinău, în familia lui Dimitrie Vrabie şi a Elenei Andrianov. Dimitrie Andreevici Vrabie (scris în documente — Vraghie) are un arbore genealogic cu rădăcini în părţile Covurluiului şi Făldului şi recunoscut de administraţia ţaristă drept nobil. Apogeul carierei sale militare 1-a constituit gradul de porucic (locotenent) în retragere, în cariera civilă piscul 1-a atins în 1918, cănd a fost numit primar al oraşului Bălţi. Patriot român de cea mai nobilă viţă, a participat activ la mişcarea de eliberare naţională din Basarabia, a fost foarte apreciat de două mari personalităţi ale epocii, care au activat la Bălţi: Ion Pe-livan şi Emanuil Catelly.

Elena Alexandrovna Andrianov provenea dintr-o familie de greci cu o genealogie curioasă, care o înrudea cu neamul Mavrocordaţilor, iar numele ei de familie provine de la grecii Andrianos care, ajunşi în Imperiul Rusesc, au fost rusificaţi.Din căsătoria lor au rezultat şase copii. Dl profesor N.Nitreanu face o trecere în revistă a acestei familii, completând cu detalii precise unele aspecte biografice:
“1. Petre Vrabie — născut pe la anul 1893 şi decedat în Bucureşti, în 1959: un timp a fost primar al oraşului Bălţi, iar apoi notar — serviciu moştenit de la tatăl său, Dimitrie.
2. Victor Vrabie — născut pe la 1898. A fost inginer la CFR şi chiar inspector regional CFR. A fost pensionat la Sibiu şi a decedat în anul 1984.
3. Sonia Vrabie – sora Olgăi — decedată la vârsta de 15 ani.

4. Olga Vrabie — poetă, a absolvit Liceul de Fete din Bălţi; s-a înscris la Facultatea de Litere din Iaşi, un scurt timp a activat ca profesoară de limba romană — suplinitoare. Din cauza bolii n-a reuşit să termine studiile universitare.

5. Tatiana Vrabie — nu s-a mai căsătorit; a încetat din viaţă la vârsta de 30 de ani, un timp destul de îndelungat 1-a petrecut la sanatoriul TBC — Bisericani.Dintre rudele Olgăi Vrabie — depistate — am aflat-o pe Irena —diminutiv Ira — Vrabie, fiica lui Petre Vrabie, care, căsătorită cu inginerul Mendell, locuieşte în Canada, împreună cu mama ei, la Toronto.”
Remarcăm cu regret că dintre toate surorile Vrabie nici una n-a putut scăpa de virusul mortal pe atunci al tuberculozei. Această teribilă boală a cosit din plin multe tinere vieţi până i s-a găsit un remediu. In cazul poetei Olga Vrabie Chişinăul ar fi avut un mare prilej de mândrie. Pe lângă faptul că s-a născut la Chişinău, ea a şi fost botezată la Biserica Sf.Ilie, la 3 ianuarie 1903, în prezenţa nobilului Alexandru Vişnevschi şi a soţiei de colonel Nadejda Dobreanschi, care i-au fost naşi, dar Biserica Sf.Ilie a fost demolată şi din posibila istorie a trecerii poetei prin Chişinău rămân mărturie numai actele oficiale şi cuvintele…

Şcoala primară şi studiile liceale şi le-a făcut la Bălţi. A absolvit Liceul de Fete Ghenşke, facându-şi studiile în limba rusă. Astfel se explică buna cunoaştere a acestei limbi şi temeinica dragoste pentru literatura rusă. Evident că un suflet sensibil ca al ei s-a orientat spre literatură, încercând să mimeze marile modele literare însuşite în şcoală.
Cunoaşterea altei limbi nu poate înlocui limba maternă în care vorbitorul utilizează in tuitiv şi foarte adecvat cuvinte şi expresii pe care nicidecum nu le poate oferi o limbă străină. În caietul de versuri al Olgăi Vrabie stau în bună vecinătate versuri scrise în limbile rusă şi română. Poezia Fantezie are câteva variante în limba rusă şi una în limba română.
Cine ştie ce spune o rază de lună /
Când sărută încet şi sfios lăcrimioare, /
Visător se apleacă spre flori de cicoare /
Şi în cer albastru miresme adună… /
Cine ştie ce spune o rază de lună?…

Absolvind liceul în 1919, la insistenţa părinţilor, Olga Vrabie stă un an de zile acasă pentru a-şi întări sănătatea şi abia în 1920 se prezintă la Universitatea din Iaşi, înscriindu-se la Filologie. În acest timp poeta coresponda deja cu criticul Garabet Ibrăileanu, iar primele sale poezii apăruseră în paginile revistei Viaţa românească. Despre anii de studenţie cunoaştem mai puţin, ştim însă că, citindu-i pentru prima oară versurile, marele critic ieşean a descoperit în persoana Olgăi Vrabie un talent autentic şi, conştient de problemele cu care se confruntă tânăra autoare, el se oferă generos s-o ajute să se adapteze la viaţa literară din regat. Două mari probleme stăteau în faţa timidei poete: necunoaşterea limbii literare şi aproape totala necunoaştere a literaturii române. Soluţia era una: calea anevoioasă a autodidactului. Prin lecturi fructuoase să compenseze fundamentalele lipsuri. Ibrăileanu, în loc de onorarii pentru versuri, îi oferă cărţi, el însuşi urmărind listele cărţilor ce trebuiau citite în mod obligatoriu.

Fire delicată, Garabet Ibrăileanu încearcă să amelioreze raporturile poetei cu revista, raporturi ce se puteau încorda din cauza anumitor intervenţii de redactare (acestea cădeau pe sea-ma lui George Topârceanu) absolut necesare în cazul tinerei autoare. Olga Vrabie nu şi-a dus la bun sfârşit studiile universitare din motive obiective: căsătoria, naşterea copilului, îmbolnăvirea şi internarea în spitalul TBC de la Bârnova, apoi internarea la Mănăstirea Văratec, de unde nu s-a mai întors.
În schimb tenacitatea în învăţarea limbii a făcut din ea o traducătoare a poeţilor români în limba rusă. Şi aici curajul său e atât de mare, încât traduce destul de reuşit Luceafărul lui Mihai Eminescu. O a doua etapă a muncii sale de autodidactă este colectarea de folclor basarabean, adunat într-un manuscris intitulat Cântece populare din Basarabia, în scopul de a căuta fraza poetică autentică, de a se înrudi cu limbajul popular. Totodată în modelele de poezie populară autentică sunt depozitate teme neexplorate, metafore şi epitete neutilizate în poezia cultă, asocieri uneori nebănuite. Acest arsenal, odată însuşit, îmbogăţeşte fondul tehnic şi spiritual al fiecărui poet. Fiind mereu hărţuită de boală, Olga Vrabie era conştientă de limita timpului care i s-a rezervat şi de aici această hotărâtă intervenţie în lumea versului popular — nesecatul izvor trebuia folosit pentru o inimă ce-şi găsea aleanul în poezie. Păşind din spaţiul pseudoliric al poeziei de album spre spaţiul dur al poeziei veritabile, poeta avea nevoie de o linie de demarcaţie, care în cazul ei a fost poezia populară.
Conştiinţa de poet, de creator menit să adu-că cu sine o lume a iluziilor, să ţeasă o mreajă, să aline durerea sufletească a altora era judele de care Olga Vrabie se temea cel mai mult. Şi pentru această conştiinţă trezită atât de devreme erau menite disperatele eforturi de a recupera zilele şi anii pierduţi.
Adesea mă surprind la gândul ca fiinţa fizică din ea tace, vorbeşte intuiţia ei, durerea concentrată, speranţa într-un viitor pe care numai ea, poeta, îl întrezăreşte. Chiar cele mai triste poezii nu au aripile frânte ale disperării, sunt poeziile speranţei:Încet vorbeşte, mamă, copila-ţi e bolnavă:
O doare bietul suflet stingher şi părăsit…
Tu ştii, iubirea-n lume e plină de otravă
Pentru acel ce crede în vis fără sfârşit…

Înainte de a relata despre cea de-a treia fază a şcolii de autodidactă prin care a trecut poeta basarabeană, trebuie să facem unele precizări biografice. În anii scurşi de la ora debutului, în primii ani de studii la Universitate, în viaţa ei au survenit anumite schimbări. A contactat cu un mediu nou, a devenit cunoscută în anumite cercuri şi, precum era firesc, la vârsta ei s-a înfiripat o cunoştinţă care mai apoi a evoluat într-o căsătorie.

La 1 iunie 1923 s-a căsătorit, cununându-se la Bălţi, cu asistentul Universităţii din Iaşi Gheorghe I.Năstase. Tânărul, pe cât se pare, era o cunoştinţă mai veche a lui Dimitrie Vrabie, deoarece chiar la o vârstă destul de fragedă a fost unul dintre cei mai activi luptători pe tărâmul eliberării naţionale, preşedinte al Comitetului ostăşesc de pe Frontul din Moldova, fost deputat în Sfatul Ţării, în 1919 a fost trimis la Paris în cadrul delegaţiei ce urma să confirme Unirea Basarabiei. Fire foarte dotată, după ab-solvirea Universităţii este angajat ca asistent la catedră, din 1924 obţine o bursă pentru a-şi susţine doctoratul în geologie şi geografie la Universitatea Sorbona din Paris. În 1925 pleacă la Paris împreună cu Olga şi cu fiul lor Mitei şi numai îmbolnăvirea gravă a soţiei în 1926 îl face să revină în ţară şi să susţină doctoratul aici.
Întoarsă din Franţa, ea este internată la Sanatoriul TBC din Bârnova, localitate ce se află la numai câţiva kilometri de Iaşi. Aici, într-un mediu deprimant, printre oameni sortiţi la moarte lentă, poeta începe să facă însemnări în proză. Sunt notiţe, schiţe pentru nişte viitoare prelucrări, nişte creionări pe care şi le face pictorul pentru a nu uita un detaliu semnificativ, o frântură dintr-o atmosferă impresionantă. Firea ei sensibilă şi delicată, închisă într-un cerc atât de strâmt, căuta o evadare. Poezia îi cerea prea mult efort, interiorizarea ei firească necesita şi un alt stimulent, o altă sursă de inspiraţie. Proza vieţii era zilnic în preajma ei…
Bineînţeles, un poet bun trebue să urmeze neapărat şi şcoala prozei. Fără a exagera, putem afirma că Amintiri din sanatoriu, Costică, Amintiri despre Mitel, poveştile fantastice Fata babei şi a moşneagului din pădure, Povestea unei prinţese de sticlă sunt nişte piese necesare din mecanismul existenţial al unui poet, nişte piese ce ar rezista şi astăzi, în cazul publicării lor, deşi consider că, dacă ar avea posibilitate, însăşi autoarea ar interveni cu anumite conturări, precizări şi accentuări de caractere. Deoarece ea însăşi nu insista să fie publicate aceste scrieri, le lăsăm fără prea multe comentarii, deşi unele detalii ar putea fi folosite la descrierea atmosfe-rei din sanatorii şi spitale în cazul când am dori să facem o amănunţită schiţă biografică. Şi totuşi concluzia care se cere trasă în urma acestei lecturi a însemnărilor în proză este una — cel mai frumos, cel mai nevinovat şi cel mai sperat poem al său a fost fiul Mitică.

A doua concluzie n-o putem trage din moti-ve de etică, dar o ultimă notă din caietul ei, da-tând cu 4 septembrie, ne deschide o paranteză:
“Astă seară mi-e foarte greu.
Mi s-a luat băţul din mână — ca unui orb, care-şi pipăia drumul şi sunt aproape îngrozită în clipa aceasta, aproape disperată.

Mai ales mă îngrozeşte că starea mea de acum se aseamănă exact cu starea mea de înainte de hemoftizie.

Dumnezeu să mă ierte, că am nevoie de sprijin acum, cănd nici n-am drept să-l cer de la Gheorghe…
Când i l-am cerut — nu drept în faţă, ci în vorbele acele despre bucuria noastră, când mă voi îndrepta, m-a numit fără…” (nota se termină aici)…”

A patra fază a şcolii sale de autodidactă, şi cea mai importantă ca suport moral, a fost aceea a corespondenţei. Din 26 ianuarie 1920, de când a primit prima scrisoare de la Garabet Ibrăileanu, se deschide această frumoasă pagină biografică susţinută regulat, atent şi delicat de ambele părţi implicate în acest dialog epistolar. Regret profund că nu pot publica aici toate scrisorile, dar, selectiv, totuşi o să încerc să con-turez o luminoasă relaţie între tânăra poetă şi mărinimosul scriitor Garabet Ibrăileanu, ironicul Mihail Sevastos, prietenoasa şi amabila Constanţa Marino-Moscu.

Este greu de explicat faptul de ce anume norocul de a deveni copilul revistei Viaţa românească a revenit unei fete ce locuia într-un orăşel de provincie, în care se vorbea româneşte numai acasă şi unde se găseau prea puţine publicaţii româneşti chiar şi după Unire.

“Stimată domnişoară (galanta formulă, scrisă de mâna lui Ibrăileanu, trezeşte din amorţire nu numai casa Vrabie, dar se pare că şi întreg Bălţiul), ştiu că aveţi cunoştinţă, prin d-ra Bujoreanu, de peregrinaţiile unor poezii ale D-voastră.
Posed două, cele scrise în româneşte, şi mi s-a tradus una, Fulgii. Deşi e nedelicat şi indiscret să lauzi pe cineva de-a dreptul, în faţă, totuşi pentru nevoia cauzei, pentru cele ce voiesc să vă spun, trebuie să trec peste aceste scrupule de delicateţă. Aşadar: sunt convins că posedaţi un adevărat talent poetic, alcătuit dintr-o sensibilitate fină şi o imaginaţie delicată. Din nefericire, nu posedaţi bine limba româ-nească. O ştiţi mai bine decât foarte mulţi basarabeni din pătura cultă, pe care am avut ocazia să-i cunosc, dar nu-i cunoaşteţi toate secretele. Vă loviţi mereu de greutăţi. Limba românească e pentru Dv. încă un corset, care vă jenează mişcările. Sunt convins însă ca nu va trece multă vreme şi veţi învinge această greutate. Tinere-ţea, puterea de asimilare firească femeilor şi intuiţia artistică vă vor da un mare ajutor în familiarizarea cu limba şi fineţile ei. La acest rezultat veţi ajunge cu atâta mai uşor, cu cât veţi vorbi mai mult şi veţi citi mai cu sârguinţă româneşte. Sunt informat că posedaţi şi citiţi cu plăcere româneşte. Vă rog, dacă aceasta nu vă oboseşte, să-mi faceţi o listă de toate cărţile româneşti pe care le aveţi, pentru ca, în urmă, să vă trimit eu alte cărţi, spre a vi se complecta biblioteca de cărţi româneşti necesare pentru familiarizarea Dv. mai aproape cu această limbă. Cărţile pe care vi le voi trimite vor fi în schimbul poeziei Dv. Mă vei chema ?, şi pe care o voi publica în Viaţa românească.

Răspundeţi-mi, dacă îmi daţi voie să facem oarecare corecturi de limbă în această poezie. Le va face un poet de aici foarte stăpân pe arta versificaţiei (prof. Gh.Năstase se referă la poetul G.Topârceanu şi notează pe scrisoare cu creionul ca un adaos).
Sunt convins că atunci când veţi ajunge să vă exprimaţi în româneşte tot aşa de bine ca în româneşte (sic — în ruseşte — Gh.N.), veţi însemna mult în literatura actuală.
Poeziile scrise deja în ruseşte, vă rog, traduceţi-le cum puteţi mai bine, şi trimiteţi-le împreună cu textul rusesc: cineva de aici, care ştie foarte bine ruseşte şi care are simţ artistic (prof.Gh.N. se refera la M.Sadoveanu, Alexis Nour, Ax.Frunză), va corija limba, iar poetul de care vă vorbeam va îngriji de versificaţie (căci, corijând limba, versul se strică şi are nevoie să fie dres).

Dar mai ales, deprindeţi-vă să scrieţi de-a dreptul în româneşte. Cum vedeţi, graţie istoriei nenorocite a Basarabiei, trebuie să treceţi printr-un purgatoriu. Dar să sperăm că va fi scurt. D-ra Bujoreanu mi-a făcut plăcuta promisiune de a mă înştiinţa când s-ar întâmpla să veniţi la Iaşi, pentru a vă putea vedea şi sta de vorbă cu D-voastră.

În aşteptarea răspunsului D-voastră, vă rog, primiţi salutările mele distinse. G.Ibrăileanu .
Răspunsul Olgăi Vrabie vine peste câteva zile şi e scris cu multă căldură, dar şi cu o doză mare de demnitate. Bucuria de a i se recunoaşte talentul este umbrită de recunoaşterea slăbiciunilor de care nu se poate debarasa aşa de uşor precum ar dori.
De la prima scrisoare între cei doi corespondenţi se înfiripează un raport de sinceritate care face şi mai intrigante epistolele ce au un caracter strict personal:
31 ianuarie 1920,
Stimate Domn,
Am primit scrisoarea Dv. şi mă gândesc a vă răspunde. Am rămas uimită citind şi recitind scrisoarea Dv., căci deşi D-ra Bujoreanu mi-a scris deja acestea, totuşi eu nu puteam să cred că una dintre poeziile mele scrise în româneşte să fie tipărită înt-o revistă aşa de serioasă. Vedeţi, Mă vei chema ? este numai a patra poezie scrisă în limba românească şi eu simt că are multe greşeli, dar numai nu le pot corecta, fiindcă Dv. aveţi dreptate că limba românească mă jenează încă.

Vă mulţumesc din toată inima pentru atenţia Dv. şi chiar vă rog să se facă corectură în poezia mea.
Traduceri din limba rusească eu n-am făcut încă. Toate poeziile mele româneşti eu le-am scris de-a dreptul în limba românească, dar dacă în viitor voi traduce ceva, cu mare plăcere voi trimite Dv.

Vă mulţumesc pentru făgăduinţa Dv. despre cărţi, dar schimbul acesta va fi nedrept, fiindcă eu voi primi mai mult decât am dat Dv.
Dv aveţi dreptate: eu citesc cu plăcere româneşte, dar biblioteca mea nu este alcătuită după vreun sistem. Eu cumpăram aceea ce puteam găsi, şi întru aceea aşa cu greu mă împrietenesc cu limba română. Îmi vine greu să scriu în româneşte, dar acum, mulţumită sprijinului din partea Dv., m-am apucat încă cu mai mare stăruinţă de lucru.
Încă o dată vă mulţumesc pentru susţinerea care e aşa de necesară la începutul aşa de încrezător în sine cum este al meu.
Dacă voi veni la Iaşi, cu mare plăcere voi vorbi cu Dv. Vă salut cu toată stima de elevă recunoscătoare.
Olga Vrabie”.
Această corespondenţă uimitore s-a păstrat graţie grijii profesorului Gheorghe Năstase, care a descifrat scrisorile şi le-a încredinţat bibliotecii Universităţii M.Eminescu din Iaşi, unde se păstrează depozitate în Fondul G.Ibrăileanu nr.707.
Deşi uneori alunecă în explicaţii de ordin tehnic, de redactare, totuşi printre rânduri se strecoară gânduri şi sentimente admirabile, adevărate descrieri literare: “Desigur, eu sunt mare. Doar am 17 ani! Sunt doi ani de când mă cred mare! Acum, trebuie să mă credeţi în privinţa cordelelor. Domnişoarele de 17 ani nu poartă cordele!!!
Nu ştiu ce să vă spun despre munţi. Noi toate ne temem de frig, aşa că nu ştiu, şi apoi ne plac foarte mult fructele.
Examenul eu nu trec anul acesta, fiindcă n-am făcut nimic toată iarna. Aşa m-au rugat tata şi mama — să nu fac nimic un an, să prind sănătate şi eu, fiind leneşă, am primit cu plăcere.
Chiar acum am primit nr.3 a V.R. Mă chinuieşte foarte mult că încă nu pot scri româneşte drept, fără greşeli. Eu înţeleg că trebuie să se prefacă poeziile mele, dar totuşi îmi vine greu să le citesc. Parcă nu-s a mele, care eu făceam poate cu lacrimi în ochi şi pe care atâta le iubeam. Fiecare cuvânt din ele este cântărit şi pierderea fiecăruia mă doare.
Vă rog, nu vă supăraţi că sunt aşa de nerecunoscătore. Dar eu nu scriu acum directorului revistei, ci la un prieten mai mare decât mine, pe care îl respect, şi cred că Dv. mă veţi înţelege. Îmi este aşa de greu şi sunt foarte tristă. Gândiţi-vă că poeziile acestea sunt bucăţică ruptă din inima mea. Nu ştiu să vă scriu mai bine ca să mă înţelegeţi. Primăvara mea este un copil iubit pentru mine. O iubeam şi o înţele-geam, sărutând iarba şi viorelele. Iar acum, ea îmi este străină, fiindcă “poartă mănunchiuri fragede la sân”. Ştiu că altfel nu se poate, că eu singură sunt de vină, căci nu ştiu limba mea, dar aceasta numai îmi măreşte durerea. Eu nu sunt supărată, ci mâhnită.
Vă rog, nu râdeţi că scriu aşa de nelămurit, dar când gândesc că toate poeziile mele vor fi schimbate — îmi vine să plâng.
Să muncesc atâta, ca să le făuresc, să le citesc şi recitesc cu atâta dragoste, ca pe urmă să ştiu că trebuie prefăcute şi nu de mâna mea, ci de o mână străină, aceasta este dureros. Nu pot să scriu aceea ce simt, dar cred că mă înţelegeţi, nu-i aşa?”

Şi marele critic, care dintr-o mişcare de condei se răfuia cu autori serioşi, opere voluminoase, legate în piele parcă, uita pe cine are în faţă şi îl răsfăţa pe acest copil încăpăţânat, care publicase numai două poezii în revista lui. Un miracol a topit severitatea şi duritatea lui, coborându-l la nivelul problemelor de care era preocupată debutanta. Este o mărturie a extinsului diapazon de preocupari pe care şi le permite o mare personalitate…
“Să mă iertaţi că vă plictisesc cu nenorocirile mele, dar la cine să mă adresez? Doar sunt copilul V.R. (după vorbele Dv.)…”
Copilul-minune al Vieţii româneşti se juca cu examenele, cu poezia, cu colaboratorii revistei… Şi toate ar fi fost bune şi frumoase dacă dincolo de aceste ghiduşii n-ar fi stat moartea, n-ar fi planat de asupra tuturor lucrurilor, aşteptând clipa când va intra şi ea în joc…

Profesorul Nicolae Nitreanu a avut răbdarea să culeagă toate informaţiile şi despre o altă corespondenţă. Rapoarte triste, dincolo de ele se citesc rugăminţi disperate, intervenţiile superiorilor şi insistenta încercare a prof.Gheorghe Năstase de a o salva. Când după o mai îndelungă şedere la Sanatoriul de la Bârnova nu se întrevede nici o îmbunătăţire a situaţiei, el cere să fie primită la Mănăstirea Văratec, unde era un dispensar pentru cei suferinzi de plămâni. Stareţa mănăstirii se opune din teamă că ftizia s-ar putea transmite şi călugăriţelor. Intervine medicul, care insistă ca Olga Vrabie să fie internată aici, unde aerul i-ar fi mai priincios. Mama o susţine moral în aceste momente grele, şi ultimele clipe ale vieţii le petrec împreună.
Cândva, poate la Bălţi, poate la Iaşi, a scris o poezie aproape profetică, citindu-şi destinul, relatând ca într-un reportaj sinistru ce o să i se întâmple. A găsit un titlu în cheia lui Dostoievski —Dintr-o casă moartă:
Cum geme vântul! nu vreau, şi-l ascult.
Cad fulgii ca o mreajă nesfârşită…
Tăcută stau în casa părăsită,
În casa moartă, moartă de demult.,
C-un suflet plin de dragoste şi dor.
Închisă între zidurile moarte,
Te chem din nou, cu spaimă, de departe,

Din nou îţi cer o vorbă de-ajutor…
(Viaţa românească, 1923,
nr.4, aprilie)
Casa descrisă în poezie e alta, nu acea pomenită de preotul paroh Gheorghiţă Ioan din parohia Filioara nr. 159, comuna Agapia, jud. Neamţ în scrisoarea adresată la 20 septembrie 1978 profesorului N.Nitreanu. Totuşi…
“Subsemnatul Pr.Gheorghiţă Ioan de la parohia Filioara şi filia Văratec, com.Agapia, jud. Neamţ.
Primind scrisoarea dumneavoastră prin intermediul Mănăstirii Văratec, am purces cu toată puterea de muncă şi răbdare pentru a descoperi mormântul şi activitatea pe care a dus-o în scurta viaţă pe care a petrecut-o această plăpândă floare a Basarabiei Olga Vrabie-Năstase în satul Văratec, comuna Agapia, judeţul Neamţ.
Mărturiile Elisabetei G.Cârjă, fiica Anicăi Popovici, care a fost proprietara casei de la punctul “la canton” — casă în care a poposit în 1925 Olga Năstase — însoţita de mama ei, ne confirmă: casa a fost a tatălui său, care era pădurar.
Localitatea în vremea aceea era considerată vindecătoare a bolilor de plămâni şi cunoscută în întreaga ţară.
Din punct de vedere geografic, localitatea este aşezată într-o lagună a colinei Stânişoara — pe trei părţi înconjurată de munte şi numai din partea de răsărit — deschisă, pentru a pătrunde din zori razele soarelui, fiind apărată de vânturile aspre ale iernii, clima fiind mai blândă decât în celelalte localităţi din jur, aerul fiind îmbălsămat de ozonul puternic de pădure ce o compunea. Aşa se spunea atunci, ca şi acum, că acest loc este binecuvântat pentru vindecarea acestei boli incurabile, căreia ştiinţa nu-i descoperise leacul.
În anul 1925 Olga Năstase poposeşte în casa Anicăi Popovici, însoţită de mama sa, şi-şi duce viaţa aproape trei ani, cu credinţa nezdruncinată că se va vindeca…
…După aproape trei ani de osteneală, în ziua de 14 august 1928, la orele 4 d.a. şi-a dat obştescul sfârşit…

A fost înhumată, după datina noastră ortodoxă-românească, în cimitirul satului Văratec — muceniţa Varvara.
A fost dusă de la casa unde a decedat la locul de odihnă de către 4 fecioare din sat, şi anume: Elena Th.Luca, Eufrosenia Dohotaru, Aglaia Evoaia şi Natalia I.Nichitoaia. În viaţă fiind (azi) numai Natalia I.Nichitoaia. Atît ea, cât şi Elvira Solomia declară că a fost înhumată în mijlocul cimitirului şi mama i-a făcut un grilaj din brad, iar la cap îi străjuia o cruce tot din lemn de brad, pe care era o tăbliţă cu inscripţia: “Aici odihneşte Olga Vrabie”.
După multe investigaţii, am descoperit locul unde odihnesc osemintele tinerei poete datorita hazardului.
Acum 15 ani, acolo unde odihnea tânăra poetă fiind un loc fără nici un semn-cruce, s-a crezut că nu este nimeni înhumat şi s-a săpat o groapă pentru o defunctă şi groparul Mihai Botez a dat după un metru adâncime de sicriu de tablă de zinc … oase, o pereche de pantofi de lac, negri, nr.34,5—35, şi o bucata de palton din caracul de circa 40 pe 50 cm.
Nimeni, pentru moment, nu şi-a adus aminte de ea. Osemintele şi resturile de îmbrăcăminte s-au pus în perete şi în mormânt a fost aşezată noua defunctă, dar, nici aceasta nu are pe nimeni să-i iasă la cap cu colivă.
Investigaţiile au mers destul de anevoios, oamenii, din precauţie, se eschivau, doar atunci au spus că acolo a fost înhumată o fiică bogată a Basarabiei şi, plecând de la acest argument, am putut să vă dau aceste adevăruri, şi pe măsură ce voi mai descoperi unele adevăruri, vi le voi comunica…”

Cum era şi logic în cazul unui veritabil poet, mormântul i-a fost pierdut. Se ştie numai că destinul a dus-o la Văratec, acolo unde şi-a trăit ultimele clipe şi Veronica Micle. Dar nu aici e ascunsă marea tristeţe, despre mormânt ştim cel puţin în care cimitir se află. A fost uitată poeta Olga Vrabie. Asta e marea nenorocire, căci fără sincerele şi frumoasele-i versuri cine se va încumeta să scrie o istorie a literaturii pe deplin obiectivă? Fără Olga Vrabie nu se poate vorbi integral despre poezia feminină, despre viaţa literară din regat şi din Basarabia, imediat după Unire. Tentativa lui R.Marent întreprinsă în revista Viaţa Basarabiei (nr.l, 1939), când prin articolul Un crin al Basarabiei — Olga Vrabie. 1902—1927 încearcă să repună în circuitul literar numele poetei, rămâne fără ecouri. Poeta a fost conştientă de valoarea ei, dar şi mai conştientă a fost de uitarea care-o va înghiţi. Explicaţia sa a fost pe cât de simplă, pe atăt de filozofică:
Sunt o frunză-n vânt… Vântul serii, vântul serii,
Când mă vei lăsa uitării

Pe pământ?

Sunt un trist drumeţ,

Fără casă, fără ţară,
Ce-a pierdut a lui comoară Fără preţ.
Sunt un biet nebun…
Când mă-ntreabă de-a mea soartă,
Unde merg, ce dor mă poartă,
Ce să spun?…
P.S. Fotografiile poetei ne-au fost puse la dispoziţie de fiul ei, prof.Dumitru Năstase.

Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută Vol. 2, pag.166-175.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s