Istoria Chişinăului (sf. sec. XVIII – înc. sec. XXI)

Resemantizarea spaţiului public. Discurs politic şi peisaj urban în Chişinău (sf. sec. XVIII – înc. sec. XXI)
Istoria unui oraş, poate fi privită prin prisma transformărilor operate de discursul public asupra peisajului urban.
Nu toţi cercetătorii sunt de acord cu ideea că arhitectura (monumentul) poate reprezenta Memoria unei colectivităţi, deoarece este imposibil ca amintirile care sunt formate în mintea omului, să fie transferate asupra obiectelor solide (Adrian Forty), Alţii, din contră susţin că însuşi oraşul este memoria colectivă a locuitorilor şi că toate tipurile de memorii se asociază unor locuri sau obiecte (Aldo Rossi). Trenduri istoriografice mai noi pedalează pe ideea că orice monument – material sau nu – este înainte de toate o construcţie intelectuală, unde el devine un Joc al memoriei” (Pierre Nora). Acesta nu este în mod obligatoriu să fie o piatră, casă, monument sau oraş, ci poate fi o instituţie, un personaj sau un simbol. Mai mult ca atât, un obiect devine Jac al memoriei” atunci când el scapă uitării şi când colectiv-reinvesteşte în el afecţiune şi emoţii. Din păcate, memoria modernă se bazează practic în exclusivitate pe materialitatea urmelor şi vizibilitatea imaginilor. Obiectele care dispar din memorie, riscă să nu se mai regăsească în istorie, fiindcă în prezent Memoria înseamnă Istoria însăşi. Din acest punct de vedere, putem spune că noi am pierdut o foarte mare parte din Chişinău şi, din păcate, îl mai pierdem în continuare…
Yurie Lotman vorbea că există o adevărată semiotică urbană, deoarece în sistemul de simboluri, elaborat de istoria culturii, oraşul joacă un rol extrem de impor-tant. Astfel, aici se produce joncţiunea a mai multe co-duri stilistice, „texte” fie naţionale, fie sociale, codificări şi recodificări semiotice permanente. Toate acestea transformă oraşul într-un puternic generator de infor-maţii nou Cine poate să le citească, va cunoaşte o istorie mult mai profundă a oraşului. Vom încerca să „citim” şi prin această grilă de lectură.
Toate regimurile politice au nevoie de legitimitate.

În perioada medievală ea era de sorginte divină, de aceea vom găsi atât de multe biserici în satele şi târgurile Ţării Moldovei, inclusiv la Chişinău. Imperiul ţarist şi-a clădit discursul puterii atât de Forţă, pe dreptul medieval şi el al sabiei şi s-a simţit destul de comod în această postură, atâta timp cât statutul său de Mare putere nu era contestat. Situaţia se schimbă după Războiul Crimeii şi crearea statului naţional român. Basarabia, populată în majoritate de români, a devenit un teritoriu disputat, din perspectiva unor drepturi naţionale şi acest lucru nu a putut să nu lase amprente asupra politicii ţariste, mai ales în ceea ce priveşte rusificarea energică a regiunii.

Legitimitatea politică apoi şi cea juridică putea fi contestată, de aceea se impunea „apropierea” elitelor prin crearea unor condiţii de asimilare culturală, Basarabia, cel puţin cea urbană, trebuia să intre în ” harta imaginară” (mental map) a Imperiului rus.Ţărănimea neştiutoare de carte în proporţie de 95%, nu prezenta un pericol din acest punct de vedere, de aceea nu i s-a acordat atâta atenţie, astfel încât putem spune că în zona rurală analfabetismul a salvat românismul În spaţiul urban, însă, lucrurile au stat diferit, 5- au folosit cele mai moderne la acel moment mijloace de a rusifica elitele (nobilimea, clerul, intelectualitatea, orăşenii şi alogenii), inclusiv prin schimbarea aspectului fizic al oraşului. Chişinăul trebuia să devină un oraş rusesc. De altfel, inscripţii de acest gen pot fi citite şi astăzi pe zidurile urbei noastre. Existenţa unei memorii competitive şi contestare în acel timp între două elemente culturale, unul românesc şi altui fusese a dat specificul acestui oraş, unde există doar istorii paralele, dar şi „geografii paralele” care se manifestă prin utilizarea simultană de către orăşeni unor denumiri de străzi venite din regimul precedent şi cel actual (rusesc/românesc, românesc/sovietic, sovietic/moldovenesc). Succesiunea caleidocopică a regimurilor politice a dus, la rândul au, la resemantizarea unor monu

mente istorice şi spaţii publice.
Istoria Chişinăului poate fi împărţită în câteva perioade:
1436-1812 – statul medieval moldovenesc (Ţara Moldovei); sat/târg
1812-1918 – Imperiu ţarist/Federaţia rusă (februarie 1917-martie 1918); oraş de reşedinţă gubernial.
1918-1940 şi 1941-1944 – Regatul român; centru administrativ ţinutal (Lăpuşna, ţinutul Nistru).
1940/1944-1991 -URSS; capitala Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
1991 – prezent – perioada independenţei Republicii Moldova.
 
Localitatea Chişinău este atestată într-un document de la 1436 prin toponimul „Cheşeneul lui Albaş”. Propriu-zis ca sat îl găsim într-un document datat cu 30 de ani mai târziu, din timpul domniei lui Ştefan cel Mare. De altfel, această confuzie a dus în secolul al XX-lea la o istorie paralelă a oraşului. În 1936, administraţia românească a sărbătorit cu mare fast „semimileniul” Chişinăului, pornind de la datarea primului document. Peste 30 de ani, administraţia sovietică a decis sărbătorirea a 500 de ani de la înfiinţarea oraşului în baza documentului ştefanian, festivităţile fiind chiar mai fastuoase decât cele din interbelic. Astăzi autorităţile moldoveneşti au revenit la prima datare, mai ales că aniversarea a 600 de ani este mai apropiată…

Chişinăul a devenit târg în secolul al XVII-lea (menţionat documentar în 1666,1677 şi 1684), beneficiind de poziţia sa reuşită în centrul provinciei. Totuşi, marea parte a moşiei sale a fost închinată mănăstirii Galata şi ulterior Patriarhiei Ierusalimului, fapt care a imprimat o particularitate evoluţiei urbei. Oraşul avea mai multe case private şi doar câteva către începutul secolului al XlX-lea erau din piatră. Desele războaie din secolul al XVIII-lea şi proximitatea de teritoriile administrate de otomani au împiedicat dezvoltarea oraşului, simţindu-se periodic impactul „discursului politic” tătăresc-incendiul.
Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus a schimbat radical soarta aşezării. În concurenţă cu or. Căuşeni, târgul de pe malul Bâcului reuşeşte să atragă mai mult atenţia elitelor moldovene, rămase în slujba împăratului, care au decis să creeze aici un centru administrativ. În 1812 aici este plasat centrul noii înfiinţatei eparhii ruseşti a Chişinăului şi Hotinului, iar la începutul anului viitor reşedinţa guvernului provizoriu al Basarabiei. Cu ocazia vizitei împăratului Alexandru în Basarabia în 1818, Patriarhul Ierusalimului consfinţeşte „dăruirea” moşiei Chişinăului ţarului, astfel terenurile virane din jurul târgului devin proprietatea Coroanei, fapt care a accelerat procesele urbanistice. Astfel, centrul de greutate a oraşului se deplasează spre sud, de la albia râului Bâc spre oraşul nou sau mahalaua rusească. Cu toate acestea, un program constructiv mai serios a demarat abia cu programul urbanistic semnat de guvernatorul Fiodorov(1834).
Chişinăul acelor timpuri cu mare greu putea fi considerat un oraş de tip occidental. Caracterul oriental, balcanic al acestuia era subliniat de mai mulţi călători străini şi nici administraţia rusă nu încerca să schimbe ceva în primele decenii ale dominaţiei sale. Problema era că în prima jumătate a secolului Rusia nu se gândea foarte mult să se limiteze la Basarabia, fiind foarte rar trasat „visul constantinopolitan”, iar Chişinăul trebuia la un moment dat să cedeze statutul său unui oraş de peste Prut, ori chiar Milcov. Cu toate că în oraş se aşezau mulţi funcţionari ruşi sau ofiţeri, caracterul moldovenesc al târgului a persistat încă mult timp. Suburbiile erau populate de populaţie românească, care activau în continuare în sectorul agrar, dar mai ales pentru sfera serviciilor. Abia în anii 1860-1870 încep construcţii masive şi schimbarea înfăţişării oraşului.
Legătura strânsă dintre discursul politic şi urbanism poate fi cel mai bine ilustrată pe ideea planificării oraşului. De altfel, ideea planificării urbane, în sensul modern al cuvântului,vine din perioada Luminilor şi poate fi descifrată ca o estetică a puterii absolute a monarhului. Parcelarea şi redistribuirea trebuia să sublinieze utopia raţionalizantă a spaţiului. Autorităţile ţariste din secolul al XVIII-lea au partajat acelaşi ideal iluminist, conform căruia raţionalismul ştiinţific şi mijloacele tehnice „moderne” sunt capabile să controleze formele haotice ale oraşului premodern. Nu întâmplător, în Imperiul rus ideea planului general o găsim implementată de către Petru cel Mare pentru noua sa capitală – St. Petersburg, care a sacrificat mijloace financiare fabuloase, dar şi jertfe umane considerabile, pentru a construi un oraş european pe mlaştină. Aici principiul planificării trebuia să simbolizeze scopurile şi aspiraţiile autocraţiei – centralizarea şi occidentalizarea. Ecaterina cea Mare, la rândul ei, a creat o Comisie specială pentru planificare a oraşelor din Rusia, care a coordonat procesele urbanistice a circa 400 de oraşe, mai ales din sudul Rusiei.
La originea fiecărui plan urban sau proiect arhitectural rezida ideea utopică că societatea poate fi ghidată spre un viitor mai luminos şi prosper. În istoria rusă această idee a fost una constantă, indiferent de regim. Pe de altă parte, un regim arhitectural este destinat să controleze, instrumentalizeze comportamentul indivizilor, pornind de la convingerea că arhitectura poate influenţa şi modifica comportamentul social al indivizilor. Fascinarea pentru geometrie şi simetrie era tipică pentru urbanismul rus din secolul al XlX-lea, atunci când se puneau în aplicare planurile Chişinăului. O altă caracteristică a arhitecturii ruseşti era standardizarea construcţiilor, conform căruia în oraşele imperiului clădirile de stat, dar şi cele particulare, se construiau după un plan-tip (образцовые проекты), publicate în albumuri speciale şi trimise în provincie. Ca urmare a implementării unei astfel de politici s-a produs omogenizarea tipologică a clădirilor, casele din diferite oraşe fiind identice, astfel încât se obţinea efe
ctul unui „confort topografic”, când cetăţeanul putea să se simtă „ca acasă” în orice oraş al imensului imperiu.
În perioada sovietică, această tendinţă s-a accentuat şi mai mult. Planificarea Chişinăului s-a produs după modelul oraşelor din sudul Rusiei (Rostov, Herson, Odesa etc.), astfel încât peisajul urban avea mai multe afinităţi cu un oraş rusesc, decât cu unul românesc. Cu toate acestea, mai ales la periferii, populate de români, se construiau mai des case în stil tradiţional moldovenesc.
În perioada administraţiei româneşti fizionomia oraşului nu s-a schimbat foarte mult, deoarece tensiu¬nile de frontieră şi starea de asediu cvasi-permanentă, menţinută în Basarabia de către guvernele de la Bucureşti, din cauza activităţilor subversive promovate de sovietici, nu au permis desfăşurarea unor activităţi edilitare însemnate. Cu toate acestea, oraşul, s-a primenit cu mai multe clădiri, care tipologic purtau amprenta şcolilor arhitectonice româneşti (Mincu, Cantacuzino), dar şi occidentale (Bauhaus).
Cu totul altfel au stat lucrurile în perioada sovietică. Chişinăul a fost supus unor transformări la nivel urbanistic, în mare parte datorită distrugerilor colosale pe care le-a suferit în timpul războiului. Totuşi, din perspectivă marxistă contradicţia dintre oraş şi sat trebuie depăşită în socialism, în plan social acest lucru manifestându-se prin ştergerea diferenţelor dintre proletariat şi ţărănime. Planificarea urbană trebuia să reflecte noile transformări. Se propagau şi impuneau noi valori comunitare, traiul socialist/comunist în comun, depăşirea unor rămăşiţe ale trecutului, cum ar fi spre exemplu „familia nucleară”. Design-ul oraşului trebuia ajustat sub aceasta.
Din perioada stalinistă în URSS s-a introdus un control strict al mobilităţii sociale în spaţiul urban. Astfel, se introduce sistemul de paşapoarte (1
932), care prevedea existenţa unei „vize flotante” (propiska), care fixa locul de trai în funcţie de locul de muncă. De altfel, este un anacronism care şi astăzi îşi găseşte existenţa in Republica Moldova. Principiul echităţi sociale, dar şi raţiuni de ordin sanitar au impus autorităţile statului sovietic să introducă încă din 1922 un control asupra spaţiului locativ, ce prevedea un minim sanitar de 9 metri patraţi pentru persoană, care a rămas o normă de bază pe întreaga durată a perioadei sovietice. Camerele de cămine pentru tinerii specialişti (malosemeika) erau planificate pornind de la această normă.
După război s-a decis construirea mai multor suburbii în fostele moşii ale unor sate adiacente – Ciocana Nouă, Râşcani, Buiucani, Schinoasa, Munceşti.
Piaţa centrală a oraşului. Studiu de caz
Pentru stabilirea raportului strâns dintre spaţiul public şi discursul politic este necesară cercetarea evoluţiei Pieţii centrale a oraşului.
Nucleul istoric al oraşului s-a aflat pe malul râului Bâc, unde pe întreaga durată a Evului mediu s-a concentrat viaţa aşezării. Proprietate mănăstirească, închinată Patriarhului Ierusalimului, târgul nu a avut posibilitate să se dezvolte în egală măsură. Abia după anexarea provinciei la Imperiul rus, când s-a decis transformarea Chişinăului în centru noii provincii sau creat condiţii pentru extinderea sa. Intrarea teritoriilor dinspre sud în domeniul Coroanei, a permis extinderea oraşului în această direcţie şi transferul nucleului în zona centrală.
Oraşul vechi, cel din perioada medievală moldovenească nu a avut un concept similar, centrul târgului gravitând în jurul vechii vetre situată de-a lungul arterei acvatice a râului Bâc şi fântânii din preajma celui mai vechi monument – Biserica Mazarachi. Restul moşiilor, situate la sud şi vest, erau donate Sfântului Munte, fapt care nu permitea extinderea urbanistică.
Situaţia s-a schimbat odată cu transferarea la Chişinău a capitalei noii provincii şi darului făcut de Patriarh Coroanei.
Pentru prima oară, conceptul unei pieţi centrale este schiţat în primul proiect de sistematizare, efectuat de către inginerul Ozmidov şi guvernatorul generalul-inginer Harting la 1817.
Observăm că aici au fost trasate şi primele străzi, în sectorul donat ţarului de către Patriarhia Ierusalimului. Vedem primele străzi – Moscovei, Kievului, Guberniei şi Seminarului (actualele Ştefan cel Mare, 31 august, Puşkin şi Bănulescu-Bodoni). Cu această ocazie a fost stabilit locul mitropoliei, deoarece Chişinăul a devenit reşedinţa nou înfiinţatei eparhii ruseşti a Chişinăului şi Hotinului, în frunte cu mitropolitul Gavriil Bănuşescu-Bodoni (în locul actualei clădiri a Guvernului). Vis-a-vis era preconizată – Piaţa Centrală, numită Platz-Parad, element important pentru societatea militarizată rusească din perioada lui Alexandru I şi Nicolae I, unde se vor desfăşura inspecţiile de trupe. Cu prilejul vizitei împăratului Alexandru I în aprilie 1818, a fost inaugurată şi grădina publică orăşenească (astăzi Grădina publică „Ştefan cel Mare”).
Primul plan general al oraşului a fost semnat în anul 1834 de către guvernatorul Fiodorov. În conformitate cu acesta, Chişinăul a fost divizat foarte clar în „oraşul vechi”, rămas în vatra veche din zona Bâcului, unde planimetria şi-a păstrat caracterul sumar şi haotic, mulat în funcţie de relief şi „oraşul nou”, care avea străzi săpate drept, cu o planimetrie „europeană”. Piaţa centrală îşi dublează funcţia de locum sacrum prin construirea Catedralei, vis-a-vis de palatul mitropolitan. În 1840 este construit Arcul de Triumf, ridicat în cinstea anexării Basarabiei de către Rusia (arhitect L. Zauşkevici). Clopotele, cu o greutate de 6,4 tone, a fost turnat din tunuri turceşti, ca simbol al victoriei. De atunci datează şi orologiu orăşenesc. Arcul este plasat pe axul ce porneşte de la porţile mitropoliei, clopotniţa şi Catedrala, din care cauză era numit „Porţile Sfinte”.
În anii care urmează,„Bulevardul Soborului”, cum este numit în epocă, devine un loc de promenadă şi de socializare pentru locuitorii oraşului. Treptat, pe străzile adiacente pieţei se ridică clădiri importante cum ar fi Casa gubernatorului, Adunarea Nobiliară sau Primăria oraşului, fapt care îi confirmă statutul de centrul public al capitalei provinciale.
A doua jumătate a secolului al XlX-lea, cerea alte forme de consolidare a societăţii, în jurul ideii monarhice, împăratul Alexandru al II-lea a fost în vizită la Chişinău şi în 12 aprilie 1877 semnează manifestul de începere a războiului contra Turciei. Din acel an, artera principală a oraşului a fost redenumită cu acea ocazie, primind numele împăratului – Alexandrovskaya (până atunci numită Moscovei).
În anul 1886 este decisă ridicarea monumentului ţarului Alexandru al II-lea Eliberatorul. La 1 martie, când se comemora aniversarea a cincea de la decesul împăratului, la Chişinău, în faţa Grădinii Publice a fost dezvelit monumentul ţarului (arhitect Opekushin). Monumentul era făcut din bronz, la baza căruia erau plasaţi patru vulturi bicefali, simboluri Imperiale, iar pe postament era gravată data „12 aprilie”, cu referire la vizita acestuia la Chişinău. La începutul anului 1918 monumentul a fost demolat în vâltoarea evenimentelor ce a zguduit urbea. Conform unor informaţii a fost demolat de revoluţionarii ruşi, care nu-l agreau pe ţarul reacţionar, conform altora de către autorităţile româneşti.
Conform unei idei larg răspândite, acest monument ar fi fost plasat în locul unde ulterior a fost ridicat monumentul lui Ştefan cel Mare, dar în realitate era poziţionat la intrarea centrală în Grădina publică, înspre care iese actuala stradă a Tricolorului.
În anul 1911 în Piaţa Soborului (Puşkin colţ Alexandrovskaya) a fost construită una dintre cele mai frumoase clădiri din oraş – Casa Eparhiilor, căreia i se mai spunea Casa Serafim, după numele arhiepiscopului Serafim Ciceagov (arhitect Gh. Cupcea). Aici au fost instalate instituţiile eparhiale, dar şi o mare sală de concert, bibliotecă, fapt care a propulsat-o într-un centru cultural al Chişinăului.
Un alt monument din Piaţa centrală a fost ridicat pe axul Porţilor Sfinte. Este vorba despre monumentul împăratului Alexandru I, pe timpul căruia Basarabia a fost anexată la Imperiul rus în 1812. În momentul când autorităţile ruse, sărbătoreau cu mare fast aniversarea centenarului anexării Basarabiei, a fost demarată o subscripţie publică, în urma căreia s-a strâns uriaşa sumă de 120.000 de ruble. Pentru realizarea proiectului a fost invitat unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi ai vremii – Hector Ximenes. La baza monumentului se afla un grupstatutar alegoric Rusia Mamă îmbrăţişând-o pe fiica rătăcită Basarabia. Monumentul a fost inaugurat în iulie 1914 şi cu această ocazie la Chişinău a sosit familia ţarului. Este ultima vizită imperială în oraşul nostru, peste câteva săptămâni a început războiul mondial care a schimbat totul. Monumentul a avut aceiaşi soartă ca şi precedentul….
În perioada administraţiei româneşti (1918-1940; 1941-1944) nu se produc schimbări semnificative în structura funcţională a pieţii centrale. Au dispărut ambele monumente ale ţarilor, dar locul îşi păstrează centralitatea în timpul vizitelor regale, unde se organizau parade şi manifestări ale loialităţii faţă de monarh. În 1927 sculptorul local Alexandru Plămădeală realizează monumentul domnului Ţării Moldovei Ştefan cel Mare (1457-1504), care a fost ridicat în colţul grădinii publice, situate la intersecţia dintre strada Seminarului şi Alexandru cel Bun (fosta Alexandrovskaia). Simbol al Naţiunii, soarta acestui monument a fost în unison cu destinul provinciei în secolul XX.
În anul 1939, în faţa mitropoliei, pe locul unde cu 25 de ani în urmă se situa monumentul ţarului Alexandru I, a fost ridicată statuia regelui Ferdinand al României. Pe timpul acestuia Basarabia s-a unit cu Regatul român în anul 1918, iar la inaugurarea monumentului au participat regele Carol al II-lea şi membrii Casei regale.
Monumentul a dăinuit un an şi a fost evacuat de autorităţile române în iunie 1940, după ce s-a decis cedarea Basarabiei către URSS. Tot atunci la insistenţa generalului Ion Roşcanu a fost evacuat şi monumentul lui Ştefan cel Mare, instalat în curtea ctitoriei ştefaniene de la Vaslui. Cu toate că, în conformitate cu ultimatumul înaintat la 26 iunie 1940, autorităţilor române li s-a dat la dispoziţie doar câteva zile pentru a evacua instituţii, bunuri, oameni, aceştia au decis să demonteze cele două monumente si să le transfere peste Prut, fapt care arată cît de importante devin instrumentele de legitimare simbolică în secolul XX.
Anexarea sovietică a Basarabiei a deschis o pagină nouă în istoria Chişinăului, dar şi amplifică la nivel funcţional rolul pieţii centrale. Statul sovietic avea o apetenţă sporită faţă de spectacolul puterii, festivism şi etalare. Paradele civice şi militare care se ţineau bianual (1 mai şi 7 noiembrie) erau foarte importante în crearea unei imagini a loialităţii faţă de regim. După modelul paradelor de pe Piaţa Roşie din Moscova erau organizate toate spaţiile publice centrale din oraşele, centrele raionale şi chiar satele Uniunii Sovietice. În faţa tribunii centrale, unde erau urcaţi liderii politici de diferit rang trebuiau să treacă coloane ale cetăţenilor în defiiare, arătând legătura „nezdruncinată” dintre popor şi Partid.
Prima paradă sovietică a avut loc imediat după anexare pe data de 3 iulie 1940. Tribuna centrală a fost instalată vis-a-vis de Arcul de Triumf pe locul proaspăt demontatului monument al regelui Ferdinand. Parada a fost condusă de comandantul trupelor sovietice din regiune, generalul G. Jukov, la ea participând şi Nikita Hrusciov, primul secretar al Ucrainei. Prezenţa acestuia din urmă se explică prin faptul că, până la crearea unei structuri unionale separate, Basarabia intra în componenţa Ucrainei, ca „prelungire” a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (Transnistria).
La paradă au mai participat şi reprezentanţii aliaţilor … a Germaniei naziste, cu care s-a încheiat înţelegerea de cedare a Ba
sarabiei, în conformitate cu pactul Ribbentrop-Molotov.
Însă această idilă nu a durat mult. În iunie 1941 Germania şi aliaţii săi au atacat URSS, iar deja în iulie Chişinăul este ocupat de trupele germano-române. În timpul acestor lupte şi bombardamentului, conform unor estimări, au fost demolate sau avariate peste 80% din clădirile oraşului. O parte din instituţii au fost pur şi simplu detonate de către trupele sovietice în retragere, urmând ordinul lui Stalin conform căruia nimic nu trebuiasă rămână în mâinile duşmanului. Din perimetrul pieţii au fost arse Catedrala, distruse clădirile mitropoliei, Casa eparhială şi Seminarul, care nu au mai putut fi recuperate. Cu toate acestea, în iulie are loc parada armatelor române, care au defilat pe artera principală a oraşului.
În 1942 monumentul lui Ştefan cel Mare a fost readus în Piaţa centrală şi instalat în faţa Arcului de triumf, însă peste doi ani, la reîntoarcerea frontului statuia a fost din nou evacuată (postamentul putea fi văzut şi în 1947 pe locul vechi), de data aceasta la Craiova, unde a fost găsit de autorităţile sovietice şi readus la Chişinău, fiind reinstalat pe locul vechi din Grădina publică unde a stat în perioada interbelică (1927-1940).
În 1944 Chişinăul a avut de suferit în urma bombardamentelor anglo-americane şi sovietice, iar luptele de stradă au distrus şi mai mult oraşul. Populaţia Chişinăului, care număra peste 100.000 de locuitori, unul dintre cele mai mari din Sud-Estul Europei, avea în august 1944 circa 2000 de locuitori.
Pentru refacerea oraşului au fost chemaţi arhitecţi de renume, printre care şi Alexei Sciusev, originar din Chişinău. Planul urbanistic a fost aprobat în anul 1947 şi viza, printre altele, şi reconstrucţia cardinală a Pieţii centrale.
În imaginea aeriană din 1947 putem observa că principalele clădiri (sediile mitropoliei, casa eparhială, seminarul) au fost deteriorate grav, de aceea s-a luat decizia să fie demolate, chiar dacă aveau o valoare isto¬rică certă (clădirea mitropoliei a fost una dintre cele mai vechi clădiri din piatră, datând din 1814). În 1949 arhitectul Sciusev proiectează monumentul lui Lenin, care a fost inaugurat în data de 11 octombrie aceluiaşi an. Monumentul era incunjurat de o tribună din marmură roşie de Urali, care va deveni tribuna centrală a republicii pe întreaga perioada sovietică.
Partea de sud-est a pieţei a fost curăţată, iar pe strada Puşkin au fost construite două clădiri a câte şase etaje, un fel de „Propilee” în care intrau coloanele de demonstranţi în timpul paradelor, simbolizând intrarea într-un „viitor luminos”…
Din 1951 piaţa îşi schimbă oficial numele în Piaţa Victoriei, dedicată victoriei URSS-ului în cel de-al Doilea Război Mondial. În 1964 în locul clădirilor demolate din partea sudică a fost ridicată Casa Guvernului (arhitect S. Fridlin), astfel centrul păstrându-se centrul politic. Stat eminamente ateu, nu era de imaginat ca în acest centru să se păstreze vreo biserică funcţională, mai ales cu statut de Catedrală. De aceea, în timpul campaniei anti-bisericeşti din ultimii ani ai guvernării lui Hruşciov, când în Basarabia au fost închise mai multe biserici şi sistată activitatea tuturor mănăstirilor (cu excepţia uneia) s-a decis transformarea Catedralei într-o sală de expoziţie. Pentru aceasta, în noaptea din 22 şi 23 decembrie 1962 a fost detonată Clopotniţa, rămasă în memoria colectivă ca simbol al martiriului creştin (vezi romanul „Clopotniţa” de Ion Druţă).
Totodată, in extremitatea de nord-vest a Pieţii au fost demolate alte centre politice Casa guvernatorului (Casa Varfolomeu) şi Clubul Adunării Nobiliare (azi cinematograful Patria), dar au fost ulterior construite clădirile Comitetului central al Partidului Comunist al URSS (azi Parlamentul RM, 1976) şi al Sovietului Suprem al RSSM (azi Preşedinţia RM, 1987), fapt care i-a menţinut statutul. La intrarea în grădina publică, pe locul unde în perioada ţaristă s-a aflat monumentul ţarului Alexandru I, imediat după război s-a inaugurat statuia lui I.Stalin (1946-1957).
După condamnarea cultului personalităţii lui Stalin la Congresul XX al PCUS s-a luat decizia demontării monumentului, dar tot atunci, la intrarea în parc, a fost inaugurată Aleea clasicilor literaturii moldoveneşti (1957).
Pe de altă parte, în urma evenimentelor din Ungaria şi reacţiei care a urmat înăbuşirii revoltei (1956), a început o campanie dură împotriva naţionalismului, inclusiv al celui „moldovenesc”. Iar deoarece monumentul lui Ştefan cel Mare era privit ca un simbol naţional, în 1959 au demarat discuţii privind demolarea acestuia. Asemenea discuţii aveau toate şansele de materializare, deoarece în acea perioadă s-a produs o campanie de demolare a unor monumente istorice, sub pretextul realizării noului plan urbanistic, printre care se numărau Soborul Vechi (fostul cinematograf „Moscova”) şi Biserica Sf. Ilie (fostul anticariat „Buchinist”). Abia intervenţia soţiei arhitectului Plămădeală faţă de conducerea statului sovietic a pus capăt acestor tentative. Totuşi, faptul că monumentul domnului moldovean ieşea mai puternic în evidenţă decât cea a statuii lui Lenin, în 1971 s-a decis strămutarea primului mai în dosul grădinii, cu aproximativ 18 metri. Ulterior, acest gest a fost numit „mutare spre uitare”. Cu toate acestea, monumentul lui Ştefan cel Mare s-a aflat în epicentrul mişcării de „redeşteptare” naţională din anii 1987-1989. În condiţiile existenţei unui monopol de partid asupra mijloacelor de informare, aici se întruneau reprezentanţii mişcării pentru dezbateri publice, se afişau anunţuri sau articole din presă. Marile mitinguri de proteste, care se desfăşurau pe artera principală a oraşului tot, demarau tot „de la Ştefan”. Apogeul mişcării l-a constituit Marea Adunare Naţională din 27 august 1989 la care au participat câteva sute de mii de moldoveni din toate raioanele republicii şi la care s-a cerut expres readucerea alfabetului latin şi conferirii limbii române statutului de limbă oficială.
În următorii ani, Piaţa Victoriei rămâne în centrul mişcărilor social-politice din RSSM, care a culminat cu Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova care a fost citită aici în data de 27 august 1991 şi adoptată de către o adunare ad-hoc. În cinstea acestui eveniment piaţa a primit numele de Piaţa Marii Adunări Naţionale(PMAN). Monumentul lui Lenin a fost demontat imediat după acest eveniment, iar peste câţiva ani a fost reconstruită Clopotniţa din faţa Catedralei, readusă în statutul de biserică din 1989. În anii Independenţei, PMAN a rămas locul de desfăşurare a celor mai spectaculoase manifestări politice şi civice – demonstraţii, mitinguri, greve. Odată cu dezvoltarea instituţiilor democratice, instituţiilor mass-media societatea civilă tinde să se manifeste tot mai rar sub forma unui „activism stradal”, dar reapare atunci când dialogul cu elitele politice intră în impas. Aici putem menţiona doar acţiunile încununate de succes, cum ar fi grevele pentru păstrarea cursului de Istoria românilor (1995), contra tentativei de reintroducere a obligativităţii limbii ruse în şcoli (2002) sau protestele împotriva „Planului Kozak”(2003). Statutul sacrosanct al PMAN nu era însă pe placul noilor elite politice comuniste, nostalgice după trecutul sovietic. De aceea, s-a încercat aplicarea unui plan ingenios de „desacralizare” a acestui spaţiu. Pentru aceasta se organizau în toamnă diverse manifestări în masă, cum ar fi „sărbă(u)toarea vinului”, ce se terminau cu adevărate libaţiuni. Tonele de gunoi, ce în mod firesc apar după petreceri cu mii de oameni, erau ulterior puternic mediatizate de mass-media aservită puterii, fapt care şifona imaginea Pieţii, dar şi evenimentele legate de ea.
Un capitol aparte l-au avut evenimentele din 7 aprilie 2009, care au dus după sine devastarea sediilor Parlamentului şi Preşidenţiei. Manifestările de protest au demarat tot în PMAN cu o zi înainte, iar în timpul vandalizărilor conducătorii opoziţiei au încercat, fără succes, să readucă tineretul „înfierbîntat” înapoi în Piaţă, O turnură cu adevărat tragică s-au produs în noaptea ce a urmat, când forţele de ordine s-au năpustit asupra rămăşiţelor de demonstranţi, omorând cel puţin unul – Valeriu Boboc.
Acest eveniment, filmat de serviciile de securitate, a fost puternic mediatizat după schimbarea guvernării, încercându-se „resacralizarea” spaţiului, spălat de sângele unui martir.
P.S. La 28 iunie 2010, pe locus sanctus al monumentelor lut Alexandru I, Ferdinand al României, Ştefan cel Mare, V. I. Lenin a fost pusă o piatră comemorativă în „memoria victimelor regimului totalitar comunist”.
 
Virgil Pâslariuc, conf. univ. dr. Facultatea de Istorie şi Filosofie, USM
Revista la PLIC, august 2010, P. 1-3.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s