COMPLEXUL ISTORICO-ARHITECTORAL : CATEDRALA ŞI CLOPOTNIŢA

PORŢILE SFINTE[*]

Istoria edificării Porţilor Sfinte din centrul Chişinăului este în strînsă legătură cu istoria construirii Catedralei şi a Clopotniţei din preajmă.
În multe lucrări istorice şi literare se afirmă nejustificat că ideea construirii Catedralei din centrul Chişinăului îi aparţine lui Dimitrie (Sulima), episcop al Chişinăului şi Hotinului (1821-1844).
Pe parcursul cercetării acestui subiect, am constatat că, de fapt, ideea construirii Catedralei a fost lansată de Gavriil Bănulescu-Bodoni, mitropolit al Chişinăului şi Hotinului (1813-1821). Anume el, în 1814, a indicat locul înălţării Catedralei, ceea ce se poate vedea şi pe planul elaborat în ianuarie 1814 de Mihail Ozmidov, arhitect regional al Basarabiei.
După moartea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni, ideea respectivă a fost preluată şi realizată de arhiepiscopul Dimitrie (Sulima). În anul 1826, el s-a adresat lui M.S. Voronţov, guvernator al Basarabiei şi Novorossiei, cu rugămintea de a-l susţine în „construirea Soborului, aşa cum, pînă la amplasarea Catedralei, pentru înfăptuirea ceremoniei de slujbă era indicată Biserica Arhanghelul Mihail (Soborul Vechi), care era foarte mică şi se afla în partea veche a oraşului, un loc nu prea potrivit pentru rugăciuni ceremoniale”. Voronţov 1-a invitat la Chişinău pe A. Melnikov, profesor de arhitectură la Academia Imperială de Arte din Petersburg, pentru a elabora proiectul Catedralei şi Clopotniţei. Conform proiectului elaborat, Frapoli, arhitectul oraşului Odesa, a alcătuit devizul, care constituia aproximativ 194 000 ruble.
Eparhia chişinăuiană nu dispunea de aceste mijloace financiare de aceea, graful Voronţov a permis de a folosi banii destinaţi construcţiei şi reparaţiei obiectivelor cu menire religioasă şi clădirilor administrative orăşeneşti. Devizul respectiv constituia 10% din capitalul regiunii Basarabia. Sursele financiare erau alocate în cote egale pe o perioadă de 3 ani.
Potrivit devizului de cheltuieli prevăzut în proiect, au fost stabilite zilele de licitaţie. În Chişinău însă nu s-au găsit persoane care să-şi asume obligaţia de a construi Catedrala şi Clopotniţa. De aceea, asemenea licitaţii au fost organizate şi la Odesa, în zilele de 21, 24 şi 28 octombrie 1827. În cele din urmă, a fost acceptată oferta negustorului Diteriks de 192 000 ruble, cu condiţia ca el să acopere şi cheltuielile pentru instalarea platformei schelelor la ambele clădiri, care nu erau menţionate în deviz şi alcătuiau aproximativ 4 000 de ruble.
Pentru supravegherea construcţiei a fost numit Comitetul de construcţie, din componenţa căruia făceau parte: arhitectul regional al Basarabiei, locotenent-colonel Gleinin, geodezistul regional al Basarabiei B. Eitner, Iakob Nikopolski, în frunte fiind arhimandritul Ioanichie.
La 11 mai 1830 a fost pusă piatra de temelie a Catedralei. În raportul Comitetului de construcţie, arhiepiscopul Dimitrie a notat următoarea rezoluţie: „Temelia acestei biserici a fost pusă la 11 mai, în cinstea naşterii lui Hristos Mîntuitorul, cu două altare laterale – în cinstea cneazului Alexandru Nevski şi a sfîntului nostru părinte Nicolae Merlichiischi, Arhiepiscopul Făcător de minuni, iar la 15 octombrie 1836 a avut loc ceremonia sfinţirii Catedralei”1.
Întrucît clopotele pentru catedrală nu erau turnate, la terminarea construcţiei, a fost luată decizia de a scoate clopotele din cea mai apropiată biserică a Mitropoliei şi a le instala în clopotniţă. Despre acest lucru Osip Gasket, arhitectul regional al Basarabiei, la 13 noiembrie 1836, raporta Dumei orăşeneşti: „La porunca Excelenţei sale, guvernatorul militar al Basarabiei, am convenit cu antreprenorul şi negustorul Ignatie Ivanov scoaterea clopotelor din clopotniţa Mitropoliei (Arhierească) şi instalarea lor în Clopotniţa ce s-a construit în preajma Catedralei Bisericii, cu materialele şi munca lui, pentru 50 ruble în argint. Banii primiţi de mine de la Dumă i-au fost plătiţi lui Ivanov, fapt confirmat prin adeverinţa dată de el, pe care am onoarea să v-o expediez.. .”2.
CLOPOTELE CATEDRALEI
În anul 1833, arhiepiscopul Dimitrie îi solicită guvernatorului general al Novorossiei şi Basarabiei, cneazul Voronţov, să facă un demers pe lîngă instanţele imperiale, cerînd permisiunea de a turna clopotele de aramă (de 1 500 puduri *) din armament vechi turcesc.
 Demersul lui M. Voronţov către ministrul militar şi ţarul Rusiei s-a bucurat de susţinere. Nikolae I a dat învoire pentru turnarea clopotelor din tunurile capturate de la turci în timpul războiului ruso-turc şi care fuseseră aduse din Silistria în Ismail. Urma să se aleagă locul unde acestea vor fi turnate. La sugestia guvernatorului civil şi militar al Basarabiei – Pavel Fiodorov, s-a decis ca acestea să fie turnate în Ismail, unde urmau a fi turnate şi clopotele pentru catedrala din localitate.
Din cele 1000 puduri de aramă, cît cîntăreau tunurile, urmau a fi turnate 5 clopote: primul – cu greutatea de 400 puduri (6,4 tone), al doilea – de 200 puduri (3, 2 tone), al treilea – de 100 puduri (1,6 tone), al patrulea – de 50 puduri (800 kg) şi al cincilea – de 25 puduri (400 kg).
Pentru a obţine un sunet plăcut al clopotului, la fiecare pud de aramă s-a adăugat cîte 5 funţi de plumb (după o altă versiune, în arama topită s-au turnat două coşuri cu monede de argint). Cantitatea de aramă rămasă după topire a fost vîndută cu 23 de ruble pentru un pud, suma obţinută acoperind cheltuielile (care depăşeau suma de 13 000 ruble) pentru turnarea clopotelor şi transportarea lor la Chişinău.
Clopotele au fost turnate de către meşterul Vasili Losenko, turnător de clopote din Kiev. Pe clopote au fost incrustate următoarele cuvinte: От щедрот Императоpa Hиколая I 1838 год”, Для Kишинeвскoгo Kaтедральнoro Co6opa”.
Pentru transportarea clopotelor la Chişinău, topografii militari au elaborat o rută specială, pe a cărei distanţă a fost reparat terasamentul. În vara anului 1838, clopotele au fost aduse, în căruţe speciale, la Chişinău. Aici însă s-a constatat că gigantul clopot de 400 de puduri nu putea fi instalat pe nivelul inferior al clopotniţei, deoarece diametrul lui depăşea deschizătura arcuată a nivelului inferior, de aceea trebuia găsit urgent un nou local pentru acest clopot.
În acest scop, a fost lansată ideea de a înălţa turnul Porţile Sfinte, în vecinătatea Clopotniţei, la intrarea spre catedrală. Propunerea a facut-o guvernatorul civil şi militar al Basarabiei, Pavel Fiodorov, care a donat în acest scop 4 500 ruble. Cîte 100 de ruble au donat fostul primar al Chişinăului Sinadino şi nobilul Bogaciov, iar 500 ruble – starostele Catedralei, Reabcenko.
În turn a fost fixat clopotul de 400 de puduri şi a fost instalat un orologiu, cumpărat din Austria de către Pavel Fiodorov3.
La 14 iulie 1839, Duma orăşenească ia decizia: „de a conveni cu localnicul Constantin Ivanov ridicarea clopotelor turnate şi aduse din Ismail; patru din acestea să fie instalate în Clopotniţa din preajma Catedralei şi un altul să fie ridicat la porţile ce se construiesc la intrarea spre Piaţa Catedralei, prin puterile şi cu materialele proprii, pentru preţul anunţat de 1000 ruble în asignate.. .”4.
OROLOGIUL DE PE ARCUL DE TRIUMF
Conform surselor istoriografice, orologiul pentru Arcul de Triumf a fost cumpărat din Austria de către guvernatorul civil şi militar al Basarabiei Pavel Ivanovici Fiodorov. Insă în documentele şi materialele Arhivei Naţionale a Republicii Moldova au fost găsite acte doveditoare că primul orologiu pentru Arc a fost adus din Odesa.
În cadrul şedinţei din 20 decembrie 1839 a Dumei orăşeneşti a fost pusă în discuţie problema achiziţionării unui orologiu pentru Arcul de Triumf: „… la 18 martie, Duma de Stat Orăşenească s-a adresat Excelenţei sale (guvernatorului general al Novorossiei şi Basarabiei – n.a.) cu un demers referitor la necesitatea de a avea în Chişinău un orologiu, rugîndu-l să facă rost de unul pentru a fi instalat pe porţile construite în Piaţa Catedralei. Excelenţa sa, găsind acest demers justificat, i-a dat ordin poliţistului din Odesa să caute un orologiu la meşterii-ceasornicari din Odesa, care să fie potrivit pentru necesităţile sus-numite… [şi] în preţul căruia să fie inclusă transportarea lui la Chişinău. În prezent el, poliţistul, raportează Excelenţei sale că a căutat pentru Chişinău orologiu orăşenesc de la negustorul Ghelţeli din Odesa, care a cerut pentru ceasornic preţul de 3020 ruble, cu transportarea lui la Chişinău şi instalarea în locul indicat din contul propriu.
Ca urmare, se ordonă Dumei orăşeneşti să aloce din bugetul orăşenesc 3 020 ruble în asignate şi să fie trimişi aceşti bani poliţistului pentru a-i plăti negustorului Ghelţeli”5.
Primul care a îngrijit de orologiul orăşenesc a fost meşterul austriac Franz Krulikovski (1842-1853).
În august 1848, el a înaintat o cerere către Duma orăşenească, în care se menţiona: „Duma de Stat Orăşenească, luînd de la mine în 1842 semnătura, avea datoria de a efectua plata de 200 ruble în asignate pe an, şi din ei reveneau Dumei 150 ruble în asignate (în total 100 ruble în argint), pentru a menţine ceasul în stare bună; cu toate acestea, reparaţia, care nu depăşeşte 25 de ruble în asignate, îmi revine mie.
Îndeplinind cu multă exactitate obligaţiunea încredinţată, eu, în afară de remunerarea lucrătorului special pentru alocaţia cotidiană în localul acestui ceas, cu toate că reţineam pe parcursul anului mai mult de 25 de ruble, dar, ca să nu deranjez autorităţile, am primit pe contul meu. Cu toate acestea, ceasornicul sus-numit, sub influenţa aerului şi, mai ales a zdruncinării zilnice provocate de bătăile de clopot, care se află chiar lîngă ceas, necesită reparaţie obligatorie sau este necesar:
1) a demonta în întregime orologiul şi unele mecanisme ale lui şi a zidi trepte noi, iar pe altele a le repara;
2) să fie luate de la uzină trei fire noi, cu lungimea de 11 stînjeni[†], şi tot atîtea de rezervă;
3) de făcut 6 blocuri noi de lemn, cu lanţuri, şi, îndeosebi, 2 blocuri, lanţuri de fier şi şuruburi;
4) să fie revopsit cadranul cu vopsea din ulei şi rescrise cifrele;
5) să fie vopsit pendulul cu vopsea de ulei, pentru a preîntîmpina defectarea lui pe viitor şi să se ridice o scară nouă la intrarea spre ceas, deoarece scara de acum este uzată, fiind greu de întors acele orologiului”6.
Orologiul a fost scos din turn şi reparat, lucrările respective efectuîndu-se din luna ianuarie pînă în luna decembrie a anului 1849. În anul 1851, în timpul unui vînt puternic, cadranul ceasornicului s-a rupt şi, în februarie 1852, a fost înlocuit cu altul, acoperit cu vopsea de ulei multicoloră; sub cifra „12″ a fost cioplită o ferestruică cu o uşiţă ce se deschidea, avînd şi o policioară pe care se instala lampa cu gaz, care lumina noaptea cadranul7.
După moartea lui Franz Krulikovski (1853), funcţia lui a preluat-o negustorul chişinăuian Ivan Eremeev Şpiler, slujitor în Secţia de Meşteşuguri a Dumei de Stat Orăşeneşti, meşter ceasornicar de origine austriacă, care a deţinut-o cel puţin pînă la 20 septembrie 18628.
În aprilie 1880, meşterul, care deservea ceasornicele orăşeneşti, a adresat administraţiei orăşeneşti următoarea cerere: „Am onoarea să raportez Administraţiei Orăşeneşti că orologiul orăşenesc de pe turn nu poate fi reparat, deoarece mecanismul lui s-a uzat definitiv şi unica ieşire din situaţie este instalarea unui ceasornic nou, care să fie pus în mişcare săptămînal şi să aibă o construcţie nouă. Eu am corespondat cu unii producători, de la care am primit înştiinţare că cele mai bune orologii ce se pun în mişcare săptămînal şi bat la sferturi de oră şi la ora exactă costă 800 ruble, fără instalare şi distribuire, dar îmi este greu să comand un asemenea ceasornic fără a-l instala şi controla cum funcţionează la locul lui permanent. Deoarece trebuie să plec peste hotare şi voi trece prin acele locuri unde sunt uzine de ceasornice, rog Administraţia Orăşenească să-mi încredinţeze să aleg personal un ceasornic bun, iar conturile şi cheltuielile vi le prezint fără a cere remunerare.. .”9.
În iunie 1880, Şlihenmeer, care călătorise în Austria, a prezentat conducerii orăşeneşti un catalog de preţuri din magazinul „Carlo Melo”.
„.. Orologiul din turn de la uzina „Ghertz” din Ulm este de zi, cu roţi tari din aramă, roata globală avînd 49 St. Mtr. în diametru şi 32 Mt. în grosime, cu putere pentru clopote de la 20-30 S (50-70 puduri); după catalogul tipărit la uzina „Ghertz” sub cifra 2, dangătul se repetă după fiecare oră şi sfert de oră.
Pentru mecanism – 1 125 mărci (56 rub. 50 c.)
Pentru instalarea acelor ceasornicului – 40; 20.
Lada, ambalajul şi costul transportului pînă la Chişinău, TVA şi cheltuieli neînsemnate – 50.
Comisia- 10% = 70,75.
Total: 778 rub. 25 cop.
Pot fi utilizate cadranul, acele, trei clopote şi ciocanele vechi; pentru instalare, preţul nu se poate determina acum, deoarece nu se ştie dacă va fi nevoie de lăcătuşi şi pietrari.
Un asemenea ceasornic cu roţi de fier va costa 310 mărci (155 rub.) sau mai ieftin.
Un ceasornic puţin mai mic, cu roţi de aramă, costă tot atît de scump ca primul, însă este mai puţin durabil.
Dacă ceasornicul va fi sub supravegherea mea şi a uzinei, eu dau garanţie 10 ani şi chiar mai mult…
Pot să primesc în schimb ceasornicul vechi, dar preţul îl pot determina doar atunci cînd îl voi demonta şi-l voi examina bine.
Din ziua comenzii, peste 3-4 luni, ceasornicul poate fi instalat la noul loc…”10.
Faptul că orologiul a fost cumpărat din Austria şi instalat pe Arc este confirmat de documentul de mai jos:
„Conducerea Orăşenească
Negustorul August Şlihenmeer
Cerere
Am onoarea cu supunere să rog Conducerea Orăşenească să-mi achite pentru verificarea ceasornicului orăşenesc, pe anul 1880, suma de 150 ruble, cuvenită mie, şi pentru instalarea ceasornicului orăşenesc nou – 800 ruble, iar în total – 950 ruble.
4 februarie, 1881″11
La certificat este anexată fotografia orologiului orăşenesc, pe cadranul căruia era indicat numele ceasornicarului- „Şlihenmeer”.
La sfîrşitul sec. XIX, conducerea orăşenească a discutat problema iluminării electrice a cadranului orologiului orăşenesc. Cu acest prilej, în iulie 1897, primarul Chişinăului Carol Şmidt îi scria guvernatorului Basarabiei:
            „Avînd în vedere faptul că şi cadranul orologiului orăşenesc de pe str. Aleksandrovskaia este defectat şi necesită reparaţie, Conducerea Orăşenească propune ca în locul cadranului de sticlă să fie instalat unul din fier, şi întrucît iluminarea unui asemenea cadran nu poate fi făcută cu o lampă de gaz, se propune ca acest cadran nou să fie iluminat din partea exterioară cu ajutorul lămpii electrice”12.
La 4 august 1897, secţia de construcţie a Conducerii Guvernamentale a Basarabiei a permis Conducerii Orăşeneşti să instaleze firul electric la orologiul din turn13.
În calitate de şef al lucrărilor de luminare a cadranului, precum şi a unei părţi din bulevardul Nikolaevski, a fost numit Kulikov, mecanic inferior la Direcţia poştală-telegrafică regională.
În noiembrie 1898, noul cadran a fost instalat şi iluminat cu energie electrică. La certificatul lucrărilor se anexează unul din proiectele instalării electrice la orologiu.
Trebuie menţionat că înlocuirea mecanismului ceasornicului în anul 1881 şi a cadranului în 1898 au determinat schimbări arhitecturale ale decorului faţadei nivelului al doilea al Turnului. Totuşi, pînă în prezent nu s-au descoperit materiale iconografice care să reflecte starea iniţială a orologiului.
În anul 1914, Conducerea Orăşenească a aprobat decizia prin care: se permitea „… desfăşurarea licitaţiilor pentru acordarea dreptului de a deservi tehnic orologiul orăşenesc, funcţie ce i-a revenit lui I. Tereşatov pe un termen de 3 ani14. La certificatul respectiv este anexată fotografia ceasornicului, pe cadranul căruia era însemnat numele meşterului-ceasornicar I. Tereşatov.
În anul 1941, în urma unui bombardament al aliaţilor, Arcul şi orologiul au fost deteriorate. Ulterior, ceasornicul a fost reparat de meşterul Bogosov, pentru suma de 18 000 ruble.
Devizul pentru reparaţie se anexează la certificat15.
CONSTRUCŢIA ARCULUI DE TRIUMF
Construcţia Arcului de triumf, numit iniţial Porţile de piatră, a început în anul 1839. Tot în acest an a fost instalat clopotul la nivelul al doilea superior, după care construcţia a continuat. În anul 1840, s-au încheiat lucrările de înălţare a Porţilor.
La 24 iulie 1841, la şedinţa Dumei orăşeneşti „… a fost audiată propunerea guvernatorului… privind lucrările de finisare a Porţilor şi acoperirea lor cu ornamente. S-a dovedit că sînt necesare diverse materiale, care apoi au fost procurate la indicaţia arhitectului Chişinăului Zauşkevici, cu preţul de 435 ruble 82 cop. în asignate. Banii au fost vărsaţi din conturile personale, în argint”16. Construcţia definitivă a Arcului s-a încheiat în iulie-august 1841.
Conform documentelor de arhivă, Porţile de piatră au fost tencuite şi vopsite la fel ca şi Catedrala şi Clopotniţa – fundalul în culoare galbenă, iar detaliile arhitecturale în relief au fost vopsite în două straturi17.
Referitor la alte aspecte ale acestui monument, găsim informaţii suplimentare în Jurnalul Ministerului de Interne al Imperiului, din anul 1845: „Porţile se sprijină pe 16 coloane în stil corintic, cu treceri libere, din lespezi curate de piatră albă, fără tencuială”18.
Tradiţia de a nu tencui clădirile a apărut în Europa în a doua jumătate a sec. XIX, sub influenţa unui nou stil – eclectismul. Respectiv, putem presupune că Porţile au fost tencuite în anul 1841.
În jurnalul amintit se menţiona: „Coloanele, cornişele şi, în general, întreaga clădire au fost construite foarte îngrijit şi trainic. Batardourile deasupra intrării sunt construite din piatră, iar între ele se înalţă o arcadă puţin pronunţată în jos.
La nivelul superior al Porţilor, pe trei părţi sunt amenajate arcuri, iar pe a patra parte – pe faţadă, este instalat orologiul orăşenesc, cu mecanism durabil.
Detaliile din ipsos, atît la coloane, cît şi la întreaga clădire, sunt executate din lut ars acoperit cu glazură, care se aseamănă cu porţelanul. În interiorul pilonului din partea dreaptă, anterioară este instalată o scară metalică în formă de spirală (iniţial a fost din lemn –P.S.), care duce spre nivelul al doilea al porţilor şi în încăperea subsolului.
Cupola aproape netedă a arcului a fost acoperită cu tablă şi, asemenea cupolei Catedralei şi Clopotniţei, a fost vopsită cu vopsea de ulei în două straturi”19.
Şi în aceste referiri atestăm o contradicţie, deoarece iniţial Arcul a fost acoperit cu asfalt. La 16 decembrie 1843, la şedinţa ordinară a Dumei orăşeneşti, a fost dat citirii ordinul guvernatorului militar al Basarabiei Pavel Fiodorov, cu următorul conţinut: „… acoperişul instalat precedent pe porţile colosale ce se aflau în faţa Mitropoliei s-a deteriorat şi prin el a început să pătrundă apa; din această cauză, suferă cupolele şi se risipesc ornamentele, de aceea, e necesar să ne grăbim să prevenim deteriorarea acestei clădiri-model, care constituie o înfrumuseţare pentru oraş.
…a ordona inginerului militar Saunders să alcătuiască devizul pentru învelirea porţilor cu tablă, care a şi fost alcătuit de el, în sumă de 296 ruble şi 81 cop.
… a schimba acoperişul clădirii cu tablă de fier”.
Responsabil pentru aceste lucrări a fost numit arhitectul orăşenesc Zauşkevici20.
În anul 1911, în cadrul pregătirilor către sărbătorirea a 100 ani de la „unirea” Basarabiei cu Rusia, conducerea Eparhiei a efectuat lucrări de reparaţie şi restaurare a tuturor clădirilor din complexul Catedralei, inclusiv Catedrala, Clopotniţa şi Porţile Sfinte. Din raportul academicianului Kotov către sinod rezultă că, pînă la 12 mai 1912, în Turnul din faţa Clopotniţei a fost efectuată o reparaţie fără proiect, de aceea academicianul nu garantează calitatea reparaţiei.
Turnul a fost tencuit din nou, iar cupola revopsită21.
Din materialele istorice în care se consemnează date despre reparaţia capitală a Catedralei din Chişinău reiese că, din cauza nivelului înalt al apelor freatice şi a crăpăturilor, s-au afundat toate construcţiile complexului Catedralei şi s-au umezit pereţii. La rugămintea episcopului Serafim, Duma Orăşenească a oferit pentru reparaţia Catedralei, Clopotniţei şi a Turnului 10 000 ruble, iar preoţii au donat 16 413 ruble. Conform devizului alcătuit de V. Ţîganko, arhitect orăşenesc, pentru reparaţia tuturor construcţiilor era necesară suma de 75 715 ruble. Eparhia a cerut Sinodului să contribuie financiar, cînd deja „lucrările de restaurare erau în toi”22.
Ca urmare, prima restaurare a Arcului de Triumf a avut loc în anii 1911-1912, după proiectul lui V. Ţîganko.
Proiectul a fost examinat iniţial de Comisia Arheologică Împărătească, care, conform legislaţiei, se ocupă de soluţionarea tuturor problemelor de arhitectură, arheologie, istorie, cultură şi numai cu permisiunea sa erau posibile lucrările de reparaţie şi restaurare. La solicitarea Sinodului, Comisia Arheologică a răspuns că primele schiţe de construcţie a complexului Catedralei nu au putut fi găsite, încît responsabilitatea pentru restaurare o poartă Eparhia Chişinăului, în primul rînd, episcopul Serafim. Comisia specială a Sinodului, sub conducerea lui Kotov, a stabilit că fundamentele tuturor clădirilor, din cauza apelor freatice, au fost parţial distruse. Temeliile au fost întărite pe contur cu bîrne de stejar. Comisia a aprobat această constatare23.
În 1918, de pe faţada Porţilor Sfinte au fost scoşi vulturii din bronz instalaţi în 1912 şi a fost lichidat textul Decretului împărătesc despre alipirea Basarabiei la Rusia scris, de asemenea, în 1912.
Următoarea reparaţie capitală a Porţilor Sfinte a fost efectuată în anii 1937-1938, către cea de-a 20-a aniversare a Unirii Basarabiei cu România, dar nu s-au păstrat mărturii arhiviste despre această reparaţie.
Nu s-au păstrat nici documentele referitoare la reparaţia Arcului Victoriei (astfel a fost numit Arcul de Triumfăm anul 1945), care s-a desfăşurat în anii 1945-1947.
Analiza materialului iconografic ne permite să constatăm că în acest răstimp a fost schimbat cadranul orologiului.
În timpul reparaţiilor din 1945-1947, pe nivelul inferior al Arcului, între coloane, au fost instalate plăci din marmoră pe care era incrustat, în limbile română şi rusă, textul Ordinului comandantului superior al forţelor armate ale U.R.S.S. despre eliberarea Chişinăului de sub ocupaţia germano-română (24 august 1944, Ordinul preşedintelui Sovietului Suprem al U.R.S.S. despre decorarea R.S.S. Moldova şi a or. Chişinău cu decoraţii guvernamentale).
Pe partea inferioară a pilonilor au fost instalate plăci din marmoră cu numele luptătorilor Armatei Sovietice distinşi cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice pentru eroismul în luptele de pe teritoriul Moldovei în anii războiului, inclusiv ale unor originari din Moldova24.
De la începutul sec. XX, Piaţa Catedralei s-a transformat într-un parc public. Spaţiul din jurul Porţilor Sfinte a fost amenajat cu răzoare şi bănci.
În procesul proiectării şi amplasării Pieţei orăşeneşti centrale şi al extinderii ei în anii 1949— 1966, parterele au fost acoperite cu asfalt. Extinderea suprafeţei Pieţei în anii 1970-1980 şi acoperirea ei de nenumărate ori cu asfalt a dus la adîncirea fundamentului, iar soclurile pilonilor au intrat aproape definitiv în pămînt; ceea ce s-a răsfrînt negativ asupra stării construcţiei.
În 1962, în urma deciziei Sovietului Miniştrilor al R.S.S.M., Clopotniţa din faţa Catedralei a fost scoasă de sub ocrotirea statului şi ulterior demolată25.
În anul 1971, Comitetul executiv orăşenesc a luat hotărîrea de a efectua lucrările de restaurare a Arcului Victoriei. Tencuiala de pe piloni a fost răzuită, iar zidăria de calcar a fost şlefuită bine. Totuşi din cauza gazelor de eşapament de la transportul care circulă intens pereţii Arcului se înnegresc periodic. În perioada menţionată, decorul arhitectural din ceramică al frizei, cornişei şi lizena nivelului superior au fost vopsite în culoare aurie, iar cadranul orologiului a fost schimbat.
În martie 1982, în conformitate cu decizia Comitetului executiv orăşenesc, a fost comandat un proiect de havuz ce urma să fie construit în locul fostei clopotniţe. După realizarea acestui proiect (autori – G. Solomon, E. Podolin şi M. Orzul), suprafaţa din spatele Arcului de Triumf şi-a pierdut din aspectul istoric tradiţional.
În iunie 1990, în timpul unei manifestaţii populare, plăcile dintre coloane şi din părţile interioare ale pilonilor au fost distruse. Puţin mai devreme, în luna mai a aceluiaşi an, în urma cutremurului de pămînt şi a inundaţiilor permanente ale pereţilor monumentului provocate de apele freatice, s-au format crăpături în cupolele arcadelor din nivelul doi. Această situaţie se menţine pînă în prezent, astfel că Arcul necesită de urgenţă lucrări de restaurare.
La etapa pregătitoare a acestor lucrări prealabile, este necesar să fie stabilit nivelul apelor freatice şi instalat un sistem de drenaj; trebuie eliberate soclurile pilonilor de stratificările cu asflat. Totodată, se impune să fie instalată o nouă placă comemorativă, pe care să fie indicat anul constituirii înălţării monumentului (1841) şi autorul proiectului, – Luca Carpovici Zauşkevici – arhitectul Chişinăului.

Petru STAROSTENCO 
Rev. Cugetul nr.2 (18), 2003 , Pag. 2532.


[*] Aşa se numea iniţial Soborul Catedralei.
[†] 1 stînjen = 2,13 m.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s