Personalităţi chişinăuiene : Vitalie Rusu şi Paulina Zavtoni

TĂMĂDUITORI DE SUFLETE
TIMPUL LOR, MEREU PRIELNIC.

Doi mari actori, două simboluri ale teatrului naţional, au împlinit şapte decenii de viaţă

Suntem din aceeaşi generaţie, chiar dacă eu am apărut pe lume un pic în urma lor. Până să plec „mai departe la şcoală”, la paisprezece ani încă neîmpliniţi, nu am văzut nici un spectacol de teatru. Arta uneori venea şi „în mijlocul poporului” de la Ţânţărenii mei de pe malul Răutului, adică în timpul verii, cum se obişnuia pe atunci, venea pentru o seară câte un grup de artişti de la
Teatrul „Puşkin”. Ceea ce era mare eveniment pentru tot satul. La spectacol se aduna atâta lume, câtă încăpea în club, iar cel mai des se improviza o scenă chiar în curtea clubului, unde putea să încapă mai mulţi oameni. Eu însă aveam câţiva fraţi si surori mai mici si datoria să le port de grijă, aşa încât nici nu îndrăzneam s-o rog pe mama să-mi dea „seară liberă”…

La sigur că artiştii ajungeau şi până la Plopii lui Vitalie Rusu, chiar dacă sunt mult mai departe de Chişinău decât Ţânţărenii mei, hăt la nordul Moldovei, pentru că pe atunci erau un lucru programat şi finanţat, acele turnee de vară, de care, în fond, aveau nevoie şi actorii, şi, mai ales, oamenii de la ţară – pentru un răgaz în muncile lor fără de sfârşit, pentru o descreţire de frunte şi de suflet, iar pentru unii – pentru o cunoaştere a magiei teatrului, care, într-un fel sau altul, putea să-şi lase pecetea asupra vieţii lor de mai departe. Vitalie Rusu, deşi nu l-am întrebat despre asta niciodată, la sigur că a avut „liber” de la părinţi în serile când se întâmpla această minune – un spectacol cu artişti din capitală – şi îndrăznesc să cred că şi de aici, sau poate chiar de aici începe a se înfiripa chipul viitorului actor Vitalie Rusu, care, de la 1963 încoace, şi-a imprimat fiinţa în peste 80 de roluri, creându-şi o irepetabilă imagine în paleta artei teatrale a ţării noastre.

Chişinăuianca Paulina Zavtoni, născută în mahalaua din vecinătatea Bisericii Sfânta Vineri, a început să meargă la teatru chiar din primii ani de şcoală. Şcoala unde învăţa – renumita Şcoală nr. 1, actualmente Liceul Teoretic „Gh. Asachi”, considerată chiar şi în acei ani una elitară, – avea şi un corp didactic pe potrivă, o parte din pedagogi fiind cu studii foarte serioase făcute la Bucureşti sau la Iaşi şi, respectiv, cu o ţinută şi un nivel de cultură din care făcea parte şi obişnuinţa de a merge la teatru. Anume la îndemnul acestora, alături de ei, Paulina şi colegii săi erau prezenţi la toate premierele, după aceea discutând în clasă asupra celor văzute. Clar lucru, pedagogii îşi făceau şi în acest caz meseria, folosind discuţia şi în scopuri didactice, adică urmărind să-i apropie pe copii de tot ceea ce ţine de spiritul omului, ce e cu adevărat frumos şi valoros în viaţă. În acest context, nimic de mirare în faptul că în această şcoală funcţiona şi un cerc dramatic. Şi la fel nimic de mirare în alt fapt: că, până la urmă, şi Paulina a început să frecventeze acest cerc dramatic, în care se lucra în mod foarte serios – desigur, sub îndrumarea pedagogilor, – montându-se şi spectacole serioase, cu premiere în cadrul şcolii, cu participare la diferite manifestaţii etc. Paulina a jucat, bunăoară, în „Soacra cu trei nurori” după Ion Creangă şi în „Lanţul slăbiciunilor” de Ion Luca Caragiale. Să ne imaginăm -Caragiale nu făcea parte din programa şcolară de atunci, iar elevii de la Şcoala nr. 1 jucau un spectacol după o piesă a lui! În acest spaţiu – unul mic, chiar dacă era vorba despre o şcoală un pic mai mare în comparaţie cu altele, – Paulina Zavtoni a făcut primii săi paşi spre scena profesionistă. încuraja
tă de aceiaşi pedagogi, care au întrevăzut în fată acel ceva care o deosebea de alţii, a mers la „Moldova-film”, unde activa un studiou teatral pentru tineret şi unde a cunoscut-o pe regizoarea Nadejda Aroneţchi. Acest episod a fost fericita întâmplare care, ulterior, a predeterminat destinul ei scenic, mai concret, locul unde va derula cariera ei actoricească – Teatrul „Luceafărul”.
Recunosc, totdeauna am fost printre fanii acestui teatru, chiar de la apariţia lui. Şi iată cum s-a întâmplat. Eram atunci studentă, anul I, la universitate, iar unul dintre colegii de grupă se numea Vladimir Caraciobanu. Odată ne-a zis să intrăm seara pe la el toţi cei care suntem doritori de o surpriză. Surpriza s-a dovedit a fi Dumitru Caraciobanu, care, să vedeţi, era verişorul drept al colegului nostru şi la care veniseră cu nişte felicitări cu prilejul zilei de naştere a acestuia. Comportamentul firesc şi umorul care ţâşnea din fiecare cuvânt rostit de actor a făcut să se împrăştie sfiala de care am fost cuprinşi chiar din clipa când l-am văzut, aşa încât, până la urmă, toţi cei prezenţi ne-am ales cu o invitaţie de a veni la orice spectacol în calitate de prieteni ai lui, altfel spus, cu dreptul la un bilet de favoare… în felul acesta i-am cunoscut pe legendarii lucefe-rişti, cei care au pus temelia unui teatru cu un suflu absolut nou, suflu ce-a animat întreg Chişi-năul şi nu numai, – pe parcursul evoluării lui, întreaga Uniune Sovietică, cei mai cunoscuţi critici moscoviţi au vorbit şi au scris despre Teatrul „Luceafărul” din Republica Moldova ca despre un fenomen singular, unic în întreg spaţiul ţării. Paulina Zavtoni a fost şi ea, tot de la începuturi, un constituent al acestui fenomen, chiar dacă nu a făcut studii la Moscova, împreună cu ceilalţi actori. Se întipărise în memoria Nadejdei Aroneţchi încă de pe când a văzut-o la studioul teatral de la „Moldova-film”, aşa încât, la ora cuvenită, şi-a amintit de ea, pentru ca s-o invite la locul cuvenit, adică la Teatrul „Luceafărul”.
Din acele spectacole de început, o ţin minte mai ales în rolul Zinei Capustina din „Două culori”, chiar dacă nu a fost unul în care ar fi strălucit în toată puterea talentului său. Intra în scenă cu faţa scăldată în lacrimi, cu un plânset care-i cutremura tot corpul, şi de asta mi-a rămas în memorie, pentru că mă gândeam atunci: „Doamne, cum de poate oare să plângă aşa?”. Mai târziu, când am cunoscut-o, am îndrăznit s-o întreb acest lucru şi am primit un răspuns pe care nici nu am putut să-l presupun: înainte de a ieşi în scenă, stătea un timp în culise, imaginându-şi că a murit mama, că cineva i-a adus vestea acum câteva clipe… Chiar fiind tânără de tot, conştientiza faptul că, desigur, nu e bine să-şi insufle un asemenea gând; pe de altă parte, pentru ea nu ar fi existat o durere mai mare decât aceea de a o pierde pe mama, şi iată de ce lacrimile pe care le vedeau spectatorii pe faţa ei nu păreau, ci erau de bună seamă ca şi cele adevărate, şi acest lucru se imprima, desigur, asupra întregului rol, captivând spectatorul prin veridicitate. Cu mama erau ca o fiinţă, pe tata avându-l doar în inima lor, pentru că I-a înghiţit războiul înainte ca Paulina să apară pe lume. Şi mama i s-a consacrat ei în totalitate. Este, după mine, o tragică, dar, totodată, şi înălţătoare circumstanţă de viaţă, care nu se putea să nu marcheze constituţia psihologică a Paulinei Zavtoni şi care, indiscutabil, a determinat forţa şi profunzimea capacităţii ei de trăire interioară a tuturor sentimentelor specifice omului. Pe aceasta din urmă a investit-o în totalitate în multele şi diferitele ei roluri scenice, dintre care le voi numi pe cele ce le ţin minte, pentru că le-am văzut în majoritate: Luluţa în „Chiriţaîn provincie” de Alecsandri, Zoe în „O noapte furtunoasă” de Caragiale, Natalia în „Trei surori” şi Şarlota Ivanovna în „Livada cu vişini” de Cehov, Turusina în „înţeleptul” şi Evlampia Andreevna în „Nevolnicele” de Ostrovski, Veraîn „Vânătoarea de raţe” de Vampilov, Helen Alvingîn „Strigoii” de Ibsen, Yvonne în „Părinţii teribili” de Cocteau, Gafinca în „Testamentul” de Urschi.
Când mi-a spus că o va juca pe Doica în „Romeo şi Julieta,” – dar ce încântătoare Julieta ar fi putut fi, dacă s-ar fi întâmplat ca acest spectacol să fie înscenat în anii ei tineri! – eram, desigur, mai mult decât curioasă s-o văd, pentru că, până la acesta, a avut roluri de cu totul altă factură, în temei, principale. Doica a avut şi ea un copil, care s-a născut odată cu Julieta, dar a murit, şi femeia a alăptat-o pe Julieta ca pe copilul său, cul-tivându-i fetiţei sentimente asemănătoare cu ale unei mame adevărate. Totuşi, rămâne a fi pentru totdeauna obsedată de tragedia maternităţii pierdute, pe care continuă s-o trăiască zi de zi, ceea ce se întrevede în toate, îndeosebi în păpuşa pe care o poartă în braţe atunci când nu e Julieta cu ea. Se întrevede, întâi de toate, în faptul cum o poartă. O ţine grijuliu, ca pe un copil viu, din când în când o leagănă, o priveşte cu duioşie, îngânându-i ceva desluşit doar de ea; la un moment dat, pe faţă i se aşterne o tristeţe sfâşietoare şi, probabil, atunci conştientizând lipsa copilului, lasă păpuşa în jos şi o târâie după sine… Şi în acest rol Paulina Zavtoni şi-a clădit, desigur, parte din propria fiinţă: dragostea până la sacrificiu pentru cei doi copii ai săi, pe care i-a dăruit Dumnezeu – fiul Constantin şi fiica Lucia, şi pentru copiii acestora, adică nepoţii Liliana, Anatol, Dumitru şi Daniel. Cu fiica sunt colege „de profesorie” la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, iar cu fiul – colegi de breaslă, Constantin Haret fiind unul dintre cei mai populari actori din trupa Teatrului Rus „A.Cehov”.
Desigur, deşi mai rar, în anii de studenţie treceam şi pe la Teatrul „A. S. Puşkin”, se jucau şi acolo spectacole interesante. După ce mi-am întemeiat o familie, deseori mergeam de dragul soţului, care a fost bun prieten cu regretatul regizor Andrei Băleanu. De aceea şi s-a întâmplat că am fost şi la premiera spectacolului „Revizorul” după N. Gogol. Doamne, cât de demult s-a întâmplat! Pare-se, în 1972 sau în 1973… Şi totuşi, îl ţin minte pe Hlestakov al lui Vitalie Rusu. Ba mai mult, cred că îl ţin minte foarte mulţi dintre acei care l-au văzut atunci. De cum apărea, aveai impresia că începe un act de vrăjitorie, şi farmecele pe care le urzeşte el în scenă îi acaparează atât pe partenerii săi, cât şi pe spectatori, cu toţii împreună simţindu-le magia până în clipa când cădea cortina. Că a fost un eveniment în viaţa teatrală a Chişinăului, e puţin spus. Se mergea nu la „Revizorul”, se mergea la Vitalie Rusu. Acest Hlestakov a uluit nu numai Chişinăul, ci, peste puţină vreme, şi răsfăţata Moscovă, unde teatrul nostru, alături de încă aproape o sută de teatre din fosta Uniune Sovietică, a fost invitat să participe la o manifestare jubiliară dedicată lui Nicolai Gogol. Toate teatrele au prezentat anume „Revizorul”. Şi, imaginaţi-vă, dintre toţi Hlestakovii scenici, al nostru a fost cel mai apreciat!
Am găsit la nu mai ţin minte care filozof spusa că pentru orice talent vine un timp prielnic. Privitor la Vitalie Rusu, pare-se, anume Hlestakov i-a dat acea încredere, de care avea nevoie ca, ulterior, să poată sclipi în orice rol ar fi jucat: Pedro în „Un interviu la Buenos Aires” de G. Borovik, Teatin în „Kir Bu-lâciov şi alţii” de Gorki, Alecu în „laşii în carnaval” de Alecsandri, Gheorghe în „Soacra cu trei nurori” de Creangă, Mercuţio în „Romeo şi Julieta” de
Schakespeare, Rico Venturiano în „O noapte furtunoasă” şi Ion în „Năpasta” de Caragiale, Cezar în „Lupoaicele” de Valgard, Ştefan cel Mare în „Oltea” de Strâmbeanu, profesorul Andronic din „Ultima oră” de Sebastian, Cicikov din „Suflete moarte” de Gogol, Ionel, băiatul în „Tache, lanke şi Cadâr” de VI. Popa ş.a. în „Cântec de leagăn pentru bunici” de Matcovschi joacă rolul bătrânului pedagog Teofil Augustinovici, unul deosebit de drag, pe care I-a consacrat memoriei tatălui său. Pentru că a fost tot pedagog, un pedagog foarte bun pentru vremurile sale, actorul a preluat de la el multe calităţi pentru eroul său, la fiecare evoluare emoţionând cu adevărat spectatorii.
Acumulând o mare experienţă scenică, Vitalie Rusu n-a putut rezista ispitei de a încerca regia, înscenând „Bastarzii” de D. Matcovschi” (2004) şi „Flori de măr” de V Ţurcanu (2006). Iar în 2008 a fost iniţiatorul ideii ca, în memoria lui Valeriu Cupcea, primul lui regizor, spectacolul „Tache, lanke şi Cadâr” să fie readus în repertoriu, montându-l el însuşi într-o nouă regie, în care de data aceasta îl joacă pe evreul lanke.
Cât mă priveşte, într-un fel deosebit mi-e drag Vitalie Rusu în cinematografie, mai ales în rolul lui Fimca din „Troiţa” regizorului Victor Bucătaru. Am revăzut-o chiar nu demult la Moldova I. Acest Fimca întruneşte în felul său de a fi tot ceea ce poate fi mai de preţ în om, întâi de toate, curajul de a fi aşa cum eşti, adică sinceritatea. Acea sinceritate care provine din bunătate şi puritate, din bună-cuviinţă şi cumsecădenie, din simţul frumosului şi dragostei de oameni. Dragostea despre care ne vorbesc poruncile dumnezeieşti…Vitalie Rusu fiind el însuşi om cu Dumnezeu în suflet, a reuşit să intuiască în toţi eroii săi, inclusiv cei negativi, tot ceea ce aveau ei mai bun, dându-le o lecţie celor care vin la teatru, pentru că au nevoie nu de o distracţie, ci de un leac pentru suflet…
Aceşti doi mari actori dragi mie şi, la sigur, dragi numeroşilor iubitori de teatru din ţară, ambii Artişti ai Poporului din Republica Moldova, au ajuns la o frumoasă aniversare. Bucuria cea mare pentru ei şi pentru noi este că sunt şi astăzi în scenă, la teatrele de unde, cu ani în urmă, şi-au luat semeţ zborul spre bolta artei teatrale şi unde, prin munca şi talentul lor, au reuşit să devină stele de primă mărime. Îmbrăţi-şându-i imaginar, le transmit ruga mea, care poate fi atestată şi ca o urare din partea tuturor iubitorilor de teatru: Să trăiţi şi să înfloriţi! La mulţi ani!

Autor : ANASTASIA RUSU-HARABA
Moldova. – 2011. – Aug.-Oct. – P. 20-23.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s