Personalităţi chişinăuiene : Nicolae Esinencu

ÎL CUNOAŞTEŢI?
DE CE NU-L CUNOAŞTEŢI?
O SĂ-L CUNOAŞTEŢI!

Născut într-o idee, dramaturgul teribilist, nedisciplinat mondial, muşcă aprig şi cu gingiile. Încăpăţânat şi neajutorat de norocul chior, caută veşnicile înserări ale sufletului omenesc, Robustul simţ teatral şi cinematografic evită simplificările şi teoretizările. Îndrăzneala de a-şi lega soarta de dezmoşteniţii de soartă îl duce în Teatrul „Esinencu”, în care el lasă oamenii să se joace cu viaţa, nu cu rolurile। Descifrarea omului mărunt, amărât, adesea batjocorit e piatra de temelie şi totodată de preţ a edificiului satirelor sociale (nu socialiste!). Eroii lui Esinencu par a fi nişte personaje-obiecte, uitate ca nişte geamantane jerpelite pe peronul gărilor jegoase. Omul haotic, cu un grăunte de turbare sub pălărie, este eroul central al satirelor sale.
EROII LUI NICOLAE ESINENCU NU CONŞTIENTIZEAZĂ PRINCIPII Şl VALORI. NU AJUNG LA CONSENS Şl NU SE PUPĂ. ÎNDRĂCIT MERG VABANC Şl NU AU AŞI ASCUNŞI ÎN MÂNECA. PERSONAJE REALE ÎNTR-O IREALA CORABIE A LUI NOE.

Nicolae Esinencu răstoarnă furios valorile pretins clasice, creând pe scenă veritabile spaţii subminatoare. Într-o lume, ermetic închisă şi matematic încheiată la toţi nasturii, dramaturgul dă foc, fără germeni de îndoială, fondului şi formei tradiţionale. Eroii săi nu mişună pur şi simplu. Eroii săi vieţuiesc altfel şi altundeva. În Azilul de noapte al lui Gorki.

Piesele sale sunt vârteje scenice periculoase ca ochiurile de apă — trag la fund actorii cu tot cu regizori şi scenografi. Tirania amănuntului contemporan îl măguleşte. Plinul comod de odinioară nu-l interesează. Fumoarul (în regia lui Victor Ignat la fostul Academic), Grand Prix (în regia lui Ion Cibotaru la Vasile Alecsandri), Oameni de paie (în regia lui Andrei Vartic la Alexei Mateevici), SRL-Moldovanul (în regia lui Sandu Grecu la Satiricus), Tabachera, Cantora, Parul (nemontate de nimeni nici pe o aşchie de scenă) sunt fantezii neromantice, dezlipite de oglinda veneţiană a vieţii noastre, cea de toate zilele.
În satirele lui Esinencu doar prin autor se pot strecura personajele cu probleme direct înfipte în destine omeneşti. Actorii îşi scot capul prin „oamenii de paie” pentru a vedea lumina zilei. Cuirasa de luptă a dramaturgului este satira şi sarcasmul. Descărcarea eroilor de zorzoanele sentimentalismului dulceag sufocă şi copleşeşte. Omul anatomic apare în toată goliciunea sa. Fenomenul Esinencu e surprinzător.
E caracteristic temperamentului de scriitor teribil: Oriunde dau, dau peste mine. Lucrând cu materie anorganică, a izbutit să intre într-un făgaş ce-l duce spre experimente scenice neordinare. Spre o morală de dincolo de legile moralei. Spre măştile sociale.
Eroii lui Esinencu îşi măsoară patria cu sârma ghimpoasă। Respectând rigorile genului satiric, sfărâmând din start miturile anacronice, dramaturgul se aruncă benevol în plasa burlescă a teatrului monstruos.
În dramaturgia lui Nicolae Esinencu masca e decretată legitimă. Mascat se intră în mănăstire. Mascat se intră în biserică. Mascat se intră în guvern şi parlament. Mascaţi, oamenii de bună-credinţă îşi fac cruce cu ambele mâini. Galeria cetăţenilor unionali (nu unionişti) de la început de veac şi mileniu. Mânuitor abil al dialogului, îndeosebi al dialogului mut, autorul nu caută frumuseţe în teatru. Autorul caută naturaleţe în teatru. Drumul duce de la abstractizări la concretizări. Rupând zigzagurile tradiţiei, fuge de umanitatea monotonă. Împinge efectele dezgolite până la cele mai mici detalii. Masca acoperă viaţa. Ipocrizia moravurilor trosneşte din încheieturi. Lovitura de teatru, realismul dur încleştat de fapte, produc nelinişti aducătoare de furtuni. Spărgând genul solemn, romanţios, educativ şi revoluţionar al teatrului patetic, personajele dezmoştenite se strâng în cele patru colţuri ale întâmplărilor năuce.
Eroii lui Nicolae Esinencu nu conştientizează principii şi valori. Nu ajung la consens şi nu se pupă. Îndrăcit merg vabanc şi nu au aşi ascunşi în mânecă. Personaje reale într-o ireală corabie a lui Noe. Eroii lui Esinencu îşi măsoară patria cu sârma ghimpoasă. Respectând rigorile genului satiric, sfărâmând din start miturile anacronice, dramaturgul se aruncă benevol în plasa burlescă a teatrului monstruos. Revizuind drastic valorile perene, împietrite în urzeli eterne, caută bezmetic grobiene mijloace de expresie. Întruna se urcă pe casă, ca să vadă de unde poate veni viitorul. Cu un singular simţ al realului construieşte zănatic scene fanteziste. Acest veritabil cinematograf teatral păstrează fatale surprize pentru regizorii şi actorii deprinşi cu fabule dramaturgice şcolăreşti. Stăpân pe antena vremii, atent să nu-i calce nimeni pe idee, pentru că ideile sunt pentru semănat, Nicolae Esinencu sare din avion fără paraşută. Dramaturgul anapoda e ca o balanţă, ale cărei capete ating ritmic două nivele. Două lumi diferite ca înălţime. Lumea timpului şi lumea omului. Exponenţii blestemului unui neam la început realist de secol brutal.
Farsa socială esinenciană trebuie privită sub un alt unghi. Sub unghiul caricaturii imense a colectivităţii amorale. A colectivismului amorf. Ceea ce noi considerăm excentricitate, Esinencu consideră realitate. Realităţile dramaturgului sunt ungherele de surpriză ale spectatorilor. Totul se zbate, mocneşte, trăieşte în cuprinsul perimetrului Esinencu: Trenul din care ai fost aruncat nu a fost trenul tău. Pamfletele naturaliste (impudoarea nu-l sugrumă!), construite pe evenimente modeste, aduc în scenă nebunii ce nu există şi nebuni care pot exista. Legând ficţiunea de observaţia tăioasă a cruzimii satirice, condensează aproape forţat eroii şi acţiunile într-un dramatism grotesc: „De fapt, trăim într-o groapă”. Asumându-şi — din mândria şi nobleţea profesiei — rolul de experimentator şi oblicitor al contrastelor dintre psihologic şi social, autorul permite personajelor, în variate forme, dar cu aceeaşi mentalitate, să se găsească şi să acţioneze în toate piesele sale. Galeria personajelor teribiliste.
Nicolae Esinencu nu are mania piesei moralizatoare. Mania piesei de costum şi dans. Nu-şi dichiseşte eroii în VIP-magazine. În dramaturgia lui farsa sinistră, nudă, e dominantă. Grotescul e favorita categorie estetică a scriitorului. Dibuind prin liane de amintiri şi tendinţe contradictorii, lucrează atent la algebra omenească a partiturilor scenice. Situaţiile melodramatice, amabile, confortabile şi convenabile preferinţelor noastre sunt considerate de Esinencu realităţi îndoielnice. Imaginaţia sau evenimentul banal (Moş Ion şi-a pierdut conducătorul) e materialul-prim din care-şi urzeşte propriul teatru. Teatru care nu place tuturor teatrelor. Depinde câtă literatură cunosc directorii de scenă. Drama omului străzii e asemenea tragediei acului nesigur al busolei magnetizate: simpla deviere la stânga sau la dreapta schimbă nu doar o direcţie, ci şi o lume întreagă. Selecţionarea specificului şi pronosticarea consecinţelor dau o definitorie structură dramatică pieselor într-o limitată întindere în timp şi spaţiu. Liniile conflictuale, în aparenţă simple, sunt complicate. Şchiopătând prin ele, destui actori şi regizori îşi frâng gâtul. Particularizările şi generalizările simpliste duc regizorii la eşecuri garantate.
Dramaturgia lui Esinencu e cascada continuă, îmbelşugată, uneori hidoasă a conflictelor cotidiene. A ceea ce auzim, vedem şi ne facem a nu pricepe. Esinencu nu fuge de tradiţii. Esinencu îşi are tradiţiile sale netradiţionale. Materialul lexical neobişnuit, încărcat de plasticitate, maximă intesitate, aluzie şi alegorie se contopeşte într-un stil teatral precis şi concis. Cu început şi sfârşit. Nemilos cu alţii, nemilos cu sine, e milostiv cu eroii săi ciudaţi, deşănţaţi la prima vedere. Tunul de lemn al lui Nicolae trage salve cu obuze nucleare! — constata regretatul tunar Vasile Tăbârţă. Nelipsita poantă imprevizibilă izvorăşte din sursa parodicului. Din veşnicul conflict dintre vecinul care vrea să intre pe brânci în Europa şi vecinul care veşnic mulge capra. Râsul dramaturgului e conştient. Lipsit totalmente de amuzament. Bătut de nădejde în cuiele persiflării.
În faţa pieselor lui Coliţă, cum îl numea graţios Serafim Saka, eşti ca în faţa cetăţii ce trebuie luată cu asalt. Dacă-ţi permite, de pe metereze, dramaturgul. Îl cunoaşteţi? Nu-l cunoaşteţi? De ce nu-l cunoaşteţi? O să-l cunoaşteţi1. Altminteri nici că se poate, fiindcă (păzeai):
— Limba să mi se taie, capul să mi se taie — eu voi rămâne Esinencu Nicolae! ■

Proca, Pavel. Eu voi rămâne… // Moldova: revistă de cultură şi dialog social. – 2011. – (iul.- aug.). – P. 72-75.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s