Personalităţi chişinăuiene : Ştefan Neaga

UNUL DE PRINTRE NOI, ACEI DE ALTĂDATĂ…

A văzut lumina zilei în Chişinău, la 24 noiembrie 1900, şi a contribuit atât de fructuos la prosperarea culturii naţionale, încât, deşi nu mai este printre noi de şase decenii, numele lui nu s-a şters din memoria chişinăuienilor. Ei, în semn de recunoştinţă pentru ceea ce a făcut el pe parcursul vieţii sale, i-au imortalizat numele, dându-l unei străzi din capitala ţării, precum şi uneia dintre cele mai vechi şi prestigioase instituţii de învăţământ mediu special – Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga”, unde astăzi lucrează fiica sa, Larisa Neaga.
Totuşi, i-am mai rămas datori cu ceva : cu grija faţă de moştenirea sa muzicală. Multe din lucrările lui, care ar merita să fie valorificate, se mai prăfuiesc până astăzi în arhive, aşteptând să fie sonorizate, pentru a fi auzite de amatorii de muzică…

Wunderkindul de la Chişinău

Deoarece tatăl lui era conducătorul unui mic taraf, am putea spune că Ştefan Neaga a crescut din faşă în sunetele muzicii populare, aşa încât pe la 5 ani intona după auz orice melodie. Instrumentul pe care tatăl i l-a pus în mâini a fost vioara. La 10 ani, împreună cu muzicienii tarafului, a început să cânte pe la nunţi, cumetrii şi hore. Era greu de crezut că este un autodidact, într-atât de măiestrit cânta. Tatăl său percepea însă faptul că, deşi este într-adevăr dăruit de Dumnezeu, băiatul are nevoie de studii serioase, de aceea, în 1915, îl înscrie la Şcoala de Muzică din Chişinău, specialitatea pian. La absolvirea ei, tânărul Ştefan Neaga se angajează în orchestra celui mai la modă pe atunci hotel „Londra”, în scurt timp, faima despre acest foarte talentat pianist s-a răspândit prin tot oraşul. Vine să-l asculte însuşi Fiodor Şaleapin, care pe atunci se afla într-un turneu în Basarabia, lăudându-i stilul de interpretare. Destinul i-a fost influenţat în mod hotărâtor de sosirea la Chişinău a renumitului lăutar Grigoraş Dinicu. Acesta, profund impresionat de talentul lui, îl invită să cânte în orchestra condusă de dânsul. Dorindu-şi fierbinte noi perspective în cariera sa, tânărul pianist imediat acceptă această ademenitoare propunere şi pleacă la Bucureşti
.

Căutarea de sine
Stabilindu-se în capitala României, viaţa şi activitatea lui iau o turnură destul de reuşită. După ce a transpus pentru orchestră mai multe melodii populare moldoveneşti, el le interpretează cu mult succes în cele mai vestite restaurante din Bucureşti, alegându-se cu un câştig foarte bun. Totuşi, deşi îşi dădea seama că fără acest câştig s-ar descurca destul de greu, visa la altceva. Aceste visuri îl aduc, în 1922, la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, pe care o termină cu distincţie. Specialitatea a studiat-o la renumita pe atunci profesoară Emilia Saegiu. În anii de studii, face primele încercări în componistică, printre acestea fiind şi cunoscutul mai târziu poem simfonic „Muzicantul orb”, inspirat din câteva poveşti japoneze. Este curios faptul că pentru acest opus semnat de un muzician „necopt”, încă student, – dar, printre altele, de acuma cap de familie şi tată al unui fiu – autorului i se decernează prestigiosul pre¬miu „George Enescu”. Şi totuşi, după ce definitivează studiile academice, îşi doreşte alte perspective. Tot mai mult îl ademeneşte Parisul. În anii 20 ai se¬colului trecut, acest oraş era considerat centru al culturii şi artei din Europa.

Paris, Paris!…
Patria Champs-Elysees l-a întâmpinat destul de prietenos, oferindu-i mai multe şanse pentru a-şi manifesta aptitudinile şi cunoştinţele sale în domeniul muzicii. El evoluează cu succes şi ca pianist (solo), şi ca instrumentist în orchestra lui Grigoraş Dinicu, dar şi în alte orchestre. În 1937, îi revine onoarea să inaugureze Expoziţia Internaţională de la Paris. Numele lui nimereşte în presă. Despre el se vorbeşte cu interes în saloanele de muzică ale Parisului. Toate acestea îl scufundă într-o euforie plăcută, însă, foarte curând, starea de euforie i se epuizează, şi succesele încetează să-l mai satisfacă. Anume acest sentiment de nesatisfacţie îl îndeamnă să facă ceva şi, în 1937, se înscrie la Ecole normalle de musique din Paris, pentru a studia în mod aprofundat componistica. Acest pas îl face sub influenţa mai multor compozitori ai acelei epoci. Pe unii dintre dânşii îi cunoaşte personal. Printre aceştia se numără şi autorul nemuritorului balet „Petruşka”, compozitorul, pianistul şi dirijorul Igor Stravinski, care trăia la Paris timp de 20 de ani, colaborând activ cu trupa renumitului Deaghilev. Este vorba despre a doua jumătate a anilor ’30 ai secolului trecut, când toată Europa era cuprinsă de frământări, când întreaga lume se afla în pragul unui nou război mondial. În aceste noi condiţii, arta încetează de a mai fi o prioritate în societate, cedând locul unor evenimente politice neordinare. Nimerit în vâltoarea lor, Ştefan Neaga tot mai des se surprinde predominat de gândul la baştină. Simfoniile şi noctur- nele pe care le scrie în această perioadă au foarte multe afinităţi cu muzica noastră populară, atât de dragă lui. Ca să fie mai aproape de plaiurile natale, vine de la Paris la Bucureşti. Aici este însă nevoit să depună multe eforturi pentru a-şi găsi ceva de lucru, de aceea se apucă de orice i se propune. Zbuciumul său din acea perioadă îl descrie în însemnările pe care le face zilnic: „Am fost nevoit să-mi iau rămas bun de la Glazunov, Rimski – Korsakov şi să trec la tangoul acum la modă. Dar instrumentistul care nu ştie a face grimase, nu-i poate înveseli pe cei din jur, n-a fost pe plac… Nici la „Cafe de Paris” nu m-am menţinut mult. Peste un timp, am reuşit să mă aranjez la restaurantul „Marseille”, însă din nou nu pentru multă vreme”. Aceste îm¬prejurări dure l-au impus să devină un pelerin. A cutreierat multe localităţi din România, ajungând până la Cernăuţi… Pretutindeni, nu i s-a propus altceva decât să cânte pe la cafenele…

Compozitor sovietic de formaţie pariziană
După ce, în 1940, a fost proclamată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, Ştefan Neaga decide să revină la baştină. Aici i se deschid perspective interesante. Pe parcursul a câteva luni, la Chişinău este întemeiată Filarmonica de Stat; Corala „Doina”, care de acum exista, îşi intensifică activitatea; este creată Uniunea Compozitorilor şi fondat Conservatorul. Lui Ştefan Neaga i se propune să ia în răspundere Catedra Compoziţie şi funcţia de director adjunct al acestei instituţii. Tot în acei ani, la Chişinău este deschisă o şcoală medie de muzică, iar în centrele raionale ale republicii – şcoli de muzică de 7 ani. Ştefan Neaga trăieşte zile pline de bucurie şi satisfacţie: el e acasă, printre rude şi prieteni, şi, principalul, are un loc de lucru permanent, care-i oferă posibilitatea să muncească şi să creeze. Amintindu-şi de copilărie şi de lăutarii tatălui, compune Concertul pentru vioară şi pian „Fantezie moldovenească”, lucrare ce a marcat începutul unei noi etape în cariera sa profesională.

Războiul, Imnul şi Ştefan cel Mare

Sfârşitul războiului îi inspiră lui Ştefan Neaga ideea unei lucrări despre Ştefan cel Mare. În câteva luni, a reuşit să scrie o cantată de mari proporţii pentru solişti, cor şi orches¬tră. Premiera a avut loc în toamna lui 1945. Multor activişti de partid ridicarea în slăvi a domnitorului Ştefan cel Mare nu Ie-a fost pe plac, de aceea lucrării i-a fost închisă calea spre scenă. A doua oară ea a fost interpretată (câteva fragmente) doar peste 60 de ani, adică în timpul perestroikăi, în cadrul sărbătoririi a 500 de ani de la naşterea lui Ştefan cel Mare…
În primele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, lui Ştefan Neaga i s-a ordonat să evacueze studenţii şi profesorii Conservatorului de Stat din Moldova. Iniţial, ei pleacă în Caucazul de Nord, de acolo – în Asia Mijlocie, apoi la Saratov, unde, temporar, activează în comun cu Conservatorul „R Ceaikovski” din Moscova, de asemenea dislocat în acest oraş.
Continuând să fie docent al Catedrei Componistică, Ştefan Neaga, scriind muzică, experimentează, încercând să îmbine două genuri muzicale – clasica şi folclorul. Spiritul lui inovator trezeşte interesul cunoscutului compozitor sovietic Aram Haceaturean, pe care îl cunoaşte din anii petrecuţi la Saratov şi de care îl leagă o adevărată prietenie. Inspirat de primele victorii ale trupelor sovietice pe câmpul de luptă, Ştefan Neaga compune una dintre cele mai vibrante creaţii ale sale – Simfonia „Poemul despre Nistru”. După încheierea cu succes a operaţiei laşi-Chişinău, împreună cu studenţii, se întoarce la Chişinău, unde se include activ în restabilirea vieţii culturale şi sociale a oraşului. Spre bucuria lui, nu toate lucrurile cereau să fie luate de la început. Spre deosebire de alte regiuni, unde situaţia era altfel, în Republica Moldova s-a reuşit să fie păstrate toate colectivele artistice.
În vara lui 1945, compozitorul Ştefan Neaga şi poetul Emilian Bucov sunt angajaţi într-o misiune cu totul neobişnuită : compozitorul – să scrie muzica, iar poetul – versurile Imnului de Stat al R.S.S.M. Imnul creat de acest tandem este înalt apreciat de muzicieni, pentru mai bine de 45 de ani devenind principalul cântec al ţării. Era foarte melodios şi avea unele tangenţe cu muzica populară. De la muzicologul Leonid Răilean am aflat un detaliu curios, dar şi semnificativ în aceeaşi măsură: în anii când „mai marele pe ţară” era Ivan Bodiul, într-o bună zi, imnul a încetat să-i placă. Şi, deoarece autorul lui nu mai era în viaţă, l-a autorizat „să-l renoveze” pe compozitorul Eduard Lazarev, care, în fond, l-a deformat, i-a deteriorat structura muzicală, deci şi sonoritatea. Aşa sau altfel, la începutul anilor ’90, acest imn a fost aruncat la gunoiştea istoriei, ca şi alte însemne ale timpurilor trecute.
Sfârşitul războiului îi inspiră lui Ştefan Neaga ideea unei lucrări despre Ştefan cel Mare. în câteva luni, a reuşit să scrie o cantată de mari proporţii pentru solişti, cor şi orchestră. Pre- miera a avut loc în toamna lui 1945. Multor activişti de partid ridicarea în slăvi a domnitorului Ştefan cel Mare nu Ie-a fost pe plac, de aceea lucrării i-a fost închisă calea spre scenă. A doua oară ea a fost interpretată (câteva fragmente) doar peste 60 de ani, adică în timpul perestroikăi, în cadrul sărbătoririi a 500 de ani de la naşterea lui Ştefan cel Mare…

Ultimul dintre lăutari
Perioada postbelică poate fi apreciată ca una dintre cele mai frumoase în viaţa compozitorului. În familie îi apare un copil dorit – fiica Larisa, iar el însuşi se află la punctul maxim al creaţiei. Este fericit, chiar dacă nu întotdeauna face ceea ce-i doreşte sufletul, chiar dacă uneori este nevoit să scrie lucrări pe care i le solicită regimul.
Conducerea îi apreciază înalt activitatea. Dovada o face faptul că este printre puţinii oameni de artă din Moldova, căruia i s-a conferit Premiul Stalin…
Şi totuşi, aşa-numita luptă cu cosmopolitismul, care s-a declanşat în anul 1948, nu-l ocoleşte. Funcţionarii de la Uniunea Compozitorilor, unde Ştefan Neaga deţinea funcţia de secretar responsabil, la ordinara plenară îl învinuiesc de „ pasiune exagerată faţă de curentele muzicale burgheze”, amintindu-i de anii pe care i-a trăit la Paris… Situaţia ajunsese până la mustrare pe linie de partid. Deşi, până la urmă, doar „i s-a pus în vedere”, această stare de lucruri i-a afectat sănătatea, de aici încolo având probleme cu inima. Totuşi, continuă să lucreze la fel de intens. Scrie muzică, participă la multe evenimente culturale. Visează să compună prima operă naţională, la acest capitol concurând cu un alt compozitor – David Gherşfeld. Cu regret, nu i-a fost dat s-o facă. În noaptea de 30 mai 1951, suferă un atac de cord şi moare…

Aici e locul să spunem că fiul lui Ştefan Neaga, Gheorghe Neaga, a reuşit să realizeze visul tatălui său, scriind opera „Glira”. Deşi nu poate pretinde că ar fi prima noastră operă, totuşi a fost printre primele, fiind montată şi ea pe scena teatrului naţional.

Apropo, la fel ca şi tatăl său, Gheorghe Neaga a făcut studii foarte serioase în domeniul muzicii (vioară şi componistică – la Bucureşti, Moscova şi Chişinău) şi s-a manifestat în calitate de instrumentist (la Moscova – în Orchestra Studioului de Operă K. Sta-nislavski, în Orchestra de Estradă; la Chişinău – în Orchestra Simfonică a Filarmonicii), profesor (la Conservatorul G. Musicescu) şi compozitor (a compus creaţii de scenă, vocal-simfonice, simfonice, instrumentale de cameră, corale, de film). A fost membru al Uniunii Compozitorilor din Republica Moldova, Maestru Emerit al Artei, Laureat al Premiului de Stat. Deci, avem temei să afirmăm cu toată certitudinea că şi fiul lui Ştefan Neaga a înscris pagini frumoase în istoria muzicii naţionale.

Autor : NATALIA ŞMURGUN
Rev. Moldova. – 2011. – Noiem. – Dec. – P. 28-33.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s