Monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt din Chişinău

„…CHIPUL SĂU ÎN MOŞTENIREA SA”

Edificarea statuii dreptcredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt din Chişinău oglindită în corespondenţa sculptorului Al. Plămădeală cu soţia sa Olga şi în mărturiile contemporanilor

De-a lungul anului 1988, un vizitator oarecum ciudat a trecut în cîteva rînduri pragul azilului de bătrîni din Chişinău. Oarecum ciudat este un fel de a zice, pentru că, de fapt, nimic straniu nu se întrezărea în ţinuta insului cu pricina. Era evident că nu doar de dragul de a-şi satisface setea de curiozitate venea aici misteriosul personaj. Prin vizitele ce le întreprindea inopinat la azil tînărul lăsa să se înţeleagă că este mandatarul unei generaţii şi avea misiunea de a onora o datorie de ordin moral. Iar interesul lui era orientat spre persoana unei venerabile bătrîne de nouăzeci şi doi de ani, care nu era altcineva decît Olga Plămădeală-Suceveanu, văduva sculptorului Alexandru Plămădeală, autorul celebrei statui de bronz a domnului Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfînt, inaugurată la Chişinău în primăvara anului 1928 întru consemnarea unui deceniu de la Unirea Basarabiei cu Ţara-mamă România.
Orice s-ar zice, tînărul vizitator era pe deplin conştient de ceea ce are de făcut, pentru că alesese inspirat clipele şi, mai ales, anul cînd să treacă pe la bătrîna retrasă departe de zgomotul şi grijile vieţii cotidiene. Se împlineau în acele zile un secol de la naşterea sculptorului, şase decenii de la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi Sfînt şi şaizeci şi cinci de ani de la căsătoria, pe 19 septembrie 1923, a lui Alexandru Plămădeală cu Olga Suceveanu.
Luată prin surprindere – la vîrsta ei înaintată, femeia îşi păstrase intactă agerimea cugetului şi, deopotrivă, frăgezimea memoriei -, s-a mirat, cred, mai mult de faptul că lumea din afară manifestă interes pentru trecutul ei. Amintirile, zise dînsa, le-a lăsat dincolo de pereţii azilului, să le lumineze oamenilor. A venit aici, unde e singură şi unde îi este foarte trist, să-şi aştepte apusul. Nu, nu e pesimistă, afirmă hotărît şi cu luciditate în glas. A învăţat să-i fie viaţa dragă, căci chiar şi fără bucurii aceasta e frumoasă şi merită să fie trăită din plin, numai că se scutură ca florile primăvara…
De la internarea în azil, realităţile s-au învălmăşit în conştiinţa bătrînei, mai exact, s-au subţiat vizibil, s-au rupt firele contactului ei cu evenimentele ce se produc afară, în societate. Nu avea ştiinţă, bunăoară, că la Chişinău a fost edificat un impozant palat, zis Sala Prieteniei, şi nu credea – asta, în virtutea opreliştilor de tot soiul şi a dificultăţilor cu care s-a confruntat după moartea lui Alexandru Plămădeală – că, la o sută de ani de la naşterea soţului său, aici, în somptuosul edificiu, se va vernisa, pentru prima dată, de altfel, în istoria acestui meleag, o amplă expoziţie retrospectivă a operelor ce s-au mai păstrat din moştenirea lăsată de ilustrul plastician…
Vădit contrariată, întrebă de statuia lui Ştefan: unde se află? Da, da, îşi aminteşte: strada Gogol, parcul verde şi umbros… Acolo era şi cînd a venit aici… Deşi ţine bine minte că autorităţile au încercat de cîteva ori să o smulgă din inima oraşului, să o marginalizeze, spre a-i limita puterea de influenţă asupra stării de spirit a tinerelor generaţii de români basarabeni…
În fine, îşi trecu, blajin şi cu tandreţe, mîna peste aroma răspîndită în odaie de o gutuie aşezată pe masă şi lăsă să-i scape, aşa, ca din senin, o afirmaţie care parcă nu avea nici o tangenţă cu tema conversaţiei, dar care îi atestă caracterul lucid al meditaţiei şi îi confirmă fluxul neîntrerupt al memoriei: „… Să fi trecut patruzeci şi opt de ani de atunci? Nu ştiu… Am crezut întotdeauna că nu voi putea trăi fără Alexandru nici o clipă…. Chiar nici una…”
Astfel îşi încheia ultima confesiune, la azilul de bătrîni din Chişinău, Olga Suceveanu, văduva sculp-torului Alexandru Plămădeală, autorul uneia dintre cele mai reuşite statui ale Dreptcredinciosului Voie-vod Ştefan cel Mare şi Sfînt al Moldovei. Iar „patruzeci şi opt de ani”, invocaţi de bătrînă, indică exact numărul anilor, scurşi pînă la acea dată, de la trecerea lui, a sculptorului, în lumea celor drepţi.
…Olga Plămădeală avea să mai trăiacă doi ani, supravieţuindu-şi soţul cu exact jumătate de secol. În clipele ce i-au precedat marea trecere, sufletul ei a rememorat fulgerător crîmpeiele de viaţă trăite împreună şi, cu siguranţă, nu a putut face abstracţie de fiinturile, ştiute pe dinafară, din prima scrisoare pe care artistul i-a adresat-o la 4 decembrie 1923, la două luni şi ceva de la data căsătoriei:„Porumbiţa mea, îngeraşul meu! Vreau să fiu cu tine şi să trăiesc numai de dragul tău… Crede-mă, sînt fericit că te-am întîlnit… Tu eşti întruchiparea idealului pe care l-am căutat, …în tine mi-am aflat sensul exis-tenţei. .. Soarta a ştiut ce face cînd ne-a unit… Noi am învins lumea…”1
Sinceritatea şi tandreţea au fost calităţile Olgăi Suceveanu, apreciate atît de mult de Alexandru Plă-mădeală, acestea fiind două din însuşirile deter-minante ale felului ei de a fi şi alături de care, acum, trebuie să i le recunoaştem şi să le adăugăm pe altele două – devotamentul exemplar faţă de memoria soţului şi, desigur, grija cu totul specială pentru păstrarea moştenirii lui cultural-artistice.

1. Mărturii din faza de documentare-

elaborare a statuii şi transpunerea ei în bronz
(1924-1925)

Olga Plămădeală, soţia sculptorului, scrie în amintirile sale că încă pînă în vara lui 1924 – cînd i s-a făcut la modul oficial propunerea de a-l reprezenta pe Voievod într-o sculptură monumentală – acesta avea deja în atelier schiţa unui portret al domnului Moldovei Ştefan cel Mare în toată statura sa. Al. Plămădeală, sugerează laborioasa memorialistă, elaborase acea compoziţie fără a se fi gîndit, atunci, la o anume finalitate. Rezultă că ideea înălţării monumentului ar fi, deci, posterioară şi că ea s-a conturat pe parcurs. Toţi cei care, cu diverse ocazii, îl vizitau pe artrist, ne mai spune Olga Plămădeală, au văzut lucrarea şi, cum, de obicei, se întîmplă în asemenea cazuri, au creat în jurul artistului şi operei lui un curent favorabil de opinie, care a depăşit cadrul limitat al atelierului de creaţie. Ca rezultat, în mediul inelectual chişinăuian avea să ia naştere şi să capete contururi clare problema ca atare a necesităţii edificării, în capitala provinciei, de curînd readuse la trupul ţării, a unui mon
ument care să-l înfăţişeze pe Dreptcredinciocul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt al Moldovei.

Iată, in extenso, amintirile Olgăi Plămădeală: „În vara anului 1924 Alexandru Mihailovici a fost înştiinţat că, la Chişinău, s-a înfiinţat un comitet pentru înălţarea unui monument al domnului Ştefan cel Mare. Preşedintele comitetului a încercat să-1 convingă pe A.M. Plămădeală să facă macheta sculpturii, fără contract, deoarece la acea oră comitetul nu dispunea de nici un ban.
A.M. Plămădeală a căzut de acord să schiţeze macheta, dar a cerut să-i fie alocată măcar o sumă infimă de bani pentru a vizita locurile istorice, pe unde Ştefan cel Mare a trecut biruitor cu sabia.
Ideea monumentului l-a captivat pînă într-atît pe Alexandru Mihailovici, încît el trăia numai cu gîndul la dînsa: nopţi şi zile la rînd făcea schiţele ansamblului general.
A.M. Plămădeală a plecat la mănăstirea Voroneţ, pentru a lua cunoştinţă de frescele pe care au fost înveşnicite chipurile domnitorului şi ale membrilor familiei lui. În bibliotecile din Cernăuţi şi Iaşi el a consultat numeroase documente istorice.
În prima variantă a machetei marele Ştefan era înfăţişat într-o îmbrăcăminte specifică epocii, fiind sprijinit cu amîndouă mîinile de paloş. Postamentul a fost conceput în formă de cetate medievală.
Însă majoritatea membrilor comitetului, în frunte cu mitropolitul Gurie, a cerut ca Ştefan cel Mare, omul care a luptat cu păgînătatea musulmană, să ţină într-o mînă simbolurile creştinătăţii – crucea şi prapurul.
Dar Alexandru Mihailovici n-a căzut de acord cu aceste propuneri. El ştia, desigur, că în evul mediu lupta pentru libertate şi independenţă se ducea sub semnul luptei pentru credinţă, însă nu voia nici în ruptul capului să pună în mîna luminatului domn un buchet de lucruri netrebuincioase, după cum se exprima el.
Alexandru Mihailovici a hotărît să execute această variantă a machetei în mărime naturală, ca să se deprindă să lucreze la o scară de proporţii mari.
Era necesar de căutat o încăpere unde s-ar putea munci la o statuie cu o înălţime de cinci metri. Alexandru Mihailovici a ales, în acest sens, vestibulul şcolii primare de pe strada Tighina.
Directoarea acestei instituţii era foarte bucuroasă că Alexandru Mihailovici a optat pentru şcoala ei şi a dat dispoziţie ca intrarea în edificiu să fie mutată pe altă uşă. În felul acesta, atelierul a devenit izolat de restul clădirii. Primăria a găsit potrivită această soluţie şi, astfel, sculptorul se putea apuca de lucru. La dispoziţia lui se aflau doi soldaţi, pe nume Popa şi Sidoruşchin, care-i ajutau să care lutul şi alte ma-teriale grele.
În noua versiune Ştefan cel Mare era îmbrăcat în zale, iar pe cap purta coif. În mîna dreaptă strîngea paloşul cu vîrful în pămînt, iar în cea stîngă – crucea şi praporul (asupra introducerii acestor elemente au stăruit membrii comitetului pentru înălţarea monumentului).
Luînd cunoştinţă de noul aspect al lucrării, comitetul a recunoscut că greşise anterior şi i-a permis artistului să continue căutările de rezolvare a temei.
Următoarea variantă a fost acceptată în unanimitate de membrii comitetului.
Toţi cei prezenţi au rămas uimiţi privind capul lui Ştefan: trăsături pur moldoveneşti, faţa întristată şi totodată plină de mînie. Se simte că domnul clocoteşte într-însul şi e gata oricînd să pornească cu foc şi sabie asupra păgînătăţii şi nedreptăţii.
Alexandru Mihailovici considera că statuia trebuie instalată pe un postament special şi a propus ca ea să fie amplasată pe segmentul ce se formează la intersecţia a două străzi principale cu una din magistralele centrale ale Grădinii publice orăşeneşti. Preşedintele comitetului a acceptat ideea: o asemenea amplasare a statuii contribuia la dezvăluirea chipului lui Ştefan cel Mare, care, după expresia bătrînului cronicar, a apărat o ţară „aşezată în calea tuturor răutăţilor”.
Postamentul a fost conceput după motivele arhitecturii populare moldoveneşti şi a fost executat din piatră de Cosăuţi. Parametrii lui au fost stabiliţi de E. A. Bernardazzi, arhitectul oraşului, şi inginerul Gh. A. Leviţchi. De la cariera din Cosăuţi s-au adus trei blocuri de piatră.
Sub conducerea lui Gh. A. Leviţchi monoliturile au fost cioplite de meşterii cosăuţeni Maxim Andri-evschi, Procop Zagaievschi şi fraţii Şendilă, veniţi la Chişinău odată cu blocurile aduse din satul lor…
Statuia lui Ştefan cel Mare a fost turnată în ghips de însuşi Alexandru Mihailovici.
Turnarea statuii în bronz n-a fost posibilă la Chişinău, deoarece unica turnătorie din oraş, a lui Mocanu, nu dispunea de tehnologia necesară pentru a efectua această operaţie.
Sculptura fu expediată la Bucureşti la turnătoria lui Rîşcanu. Bronzul l-au primit de la conducerea arsenalului bucureştean – tunuri turceşti, luate trofeu în timpul războiului ruso-turc din 1877″.
Cităm în continuare din scrisoarea lui Alexandru Plămădeală adresată la 15 octombrie 1925, din Bucureşti, soţiei, la Chişinău:
„Sînt sănătos, în fiecare zi mă aflu la Rîşcanu, care îmi toacă domol nervii şi care cred că va tărăgăna lucrul, dar despre asta nu-i spune lui Gh. Leviţchi. Deşi pe lume se întîmplă şi minuni, cred că monumentul nu va fi gata mai devreme de 15 noiembrie…”
Şi mai departe: „Luni a fost turnată în bronz mîna care ţine sabia. A ieşit foarte bine, însă Rîşcanu gă-seşte că bronzul e prea moale şi că la bronzul din tunuri trebuie adăugat bronzul lui. Trebuie să înţelegi că la mijloc sînt tertipurile lui. Cizelarul consideră că acest bronz este prea bun pentru o statuie mare, deoarece acest material e folosit mai cu seamă pentru piese de salon. Este vorba de bronzul din tunurile anului 1877. Eu o să insist să fie turnat numai şi numai din materialul care li se dă”2.

2. Edificarea soclului şi amenajarea piaţetei din jurul monumentului (1925-1927)

Elaborată în varianta şi forma definitive, la Chişinău, în 1924, şi trecută în bronz în 1925, la Bucureşti, în turnătoria lui V. Rîşcanu, din metalul oferit de statul român (tunuri-trofeu de război, capturate de la turci în Războiul pentru Independenţă din anii 1877-1878), statuia Dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt a fost dezvelită, şi aşa cum, de altfel, s-a întîmplat şi cu alte lucrări de ale lui Alexandru Plămădeală (în speţă, bustul poetului Alexei Mateevici), abia peste trei ani. Se pare că atît comitetul de iniţiativă, cît şi autorităţile municipale în ansamblu n-au avut din start o idee-pivot clară, de care să se călăuzească în acţiunile
următoare vizavi de finalizarea proiectului.

Aşa s-ar explica faptul că monumentul avea să fie inaugurat abia în 1928, evenimentul fiind circumscris – ca element-cheie – în scenariul sărbătoririi unui deceniu de la Unirea Basarabiei cu România. În aceste circumstanţe, sfinţirea statuii va depăşi substanţial importanţa unei acţiuni cultural-artistice, chiar dacă aceasta era de o valoare deosebită. Dezvelirea monumentului Dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt va imprima acţiunii semnificaţia unui act politic major, de largă rezonanţă naţional-patriotică.
Edificarea soclului şi montarea părţilor constitutive ale monumentului s-au făcut cu participarea nemijlocită a grupului de creaţie în persoana arhitectului Eugen Bernardazzi, a sculptorului Alexandru Plămădeală şi a inginerului Gheorghe Leviţchi. Mai mult chiar, acesta din urmă pare a fi fost împuternicit de Primăria municipiului Chişinău să supravegheze lucrările de la faza iniţială (extragerea blocurilor de piatră din carierele de la Cosăuţi, judeţul Soroca) şi pînă la organizarea spaţiului din jurul monumentului. Elocventă în această ordine de idei este o mărturie de mai tîrziu a inginerului-constructor, în care acesta relatează succint derularea evenimentelor şi costul lucrărilor, precum şi documentele semnate de el în calitate de delegat oficial al primăriei. Astfel, la începutul anului 1942, cînd, din însărcinarea primăriei, a elaborat proiectul şi a coordonat apoi lucrările de edificare a unui nou soclu în locul celui distrus de sovietici în 1940, într-o sumară notă informativă, Gheorghe Leviţchi avea să relateze întregul mers al operaţiunii din anii 1925-1928:
„Construcţia monumentului Ştefan cel Mare din Chişinău s-a început în apr[ilie] 1925.
S-a lucrat foarte intensiv pînă la septembrie 1925, adică 5 luni, în care timp au fost extrase aproape 0,80 din toată cantitatea de pietre.
Blocuri[le] mari, cu mari greutăţi, au fost transportate cu cotige special construite la gara Floreşti în octombrie 1925 şi, sosind la Chişinău, au fost lucrate şi aşezate în noiembrie-decembrie. Astfel, lucrarea a început în aprilie 1925 şi era gata (fără ornamente şi pisanii) la 27 decembrie 1925.
Apoi, în 1926 şi 1927, s-a lucrat la finisaj şi orga-nizarea piaţetei în jurul monumentului.
Se lucra cîte puţin.
La 16 dec[embrie] 1928 iar s-a început lucrul intensiv şi în 4 luni jumate totul era gata. Dezvelit la 28 apr[ilie] 1928.
Costul tuturor lucrărilor- aproximativ 4 000 000 (patru milioane) [lei], din care:
Postamentul -1 500 000 (aproximativ)
Statuia (aproximativ) -1 000 000 (bronz gratis)
Onorarii: Arh. Bernardazzi – 200 000
Sculpt. Plămădeală – 200 000
Ing. Leviţchi – 247 000
Piaţeta (bănci, trotuar, bordure, vase, etc.) -restul”.
Vom observa, între altele, că, în lipsa documentelor originale privind „construcţia monumentului”, documente care deocamdată nu ne-au fost accesibile, acest scurt memoriu, elaborat la un deceniu şi jumătate de la consumarea evenimentelor, este revelator în mai multe privinţe. Conţine însă şi cîteva inexactităţi datorate, după noi, mai curînd neatenţiei şi grabei cu care a fost elaborat şi nu neapărat unor lapsusuri de memorie. În primul rînd, Gheorghe Leviţchi indică ziua de 28 aprilie ca dată a dezvelirii monumentului, pe cînd se ştie că solemnitatea a avut loc cu o zi mai tîrziu, la 29 aprilie 1828. Apoi, de vreme ce statuia a fost inaugurată la această dată (29 aprilie 1928), lucrul nu putea reîncepe intensiv, în vederea finalizării, la 16 decembrie 1928, ca, în 4 1/2 luni, adică în aprilie 1929, „totul să fie gata”. Este evident că, pentru a se reuşi, lucrările au fost reluate în decembrie 1927, dacă nu chiar mai devreme.
Se pare că în memoriul lui Gheorghe Leviţchi nu corespunde realităţii nici afirmaţia cum că „lucrarea (de edificare a soclului – V.M.) a început în aprilie 1925 şi era gata (fără ornamente şi pisanii) la 24 dec[embrie] 1925″. În această privinţă, mai demne sînt de luat în considerare mărturiile sculptorului Alexandru Plămădeală, care, aşa cum rezultă din scrisorile expediate soţiei sale Olga, la Bucureşti, (care în perioada respectivă s-a aflat aici la studii), artistul a fost prezent la toate fazele de lucru privind înălţarea postamentului. Relatările lui de la faţa locului se constituie într-o veritabilă cronică a derulării evenimentelor.
Prima fază a lucrărilor a început, propriu-zis, în iarna-primăvara anului 1926 şi s-a încheiat în decembrie, adică exact cu un an mai tîrziu decît susţinea, în 1942, inginerul Gheorghe Leviţchi. Altfel, de ce ar fi trebuit ca Alexandru Plămădeală să abordeze această problemă în iarna şi toată primăvara lui 1926, dacă ea ar fi fost soluţionată încă pe parcursul anului precedent? După toate probabilităţile, lucrările au demarat în plină iarnă şi au continuat cu mai mult sau mai puţin succes, în funcţie de condiţiile climaterice. În acest sens, este semnificativă relatarea lui Alexandru Plămă-deală din scrisoarea adresată, la 1 februarie 1926, soţiei sale: „La 30 ianuarie iarăşi am aşezat statuia. Dacă timpul va fi călduros şi se vor efectua lucrările preconizate, apoi, peste o săptămînă, eu voi veni la Bucureşti”.
Lucrările însă se desfăşurau mult mai încet decît ar fi dorit sculptorul; nu este exclus că el se gîndise la posibilitatea inaugurării statuii în ziua în care, cu opt ani în urmă, Sfatul Ţării de la Chişinău votase Unirea Basarabiei cu România. De aceea, alertat, la 15 martie, sculptorul îi scria soţiei: „La 27 martie dezvelirea nu va avea loc, deoarece către această dată nimic nu va fi gata…”
Peste cca 9 zile, în scrisoarea de sîmbătă, 26 martie, sculptorul se arată surprins şi totodată insatisfacut de procesul lent de desfăşurare a lucrărilor: „Doresc mult să vin la Bucureşti, deocamdată, însă, întradevăr, sînt legat (de mîini şi de picioare) la Chişinău. În primul rînd, pe Ştefan încă nu l-au instalat pe soclu; [dar] nu te speria; chiar acum am terminat de montat părţile de la bază, iar luni el [soclul] va fi asamblat [în forma] definitivă cu [mortar de] ciment. Precum vezi, pînă luni, 22, eu nu mă pot mişca din loc…”
În acelaşi timp, Alexandru Plămădeală e bucuros de faptul că a realizat operaţiunile ce au depins de el la momentul oportun: „Zilele mi le petrec la monument, ca să-mi termin cît mai repede treaba şi să mă pot apuca de altceva. Nici odată nu m-am gîndit că montarea bucăţilor ne va răpi aproape o lună. Şi ce s-ar fi întîmplat, dacă nu m-aş fi grăbit cu turnarea părţilor din bronz şi am fi început să o facem abia acum? Atunci dezvelirea s-ar fi produs la toamnă. Iar asta mie personal deloc nu-mi convine…”
La 1 mai 1926, Alexandru Plămădeală îi adresează soţiei o nouă epistolă, cerîndu-şi scuze pentru că a întîrziat să o informeze operativ despre sosirea sa la Chişinău. Între timp, împreună cu alţi plasticieni, membri ai Societăţii de Belle-Arte din Basarabia, inclusiv părintele protoiereu Mihail Berezovschi, pictor amator, sculptorul se deplasase la Bucureşti pentru a lua parte la Salonul Oficial de Primăvară. De altfel, în această perioadă, aici nu se întîmplase nimic, cu excepţia faptului că au fost pregătite schelele pentru efectuarea operaţiunilor de ridicare-aşezare a blocurilor de piatră şi a statuii pe soclu.
Se pare că la începutul lunii mai 1926, tergiversarea lucrărilor la statuia Dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt a început să-i pună în gardă nu doar pe autori, ci şi pe diriguitorii comitetului pentru înălţarea monumentului. În această privinţă sînt concludente informaţiile din scrisoarea de la 15 mai. „Generalul” vizat aici nu este altul decît Vasile Rudeanu, preşedintele comitetului, care, în scopul dobîndirii de fonduri suplimentare, solicitase autori-lor lucrării un raport complet asupra situaţiei. Iată momentele semnificative din această scrisoare: „… Acum vreau să-ţi încredinţez cîteva misiuni: îţi trimit, pentru general, fotografii cu soclul şi cu statuia fără schele, precum şi un raport întocmit de Leviţchi despre lucrările neînfaptuite. Spune-i generalului că eu nu mă încumet să-i scriu răvaşe agramate şi lasă să nu se supere de faptul că te fac intermediar între noi. Comunică-i, desigur, că am întîrziat cu inventarul acestor lucrări, deoarece am dorit ca lista să fie cît mai exactă posibil… Nu uita să-l informezi că termenii indicaţi de Leviţchi pentru executarea lucrărilor neterminate pot rămîne fără schimbare, dacă conducerea generală a lucrărilor va funcţiona fără defecte (şi dacă nu vor surveni reţineri determinate de interese personale, nervi stricaţi, întîrzieri la plata muncii şi altele). Cele subliniate te rog să i le traduci (scrisorile lui Al. Plămădeală sînt scrise în limba rusă – VM.) ad literam şi cît mai expresiv cu putinţă. Poţi chiar să i le reciţi şi atunci să-i faci cu ochiul. În cazul în care generalul se va interesa de ce inventarul e întocmit de Leviţchi şi nu de Bernardazzi, spune-i că Plămădeală i s-a adresat lui Leviţchi, deoarece acesta este mai la curent cu lucrările ce se efectuează la monument şi că, în fine, el singur ar fi trebuit să-şi dea sema de ce eu m-am adresat lui Leviţchi, în caz contrar el (generalul) ar fi trebuit să-1 întrebe de lucrările neterminate la monument pe Bernardazzi, şi nu pe mine, nu e aşa? Dar cred că despre asta el nu va întreba. Ca să nu se supere, însă nu-i spune că Brătianu a fost la monument…” Astfel stăteau lucrurile la mijlocul lunii mai 1926, iar „Brătianu” citat aici nu este altcineva, desigur, decît Ion I.C. Brătianu, prim-ministrul României şi preşedintele Partidului Liberal, formaţiune politică aflată la cîrma ţării. Indiferent cu ce ocazie şeful guvernului s-a aflat la Chişinău, merită să fie reţinut faptul că acesta a găsit timp şi pentru o vizită la şantierul din centrul urbei, unde se muncea de zor, dar anevoie, la înălţarea unui monument-simbol al românităţii Basarabiei. Acest fapt şi, deopotrivă, împrejurarea că iniţiativa pornea de la un comitet local nu au putut să-i scape unui om politic de talia lui Brătianu. Nu este exclus ca atitudinea exprimată de el cu această ocazie să fi impulsionat urgentarea lucrărilor, şefului guvernului solicitîndu-i-se, în acelaşi timp, implicarea în vederea subvenţionării lucrărilor cu mijloace de la bugetul de stat… Se vede însă că inventarul acestora, elaborat de Gheorghe Leviţchi şi trimis de Alexandru Plămădeală la Bucureşti, era mult prea impunător ca problema să poată fi soluţionată aşa, dintr-odată, ca urmare a simplei intervenţii a prim-ministrului. În orice caz, aşa cum rezultă din scrisoarea lui Alexandru Plămădeală din 24 mai, inaugurarea se preconiza pentru sfîrşitul lunii iunie 1926. Sculptorul se pregătea să plece, împreună cu soţia, într-o călătorie la munte: „Lucrurile tale deocamdată nu le voi lua [în vedera plecării] în Ardeal, deoarece, probabil, va trebui să revin la Chişinău în luna iunie, după 25. Aproximativ către această dată va avea loc dezvelirea monumentului”. Şi mai departe: „În legătură cu aceasta am unele informaţii. Cînd am să vin [la Bucureşti], îţi voi povesti multe lucruri interesante [în subiectul dat]…”
Aşa cum rezultă şi din corespondenţa lui Alexandru Plămădeală, de la un timp (probabil, ca urmare a vizitei prim-ministrului Ion I.C. Brătianu la şantierul din centrul Chişinăului, unde se lucra la înălţarea soclului), problema statuii lui Ştefan cel Mare a trezit interesul unor cercuri politice, aflate într-o continuă şi, uneori, spectaculoasă competiţie pentru accederea/rămînerea la putere. Şi, în timp ce iniţiatorii lucrării erau preocupaţi în chip constant de acumularea fondurilor necesare în vederea finalizării acţiunii, reprezentanţii clasei politice se gîndeau, fireşte, şi la impactul pe care inaugurarea monumentului îl va avea asupra populaţiei în plan naţional. Au apărut, precum se va vedea, şi forţe dornice să acumuleze, cu acest prilej, şi ceva capital politic.
Aceste tendinţe se vor contura mai pregnant un pic mai tîrziu, cînd se va decide asupra momentului în care urma să fie inaugurată statuia, acesta, în cele din urmă, fiind circumscris în chip fericit împlinirii unui deceniu de la Unirea Basarabiei cu România. Dar pînă la derularea acestui eveniment aveau să mai treacă încă aproape doi ani. Alexandru Plămădeală, deşi îşi programa activităţile de viitor şi în legătură cu de mult aşteptata festivitate de inaugurare a statuii, n-avea însă de unde să ştie că dezvelirea iarăşi se va amîna. Resemnat, dacă nu chiar şi nemulţumit de tergiversarea lucrărilor, la începutul lui iunie 1926, el a plecat cu soţia în călătoria anunţată, la munte, în Ardeal. Revenit la Chişinău şi evaluînd la modul obiectiv starea de lucruri, autorul statuii avea să-şi dea seama că, practic, inaugurarea nu putea avea loc mai devreme decît în primăvara anului următor. Căci iată ce îi scria el, la 19 septembrie, soţiei, rămasă la Bucureşti:” În ceea ce priveşte festivităţile, apoi ele, după toate probabilităţile, se vor produce la primăvară, spre asta înclină lucrurile. Acum se va dezveli doar Lupoaica, se pare, luni…”
Iată însă că a venit şi primăvara lui 1927, fără ca forurile abilitate să fi luat decizia cu privire la inaugurarea statuii în acest an. Devenise clar că evenimentul fusese rezervat, cu bună ştiinţă, pentru primăvara viitoare. Intîmplător sau nu, în această perioadă, problema nu mai e abordată nici de Alexandru Plămădeală în corespondenţa sa cu soţia. Dimpotrivă, în scrisorile adresate Olgăi, artistul se arată preocupat de alte aspecte: executarea unor fotografii ale statuii (se vede că, între timp, aceasta fusese, în sfîrşit, montată pe postament) în vederea, intuim, abordării unor reprezentanţi ai cercurilor guvernamentale cu scopul obţinerii mijloacelor financiare şi, în fine, accelerarea operaţiunilor privind finisarea lucrărilor de amenajare a teritoriului din preajma monumentului. Relatările lui Alexandru Plămădeală au devenit oarecum mai laconice; prin formulările succinte ce le conţin, ele par a fi rînduri de telegramă.
14 mai 1927: „La propunerea generalului Rîşcanu, Leviţchi a făcut o serie de fotografii foarte interesante ale monumentului. Luni ele vor fi expediate la Bucureşti. Cînd Leviţchi va face [fotografii] şi pentru mine, am să ţi le trimit ţie, iar tu să i le arăţi lui (Sion?). La R.[udeanu] a avut loc o consfătuire cu privire la lucrările ce au mai rămas de făcut. Bernardazzi o ţine una şi bună şi cred că bine face. Bine sau rău, dar treaba e făcută…”
24 mai 1927: „Acum referitor la inscripţiile IV şi V. Dacă acestea vor fi gravate, apoi numai datorită faptului că astfel am aranjat eu. Cînd se discutau textele, nimeni nu şi-a amintit de cele trei. Cînd R.[udeanu] e la Chişinău, mă duc la el în fiecare zi… Odată, R[udeanu] m-a însoţit pe str. Haralambie (la sediul Şcolii de Belle-Arte, al cărei director era sculptorul Plămădeală – V. M.); a stat mult, o oră şi jumătate, examinînd totul cu minuţiozitate; ne-a mulţumit tuturor pentru eforturile noastre şi a rugat să-i scriem un referat despre necesităţile instituţiei şi despre ale noastre, promiţîndu-ne sprijin total… Deja de cîteva zile R[udeanu] se află la Bucureşti în legătură cu problema monumentului. El, de asemenea, a luat cu sine fotografii (ale monumentului -VM.) pentru primul-ministru”.
Scrisoarea din 13 iunie, ultima dintre cele ce s-au păstrat, e redactată în termeni duri. Pe de o parte, sculptorul, nici la această dată, nu ştia cînd va fi inaugurat monumentul, iar pe de altă parte, e indignat pur şi simplu de tergiversarea la nesfîrşit a lucrărilor. Vom observa, totodată, că aici apare atitudinea făţiş dezaprobatoare a sculptorului faţă de jocurile politicianiste. „Nu am nici un fel de noutăţi… Regret foarte mult mai ales faptul că R[udeanu] deja de mult nu mai e la Chişinău. Nu ştiu nimic referitor la lucrările de la monument. Mă tem că voi mai pierde cu ei încă o vară. Cred că ar fi bine să treci pe la Sion şi să-l întrebi în numele meu despre rezultatele tratativelor lui R[udeanu] cu Avere[scu?]. Aminteşte-i că, dacă vor să inaugureze [monumentul] la toamnă, atunci trebuie să se apuce imediat de lucru. Apoi, ca să nu apară nici un fel de reţineri şi neînţelegeri, e necesar ca nimeni să nu-mi încurce pînă la finisarea lucrărilor. Să mi se ofere, vizavi de lucrări, împuterniciri de dictator. Că, dacă se vor implica primarii, subprimarii ş.a.m.d., din asta nu va ieşi nimic. Chiar aşa să-i şi spui. Mai spune-i că eu şi pe R[udeanu] l-am rugat ca oamenii care nu au fost [alături] la începutul acţiunii să nu se amestece nici la sfîrşit. Cu atît mai mult cu cît nu au depus nici o picătură de energie şi de muncă. Nu s-au îngrijit barem de faptul ca să nu apară datorii… In sfîrşit, pur şi simplu, e curată neruşinare să nu ţii seama de persoanele datorită cărora există monumentul. Referitor la Steaua transmite-i că îmi este dezagreabil faptul că s-a promis ceea ce eu nu merit, adică B.M. de gradul I. Cu atît mai mult că eu nu am cerut şi nici nu m-am gîndit la aşa ceva. Aminteşte-i că, dacă nu vor purcede acum la finalizarea lucrărilor, peste cîteva săptămîni voi refuza cu desăvîrşire să mai am vreo tangenţă cu această problemă. Cu atît mai mult că, după nouă ani de muncă neîntreruptă, am şi eu dreptul la un pic de odihnă… Trebuie să mă odihnesc măcar 2-3 săptămîni, ca să nu pier ca un cîine… “4
Dar să revenim la „memoriul” inginerului Gheorghe Leviţchi. Chiar dacă textul acestuia conţine, aşa cum am văzut, cîteva inexactităţi şi tot atîtea erori banale, el este preţios prin faptul că indică, hotărît şi cu maximă precizie, fazele principale de lucru şi, deopotrivă, consecutivitatea desfăşurării lucrărilor de edificare a postamentului. Deducem aşadar că, în prima etapă, pe parcursul anului 1925, cu intermitenţe, s-a muncit la extracţia blocurilor principale de piatră din care avea să fie construit soclul; transportarea (cu cotige speciale şi, apoi, cu trenul) la Chişinău, unde au fost prelucrate în forma şi la dimensiunile proiectate şi pregătite pentru asamblare.
În cea de a doua fază, ce cuprinde perioada primăvara 1926-toamna 1927, precum rezultă şi din scrisorile lui Alexandru Plămădeală citate mai sus, s-a lucrat – iarăşi cu întreruperi justificabile astăzi, dar datorate, în parte, lipsei fondurilor necesare – la asamblarea blocurilor şi la finisarea din punct de vedere artistic a soclului (încrustarea ornamentelor, gravarea pisaniilor şi, în fine, montarea statuii din bronz pe postament). Meşterii de la Cosăuţi, supravegheaţi de autorii lucrării, în speţă de inginerul Gheorghe Leviţchi ca delegat oficial al Primăriei, şi-au făcut conştiincios datoria, lăsînd în urma lor un ansamblu sculptural-arhitectonic măreţ din toate punctele de vedere (istoric, social-politic, cultural-artistic, simbolic etc).
Pentru cea de a treia şi ultima fază (toamna 1927-primăvara 1928) au fost rezervate lucrările de orga-nizare-amenajare-decorare a piaţetei din jurul monumentului. Cert este faptul că şi la aceste operaţiuni au luat parte unii dintre meşterii-pietrari de la Cosăuţi. Ion M. Şindilă, bunăoară, a fost antrenat în calitate de antreprenor pentru furnizarea blocurilor de piatră, cioplite brut în formă de paralelipiped şi de cilindri, necesare pentru amenajarea spaţiului din jurul monumentului. Conform contractului încheiat la 5 ianuarie 1928 cu Primăria municipiului Chişinău, reprezentată de inginerul Gheorghe Leviţchi, meşterul pietrar se angaja să prezinte pînă la 31

Autor : Vasile MALANEŢCHI
Rev. Cugetul, nr. 3(27), 2005. Pag. 25-33.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s