Structura urbană a Chişinăului până la 1812 şi relictele sale arhitecturale

Fiecare oraş istoric îşi are legendele sale, ele fiind o mărturie indirectă a vechimii. Există câteva mituri legate de originea Chişinăului, dintre care cele mai vehiculate par a fi următoarele:

1. Chişinăul, anterior alipirii interfluviului Prut-Nistru la Imperiul Rus, era un sat mare, care a crescut odată cu alegerea sa drept capitală a regiunii nou-formate;
2. Chişinăul s-a format în baza contopirii a câtorva sate;
3. Chişinăul s-a format pe şapte coline, pe fiecare fiind construită o biserică;
4. In partea veche a oraşului casele erau amplasate liber, iar străzile erau strâmte şi întortocheate;

5. Râul Bâc pe timpuri era navigabil, iar centrul iniţial al oraşului a devenit în apropierea portului;
6. Pasajul central al lagărului armatei ruse, la vest de Chişinău, în anul 1788, a devenit artera principală a oraşului, actualmente bulevardul Ştefan cel Mare;
7. Oraşul istoric s-a ridicat treptat din partea riverană de la est spre vest, drept argument fiind invocate datele cu privire la construcţia bisericilor;
8. Oraşul şi-a schimbat vatra, înaintând pe teritoriul satului Buiucani.
De istoria urbană a oraşului Chişinău s-a
u ocupat istorici şi arhitecţi, bibliografia studiilor fiind destul de impunătoare. Majoritatea cercetătorilor au studiat istoria şi structura urbană a oraşului Chişinău doar începând cu perioada imperială. Etapa anterioară devenirii localităţii Chişinău drept capitală a regiunii Basarabia, în trecut considerată o aşezare sătească, structura urbană a căreia era apreciată numai cu calificative negative, a fost tratată obiectiv doar în ultimii ani. Afirmaţiile sau miturile de mai sus, legate de istoria Chişinăului, şi-au făcut apariţia în lipsa unor încercări de natură istorico-urbanistică de elucidare a originii sale, a unei analize competente a structurii sale medievale, a etapelor de formare a oraşului, implicit a importanţei sale comerciale şi strategice, calităţi ce-au atras lansarea sa drept reşedinţă a pârcălabilor ţinutului Lăpuşna, din componenţa căreia făcea parte Chişinăul, iar mai apoi drept capitală a regiunii Basarabia. Cauza apariţiei acestor mituri, care înlocuiesc până acum adevărata istorie a oraşului Chişinău, noi o vedem în instrumentarul cercetătorilor. Arhitecţii studiază planurile oraşului, câteva la număr, fără a apela, însă, la documentele pe care se bazează istoricii. Anume prin combinarea ambelor metode de studiu va fi cercetată structura urbană a oraşului. Pentru a înţelege mai bine etapele de dezvoltare a Chişinăului, enumerăm pe scurt principalele date istorice.

Analiza istorică. Toponimul Chişinău este atestat pentru prima dată în documentul de la 17 iulie 1436, menţionat printre reperele naturale ale hotarului moşiei lui Oancea Logofătul, „…lângă Bâc, … în dreptul Chişinăului lui Acbaş, la Fântână, unde este seliştea tătărească, în dreptul păduricii“. Ulterior s-a ajuns la concluzia că în documentul vizat cuvântul „chişinău“, care în graiul popular avea sensul de “curgere de apă“, indica doar izvorul, iar localitatea care a preluat toponimul de la izvorul menţionat şi-ar fi făcut apariţia mai târziu, fiind atestată pentru prima dată în documentul de la 8 octombrie 1466. În acest document se preciza: „... am întărit… pre [o silişte] la Chişinău, la Fântâna Albişoară, ce s-au c(umpăra)t de la Toader“.
Izvorul menţionat se află şi azi sub dealul pe care se înalţă biserica Mazarachi, având un debit mare, care a asigurat continuu oraşul cu apă potabilă. Aceste secvenţe documentare din viaţa Chişinăului au creat legenda istorică, potrivit căreia oraşul începe din secolul al XV-lea. De fapt, Chişinăul, ca aşezare umană, este mult mai vechi decât atestarea sa documentară. Hinterlandul său a fost locuit din cele mai vechi timpuri, mărturie fiind rezultatele săpăturilor arheologice, care au atestat vestigii de locuire din paleoliticul superior, din prima epocă a fierului, din epoca romanizării Daciei, a migrării popoarelor şi din vremea dominaţiei Hoardei de Aur asupra
populaţiei băştinaşe.
După primele atestări istorice, Chişinăul este deseori menţionat în documentele interne, la fel ca şi satele din apropierea sa – satul lui Oţel [1517], devenit Visterniceni, al lui Ieremia Vistiernicul, Buiucani, atestat documentar în timpul lui Ştefan cel Mare, Hruşca, Vovinţeni, Gheţeoani (partea de jos a satului Visterniceni), Munceşti.
Destinul de mai departe al satelor va fi legat de administrarea lor de către mănăstiri. Satul Buiucani este dăruit în 1620 Mănăstirii Învierea Domnului din Ierusalim. De acum satul va fi administrat de călugării de la Mănăstirea Galata, închinată aceleiaşi mănăstiri.
În 1576 satul Chişinău este vândut de către Vasiutca, strănepoata pârcălabului Vlaicu, lui „Dragoş, ce-au fost ureadnic“. În 1616, „un sat anume Chişinău pe Bâc, în ţinutul Lăpuşnei, cu locuri de mori întru acelaşi pârâu” a fost vândut de către urmaşii lui Dragoş marelui vistiernic Constantin. În anul 1627 satul Chişinău este întărit aceluiaşi mare vistiernic Constantin Roşca cu concretizarea „cu loc de iaz şi de moară la Bâc“.

În anul 1642 apare problema teritorială a Chişinăului. Domnitorul Vasile Lupu impune pârcălabii de Lăpuşna să traseze hotarul satului Chişinău, care anterior devenise proprietate a mănăstirii ieşe
ne Sf. Vineri, ctitoria pârcălabului Balica, obţinând în secolul al XVII-lea, (odată cu reconstrucţia bisericii mănăstirii, denumită Frumoasa), hramul Sf. Arhangheli.
În timpul domniei lui Eustratie Dabija apare şi primul semnal de extindere a Chişinăului peste moşia satului Buiucani, aceasta fiind prima menţiune a târgoveţilor din Chişinău, cunoscută din documentul de la 1666, din timpul lui Duca-vodă. Într-adevăr, domnitorul Dabija intenţiona să prefacă în târg Chişinăul, iar satele Gheţeoani şi Visterniceni urmau să constituie ocolul (hinterlandul) Chişinăului.

În curând apar funcţionarii domneşti caracteristici târgurilor: în 1669 este atestat vornicul de Chişinău, în 1671 – Gavriil, pârcălabul de Chişinău, apoi Cazacu şoltuzul al Chişinăului. Cronicarul Miron Costin, relatând firul unor evenimente istorice din anii 1677 şi 1684, pomeneşte şi Chişinăul printre oraşele Ţării de Jos. D. Cantemir, în lucrarea sa Descrierea Moldovei, îl califică târguşor de mai mică însemnătate. În documentele cancelariei moldoveneşti, doar începând cu anul 1712, Chişinău va fi numit târg.

La începutul anului 1739 sunt semnalate primele proteste cu privire la ocuparea unui teritoriu din moşia satului Buiucani, „pe care-l calcă cu vitele lor târgoveţii creştini şi armeni şi jidovi “. În 1740 se menţiona că pe moşia Buiucani “s-ar fi î
ntinsu târgoveţii de Chişinău de s-au făcut cas(e) şi dughene“. În acelaşi an oraşul a fost incendiat de turci, informaţie cunoscută retrospectiv din documentul marelui logofăt Costache Razu, din 1778 „pe la vremea răscoalelor, când au venit moscalii la Hotin, arzându-se toate casele târgoveţilor, la aşezarea după răscoale s-ar fi tras mai sus aş face case şi dughene, ajungând şi pe Buiucani pe moşia Galatei“. În urma mai multor litigii, în 1756 s-a stabilit că „târgul Chişinău este descălecat dintr-un început pe locul Buiucanilor, moşia mănăstirii Galata “, concluzie confirmată în 1795 prin hotărârea Divanului, în care s-a estimat că „moşia pe care este târgul Chişinău este dreaptă a mănăstirii Galata şi nu că din începutu a fost târgul, ci după vreme când moşia era a mănăstirii. Târgul acesta nu a fost din început târgu domnesc, ca să fi dat mănăstirii cu pronomii după cum sunt date târgurile ce s-au dat altora de către luminaţii domnitori ce aceasta a fost moşie şi după vreme s-au făcut adunare de târgu, când în stăpânirea mănăstirii se afla şi venitul ei este supus la hotărârea obşteştilor ponturi“.
Şi mai explicită a fost cartea de întăritură de la domnitorul Alexandru Calimah din 28 septembrie 1795:Sf mănăstirii Galata prin al nostru domnesc hrisov îi dăm volnicie şi puteri ca să aibă a stăpâni moşia sa târgul Chişinău de la ţinutul Orheiului, cu mahalalele s
ale şi cu tot locul din prejur, de pe care să aibă a lua obişnuitul venit, după cum se urmează şi la alte târguri“.
În 1788 are loc al doilea mare dezastru din istoria Chişinăului. Construcţiile oraşului sunt date pradă focului de către armata turcească la retragerea ei în urma înfrângerii suferite într-una din ciocnirile militare cu armata rusă. Pe atunci Chişinăul, după relatarea unui martor ocular, avea „construite din piatră vreo 6-1 biserici şi 300 de case” . Toate construcţiile au fost ruinate în timpul acelui conflict militar. Vatra târgului a stat o perioadă pustiită, urmând peste doi ani o adresare specială a egumenului mănăstirii Sf. Arhangheli din Chişinău, pentru „ca să se adune lăcuitori la numitul târg“.
Fiind târg mănăstiresc, aşezat pe două moşii ale mănăstirilor ieşene închinate, Chişinăul a devenit liber doar în 1818, când guvernul rus în locul Chişinăului a propus alte sate
. Chişinăul împreună cu satele Buiucani, Hrusca şi moşia Vovinţeni au fost dăruite statului de către proprietarii acestor localităţi – patriarhul Ierusalimului şi arhimandritul mănăstirii Muntelui Sinai.
D
upă cum se observă din relatarea privind principalele evenimente istorice, circumstanţele nefavorabile de ordin social şi politic au frânat în repetate rânduri elanul dezvoltării târgului Chişinău. Aflată în arealul războaielor ruso-turce din secolul al XVIII-lea, localitatea a suferit mereu din partea participanţilor la conflictele militare. Documentele istorice atestă că refacerea din ruină a târgului după dezastrul din 1739 a avut loc cu schimbarea vetrei sale istorice, mai favorabilă devenind partea de nord-vest a oraşului, fapt care a generat mai multe litigii între târgoveţii din Chişinău şi proprietarii satului Buiucani, pe moşia căruia se deplasase Chişinăul. Explicaţia acestei schimbări de hotar şi implicit a centrului istoric al urbei ţine de condiţiile ascensiunii urbane rapide a Chişinăului din această perioadă.

Analiza urbanistică.
Fixarea grafică a planului oraşului Chişinău datează dintr-o perioadă destul de târzie. Primele sunt cinci schiţe de plan, toate cu destinaţie militară.

Primul plan datează din februarie 1789. El este important pentru redarea precisă, aproape topografică a planului Chişinăului, într-o joncţiune cu malul stâng, unde se aflau satele Visterniceni şi Râşcani.
Din acest plan se distinge prezenţa bisericilor: Sf Ioachim şi Ana (vechiul hram al cunoscutei ctitorii a serdarului Mazarachi), Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil şi Buna Vestire, ultimele două, după cum reiese din legenda anexată, devastate, şi biserica învierea Domnului pe teritoriul satului Râşcani (viitoarea biserică Sf. Împăraţi). Centrul târgului, reprezentat în acest plan după incendierea din toamna anului 1788, reprezintă o grilă rezultată din intersecţia a trei străzi longitudinale, amplasate pe curbele de relief, cu alte trei străzi, care converg spre Fântâna Mare, aflată sub promontoriul cu ctitoria lui Mazarachi. Străzile longitudinale, deşi sunt reprezentate numai în centrul localităţii, ţin direcţia spre strada Uliţa Mare, viitoarea Petru Rareş. Pe aceeaşi cale trecea şi mizilul. O cale indicată în afara centrului târgului trecea prin satele Buiucani şi Durleşti. Un drum longitudinal era orientat spre localitatea Ialoveni; al doilea – spre altă trecătoare a Bâcului, unde mai târziu va apărea podul în continuarea străzii Ismail, care avea direcţia spre cetatea Bender; al treilea drum, fără nume, se afla între acestea două.

Al doilea plan, datat cu 4 septembrie 1789, s-a păstrat în două variante – una în limba rusă şi alta în limba franceză. Planul reprezintă o schemă a tramei stradale cu masivele insulare ale târgului Chişinău şi cu trei biserici — Sf. Arhangheli, Buna Vestire şi Mazarachi. Este sugestivă acumularea drumurilor de pe malul drept pentru trecerea podului peste Bâc. Pe acest plan este indicată tabăra militară rusească a armatei Ekaterinoslav, dislocată spre vest de Chişinău, pe un teritoriu viran şi relativ plat. Caracterul amplasării taberei de-a lungul unei axe centrale, orientate în direcţia nord-sud, a permis lansarea ipotezei privitor la folosirea pasajului taberei militare, după plecarea armatei în 1792, pentru trasarea arterei principale a oraşului Chişinău.
Ultimul plan militar al Chişinăului datează cu 30 septembrie 1789, fiind păstrat în două variante, în care se repetă acelaşi cadru cartografic şi urbanistic, cu excepţia indicării numărului de biserici. Una din ele a servit drept ciornă, în ea fiind indicate patru biserici, dar varianta curată este similară celor anterioare, fiind indicate cele trei biserici deja cunoscute. Posibil că a patra biserică, amplasarea căreia s-ar potrivi cu cea a bisericii armeneşti de mai târziu, reprezenta un vestigiu.

Pe toate aceste planuri ale Chişinăului, executate cu grad diferit de iscusinţă, sunt indicate: tabăra militară rusă, drumurile
de acces în Chişinău, aceleaşi biserici pe teritoriul târgului, precum şi cetatea bastionară, construită pe promontoriul Râşcani.
Informaţii relevante cu privire la Chişinăul de până la 1812 ne furnizează, la o atentă lectură a documentelor istorice, planul Chişinăului, executat de spătarul Manolache Donici şi sulgerul Ioan Tăutu, publicat de I. Halippa.

Acest document grafic a fost conceput ca o ilustrare a unui document din anul 1800. Fiind apropiat cronologic de hărţile din 1789, găsim şi aici aceleaşi repere geografice şi edilitare. Planul a fost alcătuit pentru indicarea moşiilor mănăstirilor Galata şi Frumoasa în scopul delimitării lor de cele ale boierului Dumitru Râşcanu.

În planul de la 1800 se arată şi morile (care formau cauza litigiului), iezăturile şi podurile peste Bâc. Sunt indicate casele boierilor Donici şi Râşcanu, heleşteul de lângă Fântâna Mare. „Moşia Buiucani a mănăstirii Galata ” începe din faţa Fântânii Mari, de la o construcţie, posibil de la baia, numită în documentul din 1525 ,“Baia lui Lazu“, care figurează mai apoi şi pe planul din 1817. Pe această parte a târgului, cea mai întinsă ca supra
faţă şi concentraţie edilitară, se află „vatra târgului cu bisericile Sf Arhangheli şi Buna Vestire. „Moşia Chişinău a mănăstirii Sf Vineri” includea partea de sud a Chişinăului, cu câteva case, mult mai sărăcăcioase, cu biserica Sf Ioachim şi Ana şi Fântâna Mare. De remarcat că izvorul era comun pentru ambele părţi ale Chişinăului, prin faţa lui trecând hotarul dintre aceste două moşii mănăstireşti.
Planul, executat într-o manieră convenţională de redare a structurii urbane, relevă că târgul Chişinău avea străzile centrale construite perimetral cu case orientate cu faţada spre străzi, unele din care conţineau unităţi comerciale, numite în documentele timpului dughene şi crâşme. Se disting următoarele străzi: una orientată spre Fântâna Mare, viitoarea stradă Mincu şi a Fontalului; a doua trece pe lângă biserica Sf Arhangheli cu direcţia spre Uliţa Mare, actuala Petru Rareş, şi podul Bâcului, dar traseul ei este oprit în centrul târgului. A treia stradă reprezintă o porţiune lărgită a unei străzi longitudinale, care era, probabil, piaţa Sf. Ilie.
După cum se vede, Chişinăul era plasat pe două moşii, care aparţineau la două mănăstiri. Prin cărţile de cedare a moşiilor pe care era situ
ată localitatea Imperiului Rus s-a săvârşit, de jure, întregirea teritoriului urban, de facto însă Chişinăul reprezenta un organism urban format în mod firesc, integrat prin sistem stradal şi pieţe comerciale.
Acest plan nu a fost apreciat la justa sa valoare informativă. V.M. Borovsky consideră digurile pentru stăvilirea apei drept poduri, patru la număr, care „legau teritoriul oraşului cu malul stâng, mai slab populat “. Nu a fost înţeles nici rolul zăgazurilor pe Bâc, considerate a fi „încercări de a regula apa în Bâc “.

Primul proiect de sistematizare a Chişinăului, elaborat în 1817, reprezintă un important document grafic în soluţionarea problemei privind originea oraşului Chişinău. Pentru prima dată, dezvoltarea de mai departe a Chişinăului era propusă printr-o porţiune nouă, sistematizată prin cartiere rectangulare, cu dimensi
uni variate. Oraşul Vechi era păstrat cu trama stradală veche, ea continuând în structura urbană neoclasică printr-o zonă de bufer, cu cartierele poligonale, rezultate din necesitatea ajustării ambelor structuri urbane la situaţia urbanistică propusă pentru Chişinău.
Al doilea plan de sistematizare a Chişinăului
a fost confirmat în 1834, după care s-a dezvoltat în continuare oraşul. Acest proiect conţinea redresarea părţii vechi a oraşului prin „îndreptarea” traseelor străzilor şi comasarea masivelor locuite insulare.

În aceste două proiecte urbanistice a fost acceptată existenţa a două porţiuni urbane diferite: partea târgului vechi se va numi moldovenească, Chişinăul Vechi sau Chişinăul de Jos, spre deosebire de partea nouă, numită rusească, Oraşul Nou sau Oraşul de Sus.
Centrul public al oraşului devenea cartierul pe care a fost aşezată Mitropolia, care prin dimensiunile şi amplasamentul său a dictat soluţia urbanistică a întregii urbe. După cum se relatează într-o scrisoare a vechililor mănăstirii Galata, din 25 aprilie, 1813, „…locul pentru aceste [sediul mitropoliei, al şcolii şi al altor dependinţe – n. n.] pe moşiile Vovinţeni şi Buiucani ce sunt a
sfintei Mănăstiri Galata din Eşii Moldavii, … s-au dat de noi… înalt preosfinţii sale… cât au socotit înalt preosfinţia sa că a fi în destul, adică câte una sută treizeci stânjeni, 130, în câte patru părţile cvadrat (s.n.), măsurându-se cu stânjil câte opt palme domneşti, după obiceiul pământului, pe care să facă înalt preosfinţia sa sfânta mitropolie şi altele zidiri“.
Cartierul Mitropoliei din componenţa planului urban are parametri dimensionali – un pătrat cu latura de 130 stânjeni – stipulaţi în înţelegerea făcută anterior între mitropolitul Gavriil şi arhimandritul Mănăstirii Galata, când Chişinăul era târg mănăstiresc. Această lăţime a cartierului, folosită drept modul, a dat tonul întregii soluţii urbanistice. Geometria planului ce includea cartierele vecine a fost supusă diviziunilor care au rezultat din împărţirea modulului în patru cartiere pătrate, cu latura de 60×60 de stânjeni, cu străzi între ele de 10 stânjeni, amplasate simetric faţă de axa c
artierelor reşedinţei mitropolitane. Strada principală domina prin lăţimea de 20 stânjeni.
La sfârşitul secolului al XlX-lea a fost elaborat planul oraşului împreună cu suburbiile sale, printre care era satul vecin Buiucani, trama stradală scoţând în evidenţă, după cum era şi de aşteptat, sistematizarea diferită a Chişinăului şi a suburbiilor sale.
Deosebit de util s-a dovedit a fi pentru studiul nostru planul situaţiei urbane a oraşului elaborat de arhitecţii români înainte de cel de al doilea război mondial (cca 1940), concretizat prin măsurări în 1945. În acest plan a fost fixată trama stradală reală a oraşului vechi, distrusă în perioada postbelică. Acest plan avea şi un alt avantaj – divizarea exactă a spaţiului urban în proprietăţi imobiliare cu indicarea hotarelor gospodăriilor şi a caselor.

În toate documentele grafice descrise mai sus este redat planul Chişinăului în perioada de după deplasarea centrului său istoric, petrecută, după cum s-a arătat mai sus, începând din al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea. Centrul său istoric din această perioadă este desenat de piaţa comercială, numită Bazarul vechi, care prin forma sa cu configuraţie poligonală neregulată mărturisea geneza oraşului — veritabil târg la intersecţie de drumuri, o piaţă cu valoare de unicat în istoria urbanisticii medievale europene.

Aceasta a permis formularea unor concluzii importante privitor la geneza şi evoluţia teritorială a sp
aţiului urban. În cercetarea evoluţiei structurii urbane vom folosi metoda arheologică – inversarea evenimentelor/straturilor: prima situaţie analizată va corespunde ultimei etape a structurii urbane a Chişinăului moldovenesc, situaţie fixată în planul din 1940, distrus în urma resistematizării postbelice. Perioada intermediară, cu centrul urban deplasat, o va ilustra planul din 1817, iar situaţia Chişinăului de până la 1739 – o schemă ipotetică, retrospectivă, rezultată din potenţialul oferit de analiza tuturor planurilor cunoscute.
Condiţiile geografice ale aşezării Chişinăului erau deosebit de propice unei aşezări umane, cu particularităţi individuale, ceea ce a imprimat oraşului vechi un aspect urbanistic unic.

De remarcat că geneza localităţii, ajunsă la statutul de târg clasic, loc de desfacere a produselor agricole şi a mărfurilor, a fost întipărită în structura sa urbană. A devenit un loc comun afirmaţia că târgul Chişinău s-a ridicat în urma schimbării direcţiei drumurilor, care s-au orientat prin Chişinău. Aşezarea a apărut la încrucişarea drumurilor străvechi, în primul rând, a drumului Mare Tătăresc, care lega trecătoarele de la Prut – Ţoţora şi Zagorancea – de vadul şi vama de la Tighina, numit în 1671 „Drumul tătăresc al Tigh
inei”. Urmează drumurile care uneau oraşele şi cetăţile de pe Dunăre şi Marea Neagră – Chilia, Izmail şi Cetatea Albă, precum şi Tighina de pe Nistru cu oraşele şi cetăţile de la nordul Moldovei – Hotin, Soroca, Orhei ş.a. Importanţa Chişinăului ca târg la încrucişare de drumuri este subliniată de oprirea aici de câteva ori a domnitorilor Radu Mihnea în 1618 şi Miron Barnovsky în 1627. Pe hărţile rutiere din secolul al XlX-lea, oraşul Chişinău reprezenta o intersecţie firească a mai multor drumuri mari. În anii ’40-’50 ai sec. al XVII-lea a avut loc strămutarea căii comerciale Iaşi-Cetatea Albă prin Chişinău şi prosperarea economică a acesteia în timpul domniei lui Vasile Lupu şi a urmaşilor lui. Unul din aceste drumuri, care trecea prin Chişinău, lega centrele de la sud, supuse Porţii Otomane, de raiaua Hotinului, fiind orientat şi spre ţinuturile ruseşti, drum devenit deosebit de utilizat în timpul războaielor ruso-turce din secolul XVIII. Această situaţie se menţinuse şi în 1807, când este amintit „drumul cel Mare, ce merge la Chişinău până la Ichel”. Traversând Chişinăul, acest drum a devenit strada sa principală, Drumul Mare sau Uliţa Mare, calea pe unde trecea poşta turcească – minzilul. De-a lungul acestei străzi s-au creat condiţii favorabile pentru apariţia obiectivelor comerciale, spre care erau orientate, din interes economic, căile rutiere cu localităţile din hinterland.
Aşezarea medievală Chişinău era amplasată pe un promontoriu cu o pantă cu înclinaţie lină spre nord-est, teritoriul său fiind cuprins între râul Bâc şi actuala stradă Alexandru cel Bun. Această orientare nu a fost întâmplătoare, oraşul fiind mărginit de râul Bâc, pe atunci cu mlaştini şi bălţi create de zăgazurile formate pentru morile de apă, una din ele numită Balta Chişinăului (1517) şi Iezerul Chişinăului (1525). Din această cauză, drumurile erau orientate spre anumite vaduri (azi în continuarea străzii Petru Rareş şi alta – a străzii Ismail, dotate cu poduri solide), care în mod inevitabil se intersectau pe teritoriul oraşului. Astfel s-a format trama stradală a Chişinăului vechi, care s-a produs după schimbarea vetrei sale istorice. Piaţa comercială, numită Bazarul vechi, prin forma sa cu configuraţie poligonală neregulată denotă geneza oraşului – veritabil târg la intersecţie de drumuri.
Judecând doar în baza materialelor grafice, susţinute de sursele literare, observăm două argumente care infirmă mitul, conform căruia Chişinăul anterior perioadei imperiale ar fi fost un simplu sat, fie şi mare. Un argument este adus de numărul pieţelor comerciale. Existau deja Piaţa Mare (devenită după 1834 Piaţa Veche) şi piaţa de lângă biserica Sf. Ilie, ates
tată textual în 1817. Aceasta din urmă era, de fapt, o stradă comercială, despre care aflăm din informaţia lui Wiliam Mac-Michael, călător englez: “Bazar, aşa se numea strada îngustă pe care stau prăvăliile cele mai mari din Chişinău“. Numărul pieţelor arată însemnătatea localităţii ca centru comercial, iar numărul iarmaroacelor – popularitatea oraşului. În 1798 în oraş activau 34 de târgoveţi moldoveni şi 27 evrei, erau 70 de dughene şi 30 de cârciume.
Al doilea argument este oferit de numărul mare al bisericilor. Conform relatării maiorului vor Raan din 1788, târgul Chişinău, înainte
de cel mai mare dezastru din acelaşi an, „avea şase sau şapte biserici“, informaţie confirmată şi de schiţa planului oraşului executată de ofiţerii ruşi din 1789. Nici o aşezare urbană din interfluviul Prut-Nistru nu făcea concurenţă Chişinăului în ce priveşte numărul populaţiei, numărul lăcaşurilor de cult fiind un indiciu sigur al mărimii localităţilor: Orhei avea trei biserici, dintre care una era armenească; Soroca – două biserici, o capelă de cimitir şi un schit desfiinţat; Bălţi – trei biserici, dintre care una catolică şi alta armenească; Cetatea Albă – trei biserici şi una armenească; Hotin patru; Tighina – două; Ismail – patru: Chilia – două. După cum se observă, localităţile din Basarabia sunt mult mai mici decât cele din dreapta Prutului, unde Iaşiul avea cca 50 de biserici, Suceava- 17, Galaţiul – 13, Botoşanii -11, Romanul – 9 etc..
Chişinăul, anterior deplasării centrului urban de după 1740, s-a presupus că s-ar fi aflat în apropierea bisericii Mazarachi. Aşa este prezentat Chişinăul pe moşia mănăstirii Frumoasa în planul din 1800, linia de demarcaţie trecând ceva mai la nord de Fântâna Mare. În scopul depistării relictelor urbanistice a fost elaborată retrospectiv o schemă ipotetică, rezultată din potenţialul oferit de analiza planurilor urbane cunoscute.

Planuri retrospective ale Chişinăului vechi anterior redresării tramei stradale au mai fost elaborate. V.F. Smirnov a folosit planul din 1834, din care au fost eliminate casele construite pe conturul rectiliniu al străzilor îndreptate. Metoda a fost una ingenioasă, fiind folosită în continuare şi de alţi cercetători ai fenomenului urbanistic medieval. Dar rezultatul aplicării acesteia în cazul Chişinăului a fost minim, pentru că exista planul Chişinăului din 1817, pe care autorul nu-l cunoştea, în care trama stradală era indicată perfect şi care făcea inutilă munca depusă pentru depistarea retrospectivă a planului de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Mai ales este regretabil faptul că în textul lucrării lipsesc comentariile autorului şi interpretările sale privitor la rezultatul acestei experienţe. Planul obţinut nu corespunde situaţiei de la sfârşitul secolului XVIII, după cum se pretinde. Fiind folosit planul din 1834, unele elemente urbanistice, formate pe parcurs, au fost considerate existente la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cum ar fi strada construită în front continuu, în prelungirea actualei străzi Puşkin şi nici biserica Sf. Gheorghe încă nu exista în acel timp. Autorul a devenit prizonier al propriei opinii, conform căreia casele erau situate haotic, fără a fi vreo logică în amplasamentul lor. În consecinţă, linia faţadelor, evident aliniate la frontul străzii, nu a fost considerată front de stradă, cu toate că în planurile din februarie 1789 şi 1800 erau străzi construite perimetral, într-un front continuu. Un alt neajuns al planului rezultat a fost apariţia unor cartiere insulare cu o configuraţie incertă şi un contur nemotivat. Cu toate aceste neajunsuri, uliţele şi străzile restabilite ale târgului formează împreună o tramă stradală ajustată la condiţiile de relief şi de trafic rutier de tranzit şi interurban.
Câteva planuri au fost elaborate de L. Sainciuc. La baza lor au fost puse schemele militare din 1789 şi planul Chişinăului din 1817. Fără rigori ştiinţifice, această lucrare reprezintă o imagine romantică şi idealizată a Chişinăului moldovenesc.
B. Bendersky a propus o schemă retrospectivă a Chişinăului vechi, care conţine o desfăşurare a parcelelor insulare din schema militară din 4 septembrie 1789.
Folosirea metodei de cartare a proprietăţilor imobiliare, indicate pe planul Chişinăului din 1940-1945, a oferit posibilitatea de a detecta, cu o anumită aproximaţie, unele structuri ale vechii localităţi de până la 1789, când târgul a fost incendiat, după care a urmat chemarea pentru „ca să se adune lăcuitori la numitul târg,… pe locul ce vor cuprinde după obicei” [s.n.]. În planul Chişinăului, în interiorul cartierelor redresate cu contururi poligonale geometrice, unele proprietăţi imobiliare îşi aveau hotarele trasate după altă „temă”, care nu se înscria în conturul rigid al noilor cartiere; alte linii de demarcaţie a gospodăriilor, de forme curbe, treceau dintr-un cartier în altul, fiind întrerupte doar de spaţiile străzilor. Este logic de admis că acestea corespundeau hotarelor vechi ale parcelării teritoriului urban, care sugerează trama stradală veche. Evident că în condiţiile create în urma cataclismelor naturale şi sociale proprietarii îşi revendicau vechile bunuri imobiliare, păstrându-se departajarea veche dintre vecini.
În urma studiilor grafice, a fost elaborată schema, care reprezintă o reţea deasă de ulicioare şi hotare, cu câteva artere rutiere importante ce traversează teritoriul târgului. Partea târgului cea mai divizată într-o mulţime de proprietăţi se află la capătul de sud al oraşului vechi, cuprinsă între biserica Mazarachi, actuala biserică armenească şi biserica Învierii, catedrala actuală a bulgarilor. Anume aici, pe străzile actuale A. Vlahuţă, Al Hâjdău, O. Goga şi I. Hâncu, se găseşte cea mai îngustă parcelare a sectoarelor, indiciu că ne aflăm în preajma centrului istoric al unui târg. Caracterul tramei subliniază relieful locului, aici găsindu-se promontoriile pe care au fost construite bisericile, străzile urmând curbele de relief.

În partea de nord, în zona viitoarei străzi Petru Rareş, formată pe moşia Buiucani a Mănăstirii Galata, şi nu a satului Buiucani, după cum se pretinde în unele lucrări, trama stradală şi parcelarea este mai lejeră, cu proprietăţile mai mari, care denotă lipsa stratificării etapelor, contrar situaţiei din partea de sud, unde se afla Chişinăul iniţial. Acesta este un indiciu sigur că aici, conform atestărilor documentare, „s-au tras târgoveţi”, care au construit case şi unităţi comerciale pe pământ viran.
Drumurile care treceau prin Chişinău şi deveneau pe teritoriul său străzi erau construite cu case de-a lungul lor, ieşind pe o lungime considerabilă din vatra târgului, situaţie deja fixată în planul din 1817. Aceste drumuri şi-au păstrat direcţia şi după restructurarea oraşului din 1834, capetele lor fiind estompate în spaţiul interior al cvartalelor rectangulare din zona de tampon dintre oraşul rusesc şi oraşul moldovenesc, influenţând parcelarea din cartierele respective. Străzile menţionate, care ieşeau din perimetrul oraşului, cu imobile construite de-a lungul lor, nu erau orientate spre cartierele alungite ale taberei militare ruseşti, după cum s-a presupus. Continuarea traiectoriei acestor străzi conduce la confluenţa cu drumurile cunoscute, unele orientate spre Buiucani şi Durleşti, altele spre Gura Galbenei, altele spre Tighina etc. Sunt aceleaşi drumuri, menţionate în planurile militare ruseşti din 1789, o dovadă în plus că, în lipsa unor cauze majore, căile rutiere păstrează direcţia formată în mod firesc, în raport cu mediul geografic şi antropic.

În concluzie putem afirma că analiza situaţiei urbanistice a târgului vechi a permis înlăturarea mai multor mituri false din istoria Chişinăului:
1. Târgul Chişinău era unul dintre cele mai evoluate de pe teritoriul viitoarei Basarabii. La alegerea sa în calitate de capitală a contribuit în mod cert şi poziţia de centru natural al regiunii, unde se intersectau drumurile orientate spre anumite vaduri naturale ale râurilor, limitrofe interfluviului Prut-Nistru.
2. Partea oraşului, anterioară restructurării urbane neoclasice din perioada rusească, avea structura urbană cu trama stradală logică, rezultată firesc din condiţiile geografice şi rutiere. Chişinăul era traversat de drumuri importante, direcţia cărora urma spre vadurile Bâcului, râu mlăştinos, oprit din cursul său de numeroase diguri pentru mori. La intersecţia acestor drumuri s-a format Piaţa Mare sau Bazarul Vechi, centrul oraşului din etapa a doua.

3. Direcţia drumurilor de tranzit, care pe teritoriul oraşului au devenit străzi, înglobate în fondul construit al cartierelor neoclasice, contestă prezenţa legăturilor rutiere dintre târgul vechi cu tabăra rusă dislocată în 1789 spre vest de oraş, care ar fi format baza viitoarelor cartiere rectangulare din partea rusească a Chişinăului.
4. Chişinăul nu a înglobat satul Buiucani, ci doar o parte a moşiei acestui sat. Extinderea teritorială a Chişinăului, prin încorporarea edilitară a satelor vecine – Visterniceni, Râşcani (Gheţeoani), Vovinţeni, Munceşti, Buiucani – a avut loc la sfârşitul secolului al XlX-lea, când Chişinăul era deja format ca un organism urban integru, cu potenţial de sine stătător, mărturie fiind claritatea structurii sale urbanistice, diferită de cea a satelor, fiecare cu o situaţie urbanistică proprie.
5. Caracterul acvatic şi palustru al râului Bâc, numit în unele documente şi pârău, precum şi direcţia străzilor din trama stradală reconstruită infirmă prezenţa unui port în partea centrală a târgului.
6. S-a adeverit prin analiza grafică şi a prins contur vizual strămutarea târgului Chişinău spre nord, pe fosta moşie Buiucani.

Dr.Tamara Nesterov
ARTA, Arte vizuale / ASM. – Ch. 2005, P. 41-49.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s