Personalităţi : Ion Casian Surucean

Printre oamenii de ştiinţă şi cultură ai Basarabiei din ultimul sfert al sec. XIX un loc important îi revine lui Ion C. Surucean, primul arheolog şi muzeograf moldovean, fondatorul Muzeului de Antichităţi ale Pontului Scitic din Chişinău.1 Întreaga sa viaţă, scurtă, dar luminoasă, foarte creativă, şi-a consacrat-o colectării şi studierii vestigiilor antice din Basarabia şi ţărmul de Nord al Mării Negre. Adeseori rătăcea prin ruinele vechilor oraşe înfiinţate de greci: Olbia, Tyra, Panticapeea etc., căutând să pătrundă în istoria acestora, ascunsă de pânza tenebroasă a secolelor.2 A fost un veritabil cercetător al ştiinţei istorice şi numele lui merită pe drept să ocupe un loc de vază în analele istoriei de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, alături de colegii şi sămaşii săi V. V.Latâşev, F.G. Mişcenko, V. N. Iurghevici, B. A. Turaev, D. I. Evarniţki, A.V. Oreşnikov3 ş. a.
Ion C. Surucean provine dintr-o veche familie de boieri moldoveni, întemeietorul ei fiind pitarul Casian Surucean.4 Pe parcursul veacurilor XVIII-XIX numele întemeietorului neamului şi al urmaşilor săi, în documentele de arhivă, figurează ca „Surucean”, iar uneori şi varianta rusificată – „Suruceanov”. De abia în sec. XX mulţi reprezentanţi ai acestei familii au început să-şi zică „Suruceanu”. În documentele din sec. XVIII-XIX (vechi moldoveneşti şi ruseşti)5 numele lor de familie se declina conform cazurilor: „Surucean – Suruceana – Suruceanu – Suruceana – Suruceanom – Suruceane, precum şi Suruceanov, Suruceanova, Suruceanovu, Suruceanova, Suruceanovâm, Suruceanove”. În versiunea românească numele de familie Suruceanu, la fel ca şi Chetraru, Răileanu ş. a. în limba rusă nu se declină. Întrucât I. C. Surucean a trăit şi a activat în a doua jumătate a sec. XIX, când Basarabia făcea parte din Imperiul Rus, el punea semnătura „I. Surucean”, şi lucrările lui şi el însuşi era cunoscut în lumea ştiinţifică, anume sub acest nume, considerăm necesar de a păstra această variantă.6
Din documentele de arhivă ne este cunoscut, că Casian Surucean s-a născut în anul 1751 în satul Suruceni, luna şi ziua fiind necunoscute. El a trăit o viaţă îndelungată şi a decedat la 4 martie 1829, la vârsta de 78 ani. Fratele său Constantin Surucean a fost preot. În divergenţele iscate între moştenitorii fratelui său el participă în calitate de martor.
Soţia lui Casian Surucean, pităreasa Anghelina, s-a născut în 1760 şi a decedat, de asemenea, la o vârstă destul de înaintată la 18 noiembrie 1835, ea avea 75 ani. După cum ne relatează documentele de arhivă ea nu era un membru pasiv al numeroasei familii a Surucenilor, ci se implica activ în toate treburile casei şi conflictele apărute, mai ales după decesul soţului său. Toţi îi purtau respectul, ţineau cont de părerea ei, fiind ascultată, chiar, şi de moştenitorul principal, fiul său Ioniţă. Astfel, numai datorită intervenţiei ei nepoţica Maria, fiica mezinului (Teodor) a primit ulterior moştenire.
Încă fiind în viaţă pitarul Casian Surucean a alcătuit testamentul în care a precizat cu meticulozitate partea de moştenire ce se va cuveni fiecărui după moartea sa. Dar Ioniţă, fiul lui mai mare, imediat după moartea tatălui a pus mâna pe testament, l-a ascuns şi nu-l arăta nimănui. Pităreasa Anghelina menţiona în cel de-al doilea testament scris de ea: „Ioniţă a fost obijduit în toate de natură. E îndărătnic, lacom, lipsit de bună cuviinţă faţă de părinţi, afară de aceasta recunoscând, că el prin intenţia sa răuvoitoare are de gând să-l obijduiască pe fratele său şi cuviosul nostru fiu Teodor, la împărţirea averii după moartea noastră, noi ne-am grăbit să judecăm şi să împărţim moşia pe dreptate…”. Însă, pe când Anghelina era încă în viaţă, moare fiul său Teodor, lăsând în urma sa văduva Ecaterina şi fiica Maria (Smaranda). Cunoscând intenţiile răuvoitoare ale feciorului mai mare Ioniţă, pităreasa s-a neliniştit, ca nu cumva nepoata ei să rămână fără moştenire, de aceia semnează un nou testament din 3 martie 1832. Printre altele în el e scris: „… deoarece după buna mea dispoziţie feciorul meu Teodor (cu voia lui dumnezeu) a decedat, rămasă văduvă soţia lui Ecaterina cu fiica sa Smaranda (Maria) de 10 ani, atunci ca pe urmă ori după moartea mea fiul meu Ioniţă, conform împrejurărilor expuse în acest testament, cum şi în cel precedent, arătat mai sus, să nu pricinuiască ceva obijduitor nurorii mele Ecaterina şi moştenitoarei Smaranda (Maria), posibil, sub pretextul, că acel testament a fost pe numele lui Teodor, actual decedat, eu, conform necesităţii, conform datoriei de părinte, am considerat necesar, fiind încă cu mintea absolut limpede şi sănătoasă şi să preîntâmpin orice neînţelegere, ce poate apărea între feciorul Ioniţă şi moştenitoarea Smaranda (Maria), să aprob testamentul menţionat mai sus, făcut la 10 august 1829, punându-l în vigoare în întregime, fară a anula ceva, cu unica completare, că în locul fiului meu Teodor să beneficieze de toate, conform acestui drept nepoata mea Smaranda (Maria), ca să aibă în moştenire, iar din partea sa şi urmaşii pe care îi va avea, fără careva deranj din partea cuiva din rudele noastre”. Acesta e doar unul din multele exemple de participare activă a pităresei Anghelina în administrarea vastei gospodării a numerosului neam al Surucenilor.7
Din toţi copiii Anghelinei şi ai lui Casian au ajuns la maturitate doar trei: fiica Ioana şi feciorii Ioniţă şi Teodor.
Ioana s-a născut în satul Suruceni – ocină a părinţilor săi. Data exactă a naşterii ei nu am încercat să o aflăm. Ştim doar că s-a căsătorit şi a trecut cu traiul la soţul său căpitanul Constantin Bostan, în suburbia Chişinăului – Râşcani. Pe lângă zestrea bogată de la nuntă, Anghelina şi Casian, după ce Ioana Bostan a născut două fete şi doi băieţi, i-au lăsat moştenire moşia Negreşti, precum şi a treia parte din moşia Suruceni. Una din fiicile Ioanei – Ecaterina Bostan, s-a căsătorit cu registratorul ministerial D.S. Bantâş şi la 2 ianuarie 1837 a participat la semnarea actului de împăcare ori de pace, în care ei „… cer cu toţii încetarea tuturor neînţelegerilor dintre familiile Surucenilor privitor la împărţirea imobilului, rămas după moartea pitarului Casian Surucean”. Ioana şi Constantin Bostan au decedat de timpuriu, atunci când pităreasa Anghelina era încă în viaţă. Câte un exemplar al Actului de împăcare au primit urmaşii tuturor celor trei case: a Ioanei, a lui Ioniţă şi a lui Teodor – moştenitorii direcţi ai pitarului Casian Surucean şi a soţiei lui, Anghelina8.
Fiul Ioniţă ori cum semna el însuşi în vechea transcripţie – Ioan Surucean (Iоаннъ Суручанъ), s-a născut în 1789 în satul Suruceni. El a fost căsătorit cu Ecaterina Dmitrievna Bogdan. Din copiii lor au ajuns la majorat: Pulheria, Gheorghe, Dumitru, Casian, Teodor şi Zamfira. Pulheria, fata cea mai mare, s-a căsătorit cu Iordache Râşcanu, pe vremea când tatăl era încă în viaţă şi în loc de zestrea promisă de 3870 galbeni olandezi, el le-a dat în veşnică folosinţă moşia Revaca „împreună cu toate construcţiile şi anexele aflate pe ea”.
Un timp oarecare Ioniţă a fost funcţionar al administraţiei financiare din Tighina, însă probabil, puţină vreme, ocupându-se mai mult, ca şi tatăl său, de gospodăria familiei sale numeroase. După cum se vede anume el este continuatorul neamului familiei Surucean, mulţi dintre descendenţi fiind şi astăzi în viaţă. Dumitru, fiul său, a fost preşedintele Cancelariei hotarnice între anii 1869-1875, consilier titular de stat, a decedat în 1896.
Fiul lui Dumitru, Dmitrii Dmitrievici Surucean, strănepotul pitarului Casian Surucean, s-a născut în 1856 în s. Suruceni.9 A învăţat la Odesa şi încă pe timpul studiilor în ediţiile locale „Novorosiiskii Telegraf”, „Novorosiiskii Kalendari” şi a. au fost publicate articolele lui „20 de ani de la reforma din 14 iulie 1868 în Basarabia”, „Funcţionarii din Basarabia şi desetinicii din Novorosia”, „Ţiganii din Basarabia” ş.a. Multe articole, privind istoria Basarabiei, au fost publicate de el şi în ediţiile Basarabene. Dumitru a fost membru titular al Comisiei Guberniale ştiinţifice de Arhive din Basarabia, participa activ la lucrările ei, la şedinţe deseori prezenta rapoarte. Istoricul Dumitru Surucean s-a stins din viaţă la 16 august 1902, fiind înmormântat la cimitirul orăşenesc. Mormântul lui s-a păstrat până în zilele noastre. Din nefericire aproape toate lucrările lui ştiinţifice au ars în incendiul, ce a cuprins moşia din Suruceni în timpul revoluţiei din 1917-1918. În prezent rar cine ştie ceva despre istoricul D.D. Surucean. Credem, însă, că va veni un timp când numele lui va reînvia din uitare, iar creaţia lui va fi repusă în circuitul valorilor noastre.
Celălalt fiu al lui Ioniţă, Gheorghe Surucean, a fost Consilier de Stat titular, ca şi fratele său Teodor, care a decedat în anul 1900. Fiul lui Teodor – Gheorghe a fost deputat în Duma de Stat, iar un alt fecior al lui Teodor – Fiodor Fiodorovici Surucean a fost ales preşedinte al Zemstvei din Chişinău, iar apoi deputat în Sfatul Ţării.
Pentru noi prezintă interes deosebit cel de al treilea fiu al lui Ioniţă, Casian Surucean, care, din păcate, cu toate că a ajuns la gradul de locotenent, fiind militar, însă a trăit foarte puţin şi nu cunoaştem aproape nimic despre el. Moşia lui se află în s. Drăguşenii Vechi, dar el, împreună cu familia sa, locuia la Chişinău în casa, ce se afla la colţul intersecţiei străzii Gostinaia cu strada Iaşi. Ulterior acest imobil a fost cunoscut ca casa Mariei Şumski. Casian Surucean s-a căsătorit în 1851 cu Maria, fiica generalului român Constantin Lomătescu. În acelaşi an în familia lor s-a născut fiul Ion, viitorul arheolog şi muzeograf, veţii şi activităţii căruia şi va fi dedicată întreaga noastră lucrare.
Dar să continuăm cu ceilalţi membri ai neamului pitarului Casian Surucean. Cel de al doilea fiu Teodor s-a născut în 1798 în satul Suruceni, s-a căsătorit cu Ecaterina, fiica lui Constantin Dorobeţ şi în familia lor s-a născut unica fiică – Maria. Teodor, ca şi fratele său mai mare Ioniţă, a lucrat contabil în administraţia financiară din Tighina. Cu toate acestea o bună parte a vieţii el şi cu fratele său au consacrat-o moşiilor sale, achiziţionând tot noi şi noi pământuri şi gospodării. Avem impresia, că feciorul cel mic al pitarului era un om bolnăvicios, fiindcă a decedat foarte timpuriu, în 1830. Curând văduva s-a recăsătorit şi a devenit Ecaterina Dobrojan, iar pe fiica Maria a dus-o la Odesa şi a aranjat-o în unul din Pensioane de fete nobile. Ajungând la majorat ea s-a căsătorit, devenind Maria Chetriş.
Neamul Surucenilor este strâns legat de satul eponim, aflat cam la 25 km vest de Chişinău, pe ambele maluri ale pârâului Surucea şi pe malul drept al râuleţului Işnovăţ, afluient de stânga al râului Bâc. Con­form documentelor vechiul sat moldovenesc Suruceni este cunoscut încă din prima jumătate a sec. XVI. Data întemeierii satului este considerată 17 martie 1528.10 Cândva majoritatea locuitorilor satului o constituiau mazilii, printre care doar către mijlocul secolului XVIII a început să se evidenţieze neamul boierilor Surucean. Întemeietorul acestui neam pitarul Casian Surucean a pus stăpânire nu numai pe o bună parte a satului Suruceni, ci şi pe multe pământuri şi gospodării aflate în vecinătate ori în împrejurimi, da chiar şi departe de moşia sa. În orice caz, către începutul sec. XIX pitarul Casian Surucean şi feciorii săi Ioniţă şi Teodor au devenit posesorii multor sate din împrejurimi, din ţinuturile Orhei şi Lăpuşna, şi chiar departe, în afara hotarelor lor. Ei posedau moşii în satele Suruceni, Găureni, Negreşti, Tristeni, Pojăreni, Horodca, Dănceni, Revaca, Căpriana, Puhoi, Nimoreni, Costeşti, Petricani, Zâmbreni, Drăguşenii Vechi, Recea, precum şi alte moşii mai îndepărtate în satele Cuhureşti şi Răspopeni. Cu toate acestea, lista moşiilor neamului Surucean s-ar putea de prelungit.
Pitarul Casian Surucean n-a fost angajat nicicând în vreo funcţie, fiind preocupat mereu de creşterea numărului său de moşii, cote de pământ. În documentele de la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX deseori poate fi întâlnit numele lui Casian Surucean, în legătură cu cumpărarea unei părţi de moşie de la boierii ori ţăranii ruinaţi. Cu ţăranii, ba chiar şi cu moşierii, el se judeca deseori pentru dreptul de a deţine o parte de moşie ori cotă de pământ cu livadă ori vie, păşune, pădure şi a. De acest lucru au fost preocupaţi timp îndelungat şi urmaşii săi din prima, a doua şi a treia generaţie, chiar până la începutul sec.XX. N-a evitat această soartă nici arheologul Ion Casian Surucean. Dar cele mai mari succese au obţinut feciorii Ioniţă şi Teodor Surucean, iar mai apoi şi soţia lui Ioniţă – Ecaterina. Anume ei au cumpărat o bună parte a moşiilor din ţinuturile Orhei şi Lăpuşna, îndeosebi satele dispuse în împrejurimile moşiei lor de neam Suruceni. La 30 aprilie 1821 pitarul Casian Surucean şi moştenitorii lui au fost incluşi în prima parte a Cărţii Genealogice a boierimii din Rusia, ca boieri, deţinători ai moşiilor de pe ambele părţi ale pârâului Surucea, afluient de Işnovăţ-Bâc-Nistru, în ţinutul Orhei.11
Pitarul Casian Surucean a fost fondatorul schitului Suruceni, pe care l-a construit pe propria moşie la vest de satul cu aceeaşi denumire, împreună cu ierocălugărul Iosif. Acesta din urmă a venit de undeva din preajma Ismailului. În 1785 ei au construit o biserică, sfinţită cu hramul „Sfântul Gheorghe”, din care cauză ulterior mănăstirea a început să fie numită „Sf. Gheorghe”. Feciorii pitarului, Ioniţă şi Teodor, iar mai târziu şi soţia lui Ioniţă – Ecaterina, au mai construit o biserică, ctitori ai căreia au fost toată viaţa lor. În anii 30 ai sec. XIX Ecaterina Surucean a construit pe teritoriul mănăstirii o casă mare de piatră cu 2 etaje, care s-a păstrat până în zilele noastre. În temelia acestei case au fost înmormântaţi unii reprezentanţi ai acestui neam, cu precădere copiii minori.
Pe parcursul secolelor mănăstirea „Sfântul Gheorghe” din Suruceni a fost modificată în repetate rânduri, iar urmaşii pitarului Casian Surucean îi dăruiau tot noi şi noi parcele de pământ. Un aport considerabil în acest domeniu aparţine feciorului pitarului – Ioniţă, fapt reflectat în „Testamentul” său din 19 aprilie 1835, scris cu aproape un an înainte de moarte. Acest lucru este reflectat în punctul cinci al „Testamentului”. „Moşia Găureni de pe râul Botna judeţul Orhei, alcătuită din jumătatea care a aparţinut tatălui meu Pitarul Casian Surucean, iar cealaltă jumătate fiind cumpărată de mine şi fratele meu răposat Teodor Surucean, la egala dorinţă a răposaţilor tatăl meu şi fratele meu Teodor Surucean sunt de acord şi eu să o dărui Sfintei biserici a schitului Suruceni. Afară de aceasta mai dărui sus-amintitului schit încă una sută stânjeni de pământ, ce-mi aparţin în părţile Isacovei din judeţul Orhei, cu acea doar restricţie, că documentele pe moşia amintită şi pe cea din părţile Isacovei să fie păstrate din neam în neam la unul din urmaşii mei.
Schitul însă, fară careva oprelişti ori amestec din partea cuiva, să se folosească de toate veniturile de pe ele, folosindu-le numai pentru întreţinerea Catedralei şi cheltuielele necesare pentru biserică în toate timpurile cât va exista acest schit întru pomenirea sufletelor noastre…”.12
În „Testamentul duhovnicesc” al Anghelinei, soţia pitarului, de asemenea, se spune că: „… noi am grăbit examinarea şi împărţirea moşiei pe dreptate şi după respectata noastră conştiinţă hotărând, îninte de toate, să construim o mănăstire pe propriul nostru pământ de pe moşia Suruceni, pe locul vechiului schit al Sfântului Mare mucenic Gheorghe, acordându-i pământurile din împrejurimi, construcţia căreia cu ajutorul lui Dumnezeu şi este terminată, adăugând la ea şi o altă moşie Găureni, pentru întreţinerea locatarilor care vor fi în ea de la timp la timp întru pomenirea neamului nostru veşnic şi netulburat.” Testamentul e semnat de pităreasa Anghelina la 3 martie anul 1832.
În declaraţia moştenitorilor lui Casian Surucean şi a soţiei sale Anghelina pe numele Judecătoriei de zemstvă din Chişinău şi decizia Judecăţii din 21 mai 1837 au fost confirmat toate darurile pentru mănăstirea din Suruceni: „Schitul se află în partea de jos a moşiei Suruceni. Moşiereasa Ecaterina Dmitrievna Surucean (văduva lui Ioan) după împărţirea făcută în 1836 a construit din propriile mijloace o biserică nouă de piatră şi a împodobit-o cum se cuvine, de asemenea a construit în ograda schitului o casă de piatră cu două etaje şi anexe, a dăruit schitului pământul din partea de jos a Surucenilor care împreună cu cel dăruit de alte persoane, pământul schitului constituie 14 fălci pe care este amenajată mănăstirea.
Pitarul Casian Surucean, soţia sa, feciorii Ioniţă şi Teodor – toţi răposaţi, au dăruit schitului pământul moşiei Găureni de pe Botna. Testamentul lui Ioniţă Surucean a fost confirmat de Judecătoria Regională Civilă din Basarabia la 13 aprilie 1837.”
În continuare în această declaraţie se spune: „Dorinţa donatorilor e următoarea: Acest pământ nimănui să nu fie vândut, amanetat, dăruit, pentru nici un fel de datorii de stat ori particulare, nicăieri să nu fie sechestrat şi nici fixat. Şi dacă lipsesc careva Acte scrise, privind dreptul de a deţine acest pământ dăruit schitului „Sf. Gheorghe”, atunci această declaraţie comună a moştenitorilor Pitarului Surucean, donatori, va servi Schitului „Sf. Gheorghe” din Suruceni drept Act Veşnic de Donaţie”. Originalul se păstrează până în prezent la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fondul 37, lista 1, dosarul 1502, p.100-103 şi 121.
Doar mulţi ani mai târziu, în 1892, acest schit a fost amenajat definitiv de nepotul fondatorului – Teodor Surucean.
Ion Casian Surucean, viitorul arheolog şi muzeograf, s-a născut la 19 decembrie 1851 în oraşul Chişinău, în familia lui Casian şi Maria Surucean. Tatăl său a fost al treilea fecior al lui Ioniţă Surucean, în familia căruia mai erau fiica Pulheria, fiii Gheorghe, Dumitru, Teodor şi mezina Zamfira. Când a murit Ioniţă erau adulţi doar Pulheria, care era deja căsătorită, şi fiul cel mai mare Gheorghe. Toţi ceilalţi încă erau minori şi au fost puşi sub tutela mamei – văduva Ecaterina Dmitrievna Surucean, născută Bogdan. După ce a decedat soţul Ecaterina a trăit încă mult, fiindcă în 1845 ea era încă în viaţă.
Casian Surucean a primit ca moştenire moşia din satul Drăguşenii Vechi a ţinutului Lăpuşna şi virana Tutoveni şi casa cu două livezi din satul Pănăşeşti a ţinutului Vorniceni. Cum vedem Casian a murit de timpuriu, cam pe la mijlocul anilor 50, şi toate moşiile amintite au fost moştenite de unicul fiu minor Ion, ele curând, prin procura minorului Ion Surucean, fiind adminis­trate de tatăl său vitreg Piotr Mihailovici Şumskii. Con­form datelor păstrate în documentele din anii 70-80 ai sec. XIX moşiile viitorului arheolog şi muzeograf din satele Drăguşenii Vechi, Tutoveni şi Pănăşeşti însumau circa o mie desetine de pământ. Numai Drăguşenii Vechi îi aduceau un venit anual de 4500 ruble şi, cum vom vedea mai departe, o bună parte din acest venit el l-a cheltuit pentru achiziţionarea unor obiecte arheologice destul de preţioase şi chiar unicate.
Rămasă văduvă mama lui Maria Constantinovna Surucean (Lomatescu), după moartea soţului curând s-a recăsătorit cu văduvul Piotr Mihailovici Şumskii, care avea şi un fecior – Constantin. Acesta din urmă era mai mic decât Ion, deoarece după ce a decedat Piotr Şumskii în 1890, tutore a devenit fratele vitreg Ion. Tot odată după ce a decedat însuşi arheologul, membrul titular al Societăţii arheologice din Odesa Alexei Ivanovici Marchevici, pentru a scrie necrologul, s-a adresat după materiale anume fratelui vitreg Constantin.13
Casele lui Piotr Şumskii şi a surorii sale Varvara se aflau alături de casa lui Casian Surucean pe strada Ieşilor nr. 21 şi 23 şi pe strada Gostinaia. Conform documentelor proprietar al caselor de pe strada Ieşilor colţ cu Gostinaia este Maria Constantinovna Şumskaia.14 Mai timpuriu, la 25 martie 1886 în scrisoarea către Preşedintele Comisiei Arheologice Imperiale contele AA. Bobrinskii, I. Surucean îi comunică din Italia unde să-i fie trimis răspunsul. „Adresa mea: lui Ion Casian Surucean în or. Chişinău, str. Gostinaia casa lui Şumskii”. 15 Din aceasta reiese, că până a se muta în 1887 cu traiul în casa de pe strada Seminarskaia 37 I. C. Surucean împreună cu familia sa, din fragedă copilărie şi devenind matur a locuit în una din casele de pe străzile Ieşilor – Gostinaia. Aceste case s-au păstrat timp îndelungat, fiind demolate la construcţia clădirii Operei Naţionale. În anii 50-60 ai sec. XX în aceste case locuiau colaboratorii Comitetului Securităţii de Stat al RSSM. Acestea erau nişte clădiri tipice – case într-un nivel cu tavanul destul de înalt, uşi şi ferestre mari, cu prag înalt şi a., care au fost construite în a doua jumătate a sec. XIX pentru nobilimea basarabeană, boieri şi funcţionari de stat.
Rămânând de timpuriu fără tată, de educaţia lui Ion Surucean s-a ocupat tatăl vitreg Petru Şumskii, care după spusele contemporanilor, a fost un om cult, cărturar, înzestrat cu vaste şi profunde cunoştinţe. Era pasionat de ţinutul natal, îi cunoştea istoria şi, fiindcă călătorea mult, a însuşit de minune tradiţiile şi obiceiurile acestor meleaguri. Ştabs-căpitanul P.M. Şumskii a fost asesor al Consiliului districtual de tutelă, asesor permanent al Direcţiei judeţene de poliţie şi era unul din acei oameni, care executau indicaţiile guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei P. I. Fiodorov privind colectarea informaţiei despre edificiile antice, obiectele vechi şi tradiţiile populare legate de acestea. Însuşi guvernatorul îndeplinea dispoziţia circulară a ministrului afacerilor interne din Rusia D. Bludov.16 Ca rezultat în Arhiva Cancelariei Guvernatorilor din Basarabia a apărut „Dosarul despre furnizarea informaţiei cu privire la edificiile antice şi altele”, ce cuprinde 107 foi, de unde ulterior a selectat date despre istoria antică a Basarabiei marele cunoscător şi amator de obiecte ale antichităţii Petru Şumskii. Această mare pasiune i-a cultivat-o şi fiului adoptiv Ion Surucean, care, peste câţiva ani, consacră memoriei tatălui vitreg una din lucrările sale publicate împreună cu academicianul V.V. Latâşev in limba latină la Petersburg.17
Printre numeroasele obiecte vechi deţinute de P. Şumskii era şi o colecţie întreagă de monede antice aduse de către poliţişti la Cancelarie. Deja în anii 60 ai secolului XIX colaboratorii poliţiei au pierdut orice interes faţă de obiectele antichităţii şi acestea până la urmă, au fost însuşite de către angajaţi. Încă din copilărie I. Surucean a fost atras de colecţiile tatălui său vitreg, iar peste puţin timp el însuşi începe să adune, să cumpere şi să colecţioneze diferite monede, vase antice, întregi şi bucăţi, îndeosebi amfore greceşti ştampilate, piese de podoabă din aramă, bronz şi argint. Unii cercetători consideră colecţiile tânărului I. Surucean adevărate colecţii muzeale, făcând concluzia eronată că „Muzeul lui I.C. Suruceam de Antichităţi ale Pontului Scitic din Chişinău” a apărut încă în 1862, când băiatul avea doar 11 ani şi era încă elev în  clasa întâia.
Studiile primare I. Surucean le-a obţinut în gimnaziile din Chişinău şi Odesa. La 17 august 1861 mamă-sa, ştabs-căpitanşa Maria Şumskaia în scrisoarea pe numele directorului şcolilor din regiunea Basarabiei, Consilierul de Stat Piatin, roagă ca fiul ei Ion Surucean să fie primit în prima clasă, cu frecvenţă liberă.18 După aceasta el a fost transferat în prima clasă a secţiei de bază a Primului Gimnaziu din Chişinău. Din tabela generală a elevilor din prima clasă a secţiei de bază pentru anul  de studii 1864-1865 aflăm, că el învăţa satisfăcător şi avea următoarele note anuale: Religia – 3, Limba rusă – 3, Matematica – 5, Geografia – 3, Limba franceză – 3, Limba germană – 4. Posibil, cam tot aşa a învăţat şi în următorii ani.19 La 21 august 1868 tatăl său vitreg ştabs-căpitanul Petru Şumskii se adresează directorului şcolilor din regiunea Basarabiei cu următoarea cerere: „Dorind să eliminaţi din Gimnaziu pe fiul meu adoptiv Ion Surucean, cer cu smerenie dispoziţia Înălţimii Voastre privind eliminarea lui din Gimnaziul încredinţat Dumneavoastră cu restituirea documentelor lui şi acordarea unui certificat, privind educarea lui în acest Gimnaziu”. 20 Şi lui i s-au restituit toate documentele, care figurau la Primul Gimnaziu din Chişinău cu nr. 49.
La 22 august 1868 lui i-a fost pus la dispoziţie următorul act: „Certificat eliberat de către Gimnaziul regional din Chişinău elevului clasei a patra Ion Surucean, de credinţă ortodoxă, de şaptesprezece ani, precum că el a fost admis la acest gimnaziu la 17 august 1861 în clasa întâia şi a făcut studiile aici până la 22 august 1868 cu purtare exemplară.21
La examinarea efectuată pe anul Academic de studii 1867-1868 a demonstrat următoarele succese: în Religie – excelente, în Limba rusă şi Matematică – suficiente, în Istorie şi Geografie – bune şi în limbi: Latină – mediocre, Franceză – bune şi germană – suficiente. Deoarece a prezentat succese nesatisfăcătoare la Limba latină, a şi rămas netransferat în clasa superioară; aşa cum Surucean a fost în clasa a patra doi ani şi a rămas pe al treilea, în conformitate cu §65 din Statutul Gimnaziului şi Progimnaziului este eliminat din rândul elevilor Gimnaziului din Chişinău. Ca dovadă a acestora îi este eliberat acest certificat adeverit prin semnătură şi ştampila de Stat a Gimnaziului. Chişinău, august, a 22 zi a anului 1868”.22
Pe cererea mamei sale, privind înmatricularea la gimnaziul din Chişinău, în partea de jos se află următoarea inscripţie făcută de însuşi elevul I. Surucean : „Adeverinţa de naştere cu nr. 851, certificatul referitor la vaccinarea împotriva vareolei şi certificatul privind studiile făcute la Gimnaziul Direcţiei Şcolilor le-am primit la 22 august 1868. I. Surucean.
Clasa a patra I. Surucean a absolvit-o deja la un gimnaziu privat din Odesa, după care a fost admis la studii la liceul kneazului Grigorii Bezborodka din Nejin pe care, conform informaţiei deţinute, aşa şi nu l-a mai absolvit din cauza sănătăţii precare. Cu toate acestea, el a învăţat aici câţiva ani şi, probabil, destul de reuşit. Pe parcursul anilor de liceu el a făcut cunoştinţă îndeaproape cu arheologia datorită faptului că liceenii petreceau practica arheologică în Olbia, participând la săpăturile oraşului antic grecesc. Încă pe timpul Ecaterinei a II, A. A. Bezborodka primeşte în dar de la împărăteasă aceste pământuri, care au trecut şi în posesia moştenitorilor. 23
Anume în anii de studii la liceul din Nejin I. Surucean a vizitat şi ruinele altor oraşe antice greceşti, situate de-a lungul ţărmului de nord al Mării Negre, începând cu Crimeea şi până în România. Deseori pleca la Belgorod-Dnestrovsk cu scopul de a studia rămăşiţele Tyrei antice. El a cercetat împrejurimile Tyrei în raza de mulţi kilometri în căutarea necropolelor antice şi a altor complexe, legate de oraşul antic. Din Olbia şi Туrа a acumulat curând o colecţie întreagă de diferite obiecte antice care, împreună cu cele descoperite pe teritoriile din preajma moşiilor neamului Surucean, au stat la baza muzeului întemeiat la el acasă. Mult mai târziu, în 1877, în unul din numerele Buletinului eparhial de Chişinău un autor anonim a publicat descrierea colecţiei Ion Surucean. Dar ea este încă destul de modestă; sunt menţionate nişte obiecte din Olbia, Tyra, Palanca, Drăguşenii Vechi, Pojăreni, chiar şi câteva fosile descoperite la Căuşeni şi Brăneşti. Cele mai preţioase, desigur, erau monedele şi piesa din Atena cumpărată de I. Surucean la Nejin la un preţ de 20 mii franci. Afară de acestea în colecţia lui erau, deja, unele cărţi şi manuscrise vechi şi rare. Trebuie de menţionat, însă, că multe obiecte de antichitate au nimerit în muzeu, fiindu-i transmise de tatăl său vitreg. Probabil, este vorba de multe monede, precum şi exponatele provenite din diferite localităţi ale Basarabiei. Se vede că anume în această perioadă are loc procesul de formare, din fost adoles- cent-colecţionar amator, în tânăr, dar adevărat arheolog şi muzeograf.25
După câţiva ani de studii la liceul kneazului Gr. Bezborodko din Nejin I.C. Surucean se întoarce la Chişinău. Fiind ajutat de tatăl său vitreg, el îşi pune la punct problemele legate de moştenire, intră în posesia moşiilor de la Drăguşenii-Vechi, Tutoveni şi Pănăşeşti şi pentru a nu fi împovărat de administrarea lor, le dă în arendă. După aceasta revine la preocupaţia de odinioară – arheologia. La cei 30 de ani neâmpliniţi, tânărul moşier I.C. Surucean cutreieră neîncetat tot ţărmul nord-pontic în căutarea vestigiilor antice. În oraşele Simferopol, Kerci, Nikolaev, Herson, Odesa, face cunoştinţă cu alţi moşieri care, de asemenea, erau interesaţi de vestigiile antice şi care aveau în colecţiile sale multe vaze greceşti şi romane acoperite cu firnis negru şi roşu, amfore, torţi de amfore cu ştampile, podoabe din bronz, argint şi aur. Arheologul din Odesa A. Bertie-Delagrad î-l face cunoscut cu lespezile funerare cu inscripţii lapidare în vechea greacă şi latină. Acestea din urmă l-au interesat nespus, încât de atunci el acordă mult timp colectării şi studierii lor. În acest scop el însuşeşte limbile vechi, mai cu seamă latina, din cauza căreia avea mari dificultăţi pe când învăţa la gimnaziul din Chişinău. Tot în această perioadă face cunoştinţă cu arheologi şi istorici, care erau nu doar simpli colecţionari de obiecte vechi, ci efectuează cercetări arheologice, prin săpături sistematice a monumentelor nu numai antice, dar şi din alte epoci mai vechi. Mulţi dintre aceştia erau deja savanţi renumiţi, profesori ai universităţilor şi altor instituţii de învăţământ, membri ai societăţilor, ce se ocupau de studierea istoriei străvechi şi a arheologiei.
Către a doua jumătate a sec. XIX arheologia rusă depăşeşte cadrul colectărilor haotice şi nesistematizate, începând treptat să se statornicească ca ştiinţă. În această perioadă apar şi primele societăţi de iubitori ai antichităţii şi vestigiilor antice. În 1839, în sudul Rusiei, a fost înfiinţată Societatea de Istorie şi Antichităţi din Odesa, în sfera de interese a căreia intra toată regiunea nord-pontică, inclusiv actualul teritoriu al Moldovei.26
Membrii Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa au efectuat ample cercetări de periegheză, atât pe teritoriul Basarabiei, cât şi în stânga Nistrului. În „Analele societăţii în fiece an se publicau gramote şi acte ale domnitorilor Moldovei, articole de arheologie, etnografie şi istorie a Moldovei. La lucrările Societăţii de Istorie şi antichităţi din Odesa participau activ şi colecţionarii moldoveni – amatori de antichităţi. Printre ei îl putem menţiona pe A.V. Vârlan, inspectorul gimnaziului din Chişinău, care, la indicaţiile societăţii, efectuează periegheze pe valea Răutului şi primul descrie ruinele Orheiului Vechi. Totodată el cercetează mănăstirea rupestră Butuceni, copie inscripţiile în limbile moldovenească şi slavonă de pe pereţii acesteia, datându-le corect în sec. XVII. Un învăţător din s. Slobozia a adunat o bogată colecţie de antichităţi din monumentele arheologice ce se aflau în preajma satului şi a oferit-o Societăţii din Odesa. De asemenea, colaborau intens cu Societatea de Istorie şi Antichităţi din Odesa şi amatorii de antichităţi din Basarabia, cum ar fi A.M. Cotruţă (Chişinău), G.D. Bantâş (Bălţi), N.C. Grebencio (Comrat) şi mulţi alţii.27
Spre deosebire de colecţionarii-amatori menţionaţi, activitatea lui I. C. Surucean chiar de la bun început era, evident, de altă natură. El şi-a pus un scop bine determinat şi colosal pentru acele timpuri, pe care îl realiza pe parcursul întregii sale vieţi: colectarea şi studierea antichităţilor din regiunea nord-pontică. În sfera lui de interese intrau oraşele antice şi tumulii nomazilor, vestigiile sciţilor, sarmaţilor şi monumentele bizantine. El era în permanenţă pe drumuri, iar la apartamentul lui din Chişinău de peste tot erau expediate diverse descoperiri: aici erau lespezi funerare antice greceşti şi romane, „babe”- stele de piatră de pe tumulii din stepă, monede antice şi medievale, oale primitive de lut, lucrate cu mâna şi splendide vaze cu figuri roşii şi cu firnis negru. I se aduceau şi piese destul de rare din aramă, bronz, argint şi aur. În curte stăteau, puţin rezemate de perete, lespezi unicale din marmoră, calcar ori gresie cu inscripţii lapidare, majoritatea provenind din necropolele Olbiei, Tyrei, Bosphorului şi altor oraşe antice din regiunea nord-pontică.
Nefiind satisfăcut doar de colectarea şi procurarea obiectelor descoperite fortuit, I.C. Surucean întreprinde singur periegheze şi săpături arheologice pe teritoriul Basarabiei şi pe ţărmul Mării Negre de la gurile Nistrului şi până la limanul Nipru-Bug. La 4 mai 1876 el primeşte din partea Direcţiei basarabene de administrare a moşiilor mănăstirilor de peste hotare legitimaţia cu nr. 670 cu dreptul de a efectua săpături arheologice pe pământurile mănăstireşti din gubernia Basarabia.28
În „Legitimaţie” este menţionat că el trebuie să comunice Direcţiei „informaţii despre descoperirile făcute şi în caz că descoperă câteva exemplare de acelaşi fel jumătate ori o treime (în dependenţă de număr) să fie puse la dispoziţia Direcţiei, iar pentru obiectele într-un singur exemplar – imagini fotografice”. I.C. Surucean a achitat taxa de timbru în sumă de 40 kopeici. Mai jos e menţionat oraşul Chişinău şi data de 4 mai 1876, precum şi semnăturile administratorului Novoselţev şi a secretarului Ivanov.29 De aici vedem că aceasta este prima „Autorizaţie” eliberată primului arheolog moldovean I.C. Surucean, cu dreptul de a efectua săpături arheologice pe teritoriul actualei Moldove. 30 În muzeul său erau un şir de obiecte găsite în preajma localităţilor Drăguşenii- Vechi, Pănăşeşti, Palanca, Belgorod-Dnestrovsk şi alte puncte, unde el ar fi putut efectua săpături arheologice. Din documente este cunoscut, că I.C. Surucean, pe contul său, a organizat săpături în tumulii situaţi lângă Belgorod-Dnestrovsk, la gurile Nistrului şi în apropierea cătunului Bugaz. Aici, în stepă, el a cercetat o necropolă tumulară, ce includea grupuri de tumuli nu prea înalţi (l,5-2m). Efectuând săpături tânărul arheolog spera să descopere necropola Tyrasului antic, dar sub mantalele tumulilor, în gropi simple, erau doar schelete vopsite în roşu-purpuriu de ocrul presărat din abundenţă pe ele, ce aparţineau străvechilor păstori nomazi din stepele nord-pontice. În alte morminte erau schelete de om, însoţite de diferite vase ceramice, fibule de bronz, catarame, inele şi alte obiecte, morminte aparţinând triburilor scito-saramatice. Cu toate că aici erau deseori întâlnite amfore, vase cu firnis negru, piese de podoabă ale meşterilor greci, lucrate din aur şi argint-mormintele nu erau greceşti.
Tot în această perioadă, la sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80 ai sec. XIX, I.C. Surucean efectuează săpături şi pe teritoriul Tyrei antice, de unde şi provine majoritatea descoperirilor de monede (de aramă, bronz, argint şi aur) tyrasiene şi a altor centre, amfore şi torţi de amfore cu ştampile, vase cu firnis negru şi roşu – întregi şi în fragmente, lespezi fragmentare de marmură cu inscripţii în vechea greacă şi latină. În articolul „Notiţe privind unele localităţi din ţinutul Novorosiei, ce merită a fi cercetate arheologic” V.N. Iurghevici scrie: „…de asemenea, ar fi fost de dorit să fie efectuate cercetări arheologice în partea oraşului Akerman, ce ţine de cimitirul evreiesc, unde, după cum menţionează I.C. Surucean, au fost găsite cele mai valoroase obiecte din colecţia sa”.31 Din aceasta pote fi făcută concluzia, că stratul cultural al Tyrasului antic este mai consistent în descoperiri pe porţiunea cuprinsă între cetate şi cimitirul evreiesc. În continuare V.N. Iurghevici scrie că colecţia de la Akerman a membrului Societăţii din Odesa I. C. Surucean include obiectele:
„… 10 torţi ştampilate, 26 monede tyrasiene, 11 din perioada independentă şi 15 imperiale, o monedă de aur de pe insula Cos, o monedă de aur şi 2 de argint de la Alexandru Macedon, 2 monede de aramă a oraşului Atena, o monedă de aur de la Neron, 2 monede de argint pe care imaginea este asemănătoare cu cea a lui Filip Macedon, 8 vase diferite de uz gospodăresc, dintre care unele erau lustruite, altele- vopsite, 2 amfore întregi, 2 blocuri de marmoră cu litere greceşti, 5 pietre preţioase şi 2 geme extraordinare prin măiestria confecţionării şi valoarea pietrei, una fiind din smarald. Câteva obiecte din bronz şi fier. Mâner de os al unui cuţit sacral, cu un strugure de poamă în relief. Aproape 40 de cioburi de vase diferite, inclusiv şi de sticlă. În tumulul situat la o distanţă de jumătate de verstă de Akerman, în timpul săpăturilor a fost găsită o urnă cu oase calcinate şi un inel. Vasul avea o formă specifică, necunoscută până atunci. Judecând după ritul funerar putem presupune, că aici a fost înmormântat un get.” 32
Alături de numele renumiţilor arheologi ruşi din a doua jumătate a sec. XIX F.Brun, A.S. Uvarov, I.E. Zabelin, V.N. Iastrebov, В. V. Farmakovski, V.V. Latâşev, în istoria cercetării Olbiei antice s-a înscris şi pământeanul nostru I.C. Surucean. El a fost printre primii care a efectuat săpături arheologice pe teritoriul acestui oraş grecesc antic, cercetările ulterioare ale căruia au căpătat o largă popularitate. În anii 70, fiind încă licean, el adeseori vizita ruinele olbiene. Deja atunci el a studiat ruinele termei (băii) antice, mai târziu aceste cercetări fiindu-i de un real folos lui V.V. Latâşev la scrierea lucrării „Studii despre istoria şi orânduirea de stat a oraşului Olbia”. „Ruinele termei, probabil anume ale acestei, conform afirmaţiei lui I. C. Surucean, au existat în Olbia până odinioară”, scrie V.V. Latâşev. În ianuarie 1886 el primeşte o scrisoare de la I.C. Surucean în care acesta îi comunica: „Încă în 1878 eu am văzut urme, când nici nu bănuiam de existenţa inscripţiei, menţionate în culegerea dumneavoastră cu nr. 97. Ruinele văzute de mine (Surucean N.C. şi N.R.) arătau astfel: s-au păstrat urmele pereţilor, în mijlocul cărora era o soba tencuită, din piatră simplă; de la ea porneau două ţevi paralele separate făcute din piatră dură, ce intrau în doua căzi enorme, fiecare din ele era din lut, cu grosimea pereţilor de un verşoc, şi, judecând după cioburile păstrate, încăpeau până la 20 căldări de apă. La vest de sobă, la o distanţă de 3 arşini, era un afet din piatră, de asemenea tencuit, de jur împrejur având cornişă; în lungime şi lăţime avea câte un stânjen, iar în înălţime – 0,5 stânjeni; era total pârlit. La est de căzile de lut era o lespede de piatră cu lungimea, lăţimea şi înălţimea a câte 10 verşoace; la mijloc avea săpat un ulucaş, probabil, pentru scurgerea apei. În afară de acestea aici erau împrăştiate lespezi mari, pătrate şi netede, cu care, posibil, a fost pavată podeaua, ce absolut corespunde cu inscripţia nr. 97, unde e menţionat că podeaua termei era din lespezi. Actual (anul 1878 N.C.N.R.) toate aceste lespezi, cele două pietre şi soba menţionate mai sus, sunt sparte şi împrăştiate de către săteni. Afară de aceasta aici au fost găsite ţevi de lut sparte, ce serveau, probabil, drept apeduct sau pentru scurgerea murdăriei. Locul termei până în prezent (1878) nu este dezvelit complet”. 33
Această scrisoare detaliată a lui I.C. Surucean adresată lui V. V. Latâşev, prezintă un interes deosebit, în primul rând prin faptul, că în ea pentru prima dată sunt descrise amănunţit rămăşiţele termei din oraşul Olbia. V.V. Latâşev consideră că este vorba de terma, ce a fost construită de către locuitorii Olbiei cam prin anul 198, odată cu urcarea pe tron a noului împărat Septimius Severus. Precum glăsuieşte inscripţia de pe lespedea de marmură, pe care el a publicat-o cu nr. 97 în I-ul volum al celebrei sale lucrări, „Olbiopoliţii au înălţat această termă în cinstea „zeităţilor părinteşti şi în sănătatea veşnică a împăratului…”. Anume prin construcţia acestei terme locuitorii vechiului oraş, ca şi cum formal, au recunoscut suzeranitatea romanilor, grăbindu-se să-şi arate devotamentul faţă de curtea imperială. Oraşul Olbia, în a doua perioadă a existenţei sale după distrugerile geţilor, a fost împodobit cu statui, portrete şi alte monumente în cinstea împăraţilor şi membrilor familiilor lor, în cinstea persoanelor de Onoare şi emerite, precum şi a rudelor sale apropiate.
Încă pe când învăţa la gimnaziu şi mai ales la liceul din Nejin, iar după studii, fiind un arheolog încă foarte tânăr, I.C. Surucean deseori era la Olbia şi, precum vedem, nu în calitate de simplu vizitator, ci ca tânăr arheolog cercetător, ce studiază ruinele oraşului antic. La Olbia el a adunat foarte mult material ceramic, îndeosebi fragmente de pereţi şi torţi de amfore cu ştampile şi chiar ţiglă de acelaşi fel. Tot acest material, ce s-a adunat spre sfârşitul anilor 70 ai sec. XIX, a fost pus în întregime la dispoziţia cunoscutului specialist în antichitate german Paul Bekker, care a prelucrat-o, a studiat-o minuţios, apoi a publicat în Analele Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa articolul intitulat: „Despre inscripţiile pe torţile de amfore greceşti din colecţia lui I. C. Surucean”.34Datele obţinute au confirmat justeţea concluziilor autorului şi el regretă că nu le-a putut include în lucrarea recent ieşită de sub tipar, fiindcă în această colecţie au fost multe inscripţii cu totul necunoscute.
La 25 martie 1886 I.C. Surucean, în scrisoarea adresată preşedintelui Comisiei Arheologice Imperiale A.A. Bobrinskii, îi propune serviciile sale în munca de cercetare arheologică a Olbiei antice. Pentru efectuarea săpăturilor pe parcursul a doi ani, el solicită suma de 1000 de ruble. Răspunsul pozitiv Alexei Bobrinskii l-a trimis lui I.C. Surucean la 11 aprilie 1886 pe adresa: or. Chişinău, str. Gostinaia, casa lui Şumskii. La 23 aprilie 1886 Comisia Arheologică Imperială recunoaşte oficial necesitatea serviciilor oferite de I. Surucean şi şi-a exprimat acordul, privind efectuarea săpăturilor la Olbia. Aceste scrisori I.C. Surucean le-a găsit la Chişinău, când s-a întors, spre sfârşitul lunii mai, din Italia.
În arhiva Institutului de Istorie Cultură Materială al Academiei Ruse de Ştiinţe din Sankt-Petersburg, în dosarele Comisiei Arheologice s-a păstrat scrisoarea lui I.C. Surucean către contele Alexei Bobrinski din 3 iunie 1886 cu următorul conţinut: „Din Sankt-Petersburg eu am plecat în Italia şi doar în ultimele zile ale lunii mai am revenit la Chişinău, unde mă aştepta Dispoziţia din 23 aprilie cu nr. 203. Eu sunt gata să plec imediat la Olbia pentru a efectua săpături. Deocamdată eu nu pot determina precis metodele de cercetare a părţii intacte a pieţii orăşeneşti şi a zidului, în suprafaţă compactă ori prin secţiuni, cu aruncarea pământului pe marginea şanţului, ori transportarea lui pe suprafeţele cercetate, lucru ce va depinde de condiţiile locale, ca şi de suprafaţa şi componenţa solului, de adâncimea complexelor etc. Aceste lucruri vor putea fi clarificate şi considerate necesare la faţa locului, în procesul săpăturilor.35
Banii solicitaţi în sumă de 1000 ruble sunt destinaţi nu numai pentru cercetările din oraş, ci şi pentru cercetarea unor tumuli nederanjaţi din preajma oraşului, precum şi a cimitirului public, a debarcaderului princi­pal al Olbiei, neafectate de săpături, pe care le-am descoperit anul trecut (1885 N.C. şi N.R.) şi porţiunea de litoral aflată între cele două debarcadere, care corespunde „Coastei de aur” a lui Constantin Porfirogenetul.36
Presupusele săpături ar putea fi finisate nu mai degrabă de toamna anului viitor 1887, deoarece pentru efectuarea acestor lucrări voi putea utiliza doar o anumită perioadă de timp favorabilă pentru săpături.
Săpăturile le pot începe în acest an, chiar imediat, şi să le continuu până în luna septembrie, când voi fi nevoit să plec la Sankt-Petersburg cu problemele mele de procedură.
Cu profund respect Iv. Surucean”.37
Parcurgând această scrisoare, ne dăm seama de seriozitatea şi priceperea de care dă dovadă I.C. Surucean în procesul efectuării săpăturilor arheologice, analizând minuţios care ar fi cele mai optimale variante de cercetare pentru a obţine rezultate maxime. Deja atunci el considera necesar de a face săpături în suprafeţe mari, mult mai eficiente şi cu rezultate considerabile. Spre marele nostru regret, suntem nevoiţi să constatăm şi cazuri când actualii „arheologi şi istorici moldoveni cu renume”, în articole de ziar, ba chiar şi pe paginile unor cărţi făcute în grabă, îl numesc pe predecesorul nostru, primul adevărat arheolog, I.C. Surucean, drept un diletant, arheolog incompetent autodidact, moşier-colecţionar de obiecte antice şi alte cuvinte în ton de pamflet. Ei înşişi, însă, până mai odinioară, au cercetat binecunoscutele şi deja studiatele monumente, aplicând metoda secţiunilor cu lăţimea de 1 m şi lungimea de 200 m. La cercetarea tumulilor I.C. Surucean înlătură complet mantaua, în timp ce, chiar şi mai târziu, mulţi arheologi, inclusiv moldovenii noştri efectuau săpăturile prin metoda „fântânii”.
La 26 iunie 1886 Comisia Arheologică Imperială, în persoana preşedintelui, contele Alexei Bobrinskii, îi comunică lui I.C. Surucean că acceptă propunerile d-lui, însă din cauza mijloacelor financiare insuficiente, pentru desfăşurarea săpăturilor i se vor oferi 400 de ruble în 1886, iar restul – 600 de ruble – în 1887. Fiind de acord cu aceste condiţii, peste puţin timp I.C. Surucean este anunţat despre transferarea sumei preconizate. Iată acest document: 38
„12 iulie 1886 nr. 388
Eliberat de către Comisia Arheologică Imperială cetăţeanului I. C. Surucean, precum că el are de încasat suma de 400 ruble la Visteria Judeţeană din Chişinău, transferate din Casa Ministerului Curţii Imperiale prin intermediul Visteriei Principale”.
La sfârşitul sec. XIX toate săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul Rusiei erau luate la evidenţă strictă de către Comisia Arheologică şi fiecare arheolog era obligat să deţină о „Autorizaţie” pentru dreptul de a efectua săpături, după care era obligat să depună un raport detaliat, privind cercetările efectuate. I.C. Surucean a căpătat acest drept, având în vedere că mult mai târziu Comisia a refuzat să-i elibereze „Autorizaţie” lui I.Ia. Stempkovskii, care a fost nevoit să apeleze la ajutorul lui V.I.Goşkevici.39 I.Ia. Stempkovskii n-a prezentat la timp raportul de săpături. Iată acest document:
„Ministerul Curţii Maiestăţii Sale Imperiale
Comisia Arheologică
18 iulie 1886 nr. 397
AUTORIZAŢIE
Comisia Arheologică Imperială i-a încredinţat proprietarului de pământ din judeţul Chişinău, gubernia Basarabia, I.C. Surucean lucrările de cercetare, în scop ştiinţific, a fortificaţiei şi a tumulilor situaţi pe pământurile satului Parutino, gubernia Herson, şi în împrejurimi.
Comisia Arheologică Imperială roagă administraţia locală să-i acorde cetăţeanului Surucean susţinerea posibilă în vederea îndeplinirii cu succes a sarcinii încredinţate lui.
Preşedintele Comisiei Arheologice Imperiale în rang de şambelan la Curtea Maiestăţii Sale
Primind mijloacele necesare şi permisul, I.C. Surucean pleacă la Olbia şi la 4 august, acelaşi an, începe săpăturile. Examinând şi descriind cele mai importante complexe, ce s-au păstrat pe locul aşezării antice, el decide, totuşi, să înceapă cu cercetarea tumulilor, care, în căutarea obiectelor de preţ, erau jefuiţi nemilos de populaţia locală. În calitate de forţă de muncă el îi folosea pe soldaţii garnizoanei Oceakov, cărora le plătea câte o rublă pe zi. Punem la dispoziţie extrase succinte din raportul de săpături al lui I.C. Surucean, prezentat de el Comisiei Arheologice:40
Tumulul nr. 1. Avea 74 de arşini pe circumferinţă, înălţimea – 9 arşini. în mantaua tumulului, în partea de nord şi în partea de sud, au fost descoperite schelete umane, cu faţa spre est. Lângă unul din schelete era o cataramă de fier, lângă celălalt – numai cărbuni de lemn. La periferia de vest a tumulului a fost cercetat al treilea schelet, aşezat cu capul spre nord, şi alte trei – cu faţa spre est. Toate erau înfăşurate în rogojine putrede. I.C. Surucean consideră că aceste schelete aparţin unor înecaţi, care erau înmormântaţi pe atunci în acest fel.
În partea de sud a tumulului, la o adâncime de 2 arşini a fost descoperit un cavou din lespezi calcaroase. Cavoul este distrus şi complet jefuit. Are lungimea de 3,5 arşini, lăţimea -1,5 arşini, înălţimea- 13 verşoace. Tot aici, în mantaua tumulului, s-a găsit un fragment de opaiţ de lut şi un alabastru mic. În partea de nord a tumulului a fost descoperit un alt cavou de piatră, de asemenea, distrus şi devastat. Judecând după rămăşiţe, defunctul fusese aşezat într-un sicriu de lemn, lângă care s-au găsit o toartă de amforă, fragmente de pereţi de amfore şi alabastre. La picioarele defunctului era un alabastru mare, fragmentele unui vas cu firnis negru şi un craniu de pasăre, iar lângă una din mâini a fost găsit un inel de aur, fragmentele unui obiect de fier, cuie de aramă şi de fier.
Al doilea tumul se află alături de primul. La adâncimea de 0,5 arşini de la vârful tumulului au fost găsite fragmentele unui vas cu firnis negru şi a unei amfore, iar puţin mai jos – oase de animale, toarta şi piciorul unei amfore şi un vas de lut. La adâncimea de 3 arşini şi 3 verşoace a fost curăţită o grămadă de pietre, iar alături erau un ulcior de lut şi un cui de aramă.
Al treilea tumul, cercetat de I.C. Surucean, era situat la vest de s. Parutino, în drum spre Oceakov şi aparţinea grupului de tumuli, cunoscuţi sub denumirea “Patru gemeni”. Avea înălţimea de 15 arşini, iar în circumferinţă – 174 arşini. În partea lui nordică, la o adâncime de 1,5 arşini, la nivelul solului rudimentar, sub o piatră mare, într-o groapă de formă pătrată cu latura de 1,5 arşini a fost găsit un craniu uman în stare de putrefacţie. În alte două gropi asemănătoare, în partea de sud a tumulului, au fost descoperite schelete de om fără picioare.
Săpăturile au fost continuate în locul numit Şirokaia Balka, situat în partea de apus a oraşului, unde au fost cercetaţi trei tumuli.
Tumulul nr. 4 avea înălţimea de 18 arşini. La adâncimea de 2,5 arşini de la suprafaţă a fost descoperit un cavou din lespezi de piatră cu dimensiunile de 4×1,5 arşini. În mantaua tumulului au fost găsite un fus de os, plăcuţe subţiri de os, probabil, de la o cutioară, două cuie de fier, un nasture de aramă, un semicerc de sticlă şi un fragment al unui obiect de fier. Mai spre est a fost descoperit un alt cavou, devastat în întregime. În altă periferie a tumulului a fost găsit un alabastru, iar la adâncimea de 4,5 arşini au fost descoperite trepte, ce duceau spre cavou. Ultima treaptă a 5-a, la adâncimea de 5 arşini, a dus la descoperirea încă a unui cavou, distrus şi devastat. El era făcut din lespezi de calcar şi avea înălţimea de 2 arşini şi 5 verşoace. Tot aici a fost descoperit şi un cavou de pământ, cu lungimea şi lăţimea de 3 arşini şi înălţimea de 2 arşini şi 3 verşoci. În el erau oase umane, resturi ale unui sicriu de lemn, o amforă spartă şi două monede de aramă.
Tumulul 5. Informaţia este lipsă.
Tumulul al 6-lea se găsea nu departe de cel precedent. Diametrul lui era de 97 arşini, iar înălţimea – aproape 10 arşini. În tumul a fost descoperit doar un vârf de săgeată de aramă.
Tumulul al 7-lea avea înălţimea de 10 arşini şi diametrul circumferinţei – 68 arşini. În tumul nu s-au descoperit nici complexe şi nici obiecte.
Mai apoi au fost cercetaţi doi tumuli îngemănaţi.
Tumulul al 8-lea avea înălţimea 8 arşini şi diametrul circumferinţei – 77 arşini. La adâncimea de 0,5 arşini, în manta, au fost găsite doar cioburile unui vas de lut.
Cel de-al 9-lea tumul, celălalt din cei doi îngemănaţi, avea înălţimea de 9 arşini, diametrul circumferinţei – 120 arşini. În mantaua tumulară au fost găsite fragmente ale unor vase din lut, 14 torţi şi gâtul unei amfore cu ştampilă, lespezile de calcar, care împodobeau cavoul. În interior erau împrăştiate un craniu uman, oase de om şi animale, bucăţele de fier, fragmente de alabastre şi rămăşiţe din sicriu. Acest cavou avea dimensiuni impunătoare: 4,5x2x3,5 arşini, şi cornişă reliefată în faţă.
Într-un loc din mantaua tumulară au fost găsite fragmente de torţi şi pereţii a circa 20 de amfore, unele cu ştampile. În tumul a fost descoperit încă un cavou, distrus şi jefuit, în care a fost găsit un vârf de săgeată din bronz, iar în umplutură – fragmente de amfore, unele cu ştampile.
Tumulul al 10-lea avea în înălţime 15 arşini şi pe circumferinţă 91 arşini. 42
Cercetarea acestui tumul a fost întreruptă la insistenţa proprietarei acestor pământuri – Musina-Puşkina. Aceasta a avut loc la 15 august 1886. El preîntâmpina Comisia Arheologică: „…Deoarece eu am primit telegramă de la Musina-Puşkina, prin care interzice efectuarea săpăturilor, am fost nevoit să opresc imediat lucrările începute şi să-i eliberez pe soldaţi”.
Deja în scrisoarea de la 30 septembrie 1886 Ion C. Surucean explica conducerii Comisiei Arheologice, că el a încheiat săpăturile pe acest an din cauza că contesa Musina-Puşkina n-a permis să continue săpăturile. El întreabă de preşedintele Comisiei, contele Alexei Bobrinskii, unde să depună obiectele descoperite şi ce să facă cu banii rămaşi, în sumă de 261 rub. 25 cop. Totodată el expediază un raport detaliat despre mijloacele băneşti, cheltuite. Pentru organizarea soldaţilor, colonelului cetăţii Oceakov, timp de 10 zile câte 10 ostaşi – 96 rub. Pentru munca în zi de duminică – 12 rub. pentru 12 ostaşi. Pentru ai servi cu rachiu -l rub. 60 cop. La total e menţionată suma de 138 rub. 75 cop. Probabil, aici au fost incluse şi cheltuielile de trans­port, cazare etc. Restul banilor – 261 rub. 25 cop. au fost restituiţi în casă. 43
Conform dispoziţiei preşedintelui Comisiei Alexei Bobrinskii din 8 decembrie acelaşi an, 19 obiecte arheologice, descoperite în timpul săpăturilor de la Olibia de către I.C. Surucean, au fost predate, con­form listei, Muzeului Rus de Istorie (Moscova). Printre acestea figurează un inel de aur, un alabastru mare, opaiţe de lut, un fus din os, fragmente de amfore ştampilate, mărgele, monede, vârfuri de săgeţi etc. 44
Săpăturile arheologice ale lui I. C. Surucean întotdeauna erau însoţite, atât de planurile grafice ale localităţilor, cât şi ale complexelor descoperite – un fenomen destul de rar pentru acele timpuri. Numai rezultatele unor cercetări aparte, cu reală valoare ştiinţifică, el le publică în articole şi comunicări. Toată documentaţia de teren, privind cercetările arheologice efectuate, era păstrată cu acurateţe în mape speciale, caiete, pachete, aranjate în “Muzeul de Antichităţi ale Pontului Scitic din Chişinău”, adică la el acasă. Îndată după decesul lui I.C. Surucean a fost efectuată inventarierea averii sale, în care a fost inclusă şi documentaţia cercetărilor arheologice efectuate:
Nr. 16. Opt pachete de hârtii în ciornă, scrisori şi altele, sigilate; în unul din ele sunt planurile localităţilor, în care au fost efectuate săpături, în altul imagini fotografice ale obiectelor antice şi în al treilea caiete, conturi, scrisori şi recipise de la diferite persoane, referitor la achiziţionarea unor cărţi, obiecte vechi, monede şi altele pentru muzeul său”.45 Cu regret, toată această documentaţie este pierdută pentru ştiinţă. Rămâne să sperăm, că poate cândva ea va apărea în una din arhive: la Chişinău, Odesa, Sankt-Petersburg, Herson, Bucureşti şi chiar la Berlin.
Pentru arheologii din spaţiul nord-pontic, precum şi a celor din Basarabia, a avut o importanţă deosebită Congresul al VI-lea de Arheologie,46 care şi-a desfăşurat lucrările la Odesa între 15 august şi 1 septembrie 1884. La lucrările lui au participat cei mai de vază arheologi din Rusia din acea vreme, cum ar fi D. N. Anucin, B. N. Antonovici, N. I. Veselovskii, V. V. Latâşev, A. V. Oreşnikov, D.I. Evarniţkii, V. N. Iurghevici ş a., printre ei fiind şi arheologul din Chişinău Ion C. Surucean. Au mai participat la lucrări şi alte persoane din Basarabia: G. D. Bantâş (Bălţi), A. M. Cotruţă, A. C. Nacco, T. A. Logodovschii (Chişinău), cneazul C. D. Muruzi (Ungheni) şi alţii. Dar toţi aceşti din urmă doar au asistat şi n-au prezentat comunicări ori referate. 47
În cadrul Congresului au activat 8 secţii. Au fost puse în discuţie diverse probleme de arheologie, artă şi artă plastică, monumente scrise şi limbă, geografie istorică şi etnografie etc. I. С. Surucean a propus Congresului următoarele referate şi comunicări, care au fost aprobate pentru discuţie în următoarea ordine: 33. Inscripţii noi de pe ceramica Pontului Scitic. 76. Zeiţele alăptătoare de pe teracotele necunoscute şi cele noi din coloniile Pontului Scitic. 77. Zeul imaginar Noctuliu şi o nouă imagine a lui. 78. Noul hrizos al regelui scitic Farzoi. 123. Nomenclatura oraşului Ofiuza. 124. O încercare de a argumenta localizarea întăririi scitice Alector şi a „Coastei de Aur”  a lui Constantin Porfirogenetul. 48
Congresul VI de arheologie a fost cea mai reprezentativă reuniune a arheologilor, care şi-a pus drept scop sintetizarea realizărilor şi rezultatelor cercetărilor arheologice din sudul Rusiei. Printre problemele, asupra cărora congresul a recomandat savanţilor să acorde o atenţie deosebită, au fost şi unele, care afectau direct cercetarea actualului teritoriu al Moldovei.
Ca de obicei, lucrările Congresului au fost precedate de vernisarea unei ample expoziţii de arheologie. De această dată ea cuprindea obiecte provenite de pe litoralul nord-pontic, o mare parte fiind din colecţia lui Ion C. Surucean. Participanţii la Congres au apreciat cu entuziasm obiectele unicate prin valoarea sa, provenite din tumulii scitici şi oraşele antice greceşti din regiunea nord-pontică, expuse de compatriotul nostru. 49 Printre aceste obiecte remarcăm în mod deosebit fragmentul unei splendide amfore de bronz cu imaginea în relief a Meduzei înaripate în fugă. Toate materialele expoziţiei au fost publicate sub forma unui supliment, în două volume, al ediţiei „Trudâ VI Arheologhiceskogo S’ezda v Odesse v 1884 godu”.
I.C. Surucean participă activ la lucrările Congresului VI de Arheologie şi prezintă un referat şi un raport. În referatul „Zeul imaginar Noctuliu şi unica lui reprezentare pe un obiect de artă” Ion C. Surucean a atras atenţia arheologilor şi specialiştilor în istoria străveche şi antică asupra teracotei rarisime, ce se păstrează în colecţiile sale. 50
Raportul extrem de interesant „O încercare de a argumenta localizarea întăririi scitice Alector şi a Coastei de Aur a lui Constantin Porfirogenetul”, prezentat de I. Surucean la Congres, a fost publicat ulterior în „Trudâ VI Arheologhiceskogo S’ezda”. Acest articol este interesant, înainte de toate, că autorul, chiar la începuturile arheologiei ruse, a încercat să identifice aşezările antice, cunoscute din izvoarele scrise, cu monumentele cercetate arheologic. 51
Lucrând asupra articolului, autorul era impus, în permanenţă, să identifice vechile monumente şi făcea acest lucru foarte precaut. Astfel, el se pronunţă categoric împotriva vestitului profesor al Universităţii din Sankt-Petersburg, mai apoi profesor la Universitatea din Novorosia-arheologul şi istoricul L.F. Voievodskii, care a localizat vechea cetate dacică Petrodava pe locul actualului Chişinău, iar cetatea Corsidava – pe locul actualului Orhei. 52
Studiind datele autorilor antici, în particular, pe Dion Hrizostomul, care amintea de cetatea scitică Alector, situată acolo, ”… unde râurile Nipru şi Bug formează un lac, lung de aproape două sute de stadii”, Ion C. Surucean ajunge la concluzia, că poate fi vorba numai de limanul Nipru-Bug, pe malul căruia trebuie să se afle cetatea scitică. Pentru a-şi confirma ipoteza, el efectuează periegheze şi cercetează minuţios tot litoralul limanului la vărsarea lui în mare şi găseşte ruinele unei fortificaţii, care, în opinia lui, şi erau rămăşiţele Alectorului antic. 53
Ion C. Surucean este preocupat şi de descoperirea şi cartografierea „Coastei de Aur”, despre care aminteşte împăratul Bizanţului Constantin Porfirogenetul în descrierea imperiului său. În lucrarea sa autorul recunoaşte sincer că „Coasta de Aur” a fost localizată de el greşit în dările de seamă, trimise Societăţii de Istorie şi Antichităţii din Odesa şi Societăţii Arheologico-Bisericeşti din Kiev. În cele din urmă cercetătorul ajunge la concluzia că „Coasta de Aur” a lui Constantin Porfirogenetul trebuie să fie legată cu renumitul golf al Olbiei, unde s-au găsit numeroase şi diverse obiecte din aur, inclusiv, monede de bronz, argint şi aur. După părerea lui, cu toate că an de an pe acest loc se găsesc tot mai puţine obiecte de aur, probabil, pe timpul împăratului bizantin ele se aflau aici în cantităţi atât de mari, încât „…are tot motivul să numească acest litoral pe toată întinderea sa până la Nistru – „Coasta de Aur”.54
Pe lângă cercetările sale de teren şi lucrul de publicare I.C. Surucean se ocupa intens de completarea colecţiei sale de antichităţi, deja, considerabilă. Foarte curând proporţiile ei într-atât depăşesc cadrul unei colecţiei particulare de obiecte arheologice şi vestigii antice de altă natură, încât el hotărăşte să creeze pe baza ei un muzeu de arheologie, în care ar fi reflectate vestigiile de pe întreg litoralul nordic al Mării Negre – Pontul Euxin. Cu atât mai mult, că puţin timp mai târziu, la Vadu-lui-Vodă, el face cunoştinţă cu impunătoarea colecţie – „Muzeul de Antichităţi al Nataliei Sikard”, înfiinţat încă pe la mijlocul anilor şaptezeci ai sec. XIX şi a existat până la începutul sec. XX, când proprietara s-a mutat definitiv cu traiul în oraşul Verona (Italia).55 Muzeul din Vadul lui Vodă al Nataliei Sikard a apărut, ca rezultat al călătoriilor sale permanente prin ţările Europei Apusene, în special în Italia, Grecia, Franţa, de unde ea aducea în permanenţă obiecte antice, în special, vaze. Muzeul includea câteva secţii, înclusiv de geologie şi istorie. Secţia de istorie avea câteva compartimente – camerele vestigiilor etrusce, ateniene, tyrasiene, olbiene, egiptene şi obiecte din evul mediu.
Cea mai bogată, mai completă şi mai interesantă s-a dovedit a fi camera antichităţilor etrusce, cărora posesoarea le acorda o atenţie deosebită.
Ion C. Surucean, făcând cunoştinţă în mod detaliat cu toate colecţiile, i-a recomandat Nataliei Sikard să efectueze o sistematizare a materialelor, deoarece „…gruparea vestigiilor, evident, trebuie să aibă un rol important în cercetările ştiinţifice arheologice, monumentele de acest fel pot acorda un serviciu important în cercetarea antichităţilor din Sudul Rusiei. El îi mai propune să atragă atenţie deosebită cercetării vestigiilor locale”.56
Pe la mijlocul anilor 80 ai sec. XIX Ion C. Surucean devine cunoscut în lumea ştiinţifică a Rusiei. Pentru a face cunoştinţă cu colecţiile lui de antichităţi, la Chişinău vin arheologii din Sankt-Petersburg, Moscova, Kiev, Odesa, Kazani şi alte oraşe, arheologii şi istoricii V. V. Latâşev, B.A. Turaev, F. G. Mişcenko, V. V. Şkorpil, E. R. Ştern şi mulţi alţii. Încă la sfârşitul anilor 70 Societatea Arheologico- bisericească de pe lângă Academia Teologică din Kiev l-a ales pe I. Surucean ca membru-corespondent, iar la 18 ianuarie 1882, după prezentarea referatului în limba latină, privitor la psifismul olbian în cinstea lui Corzoaz, este ales membru Titular al acestei Societăţi. 57
La 28 octombrie 1880 este ales membru-corespondent, iar la 19 noiembrie 1885 – membru Titular al Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa.58
Ion C. Surucean participă activ la Lucrările Societăţii Imperiale Ruse de Arheologie din Sankt-Petersburg care, la 4 ianuarie 1885, îl alege ca membru-corespondent, iar la 26 martie 1886 – membru Titu­lar. Trebuie să menţionăm că, tot în cadrul acestei şedinţe au fost aleşi ca membri Titulari cunoscutul savant numismat A.V. Oreşnikov şi arheologul şi istoricul ucrainean D.Ia. Evarniţkii, strămoşii căruia – bunelul său Apostol, era originar din Moldova.59
Colectarea şi sistematizarea materialelor, care intrau permanent în colecţia muzeului, necesitau de la I. Surucean mari eforturi şi vaste cunoştinţe care, deseori, erau insuficiente. Nu trebuie să uităm, că el lucra de unul singur, fără ajutor. Doar uneori soţia sa Olga Hristoforovna, fiica Nataliei Sikard, îi ajuta la ilustrarea obiectelor. Pentru a se descurca în inscripţiile vechi greceşti şi romane de pe monedele, torţile de amfore şi lespezile de marmură din Olbia, Tyra şi Panticapeea, Ion C. Surucean învaţă de sine stătător limbile vechi, studiază literatură de specialitate.
Cu toate acestea, tendinţa de a completa la maximum colecţia muzeului, de a nu scăpa nici un obiect, care ar fi contribuit cât de puţin la studierea trecutului îndepărtat al regiunii nord-pontice, lipsa de experienţă şi lipsa unor lucrări de sinteză pe multe probleme, uneori, făceau zădarnic lucrul lui.
Începând cu anii 70 în sudul Rusiei a început să activeze la Ociakov, apoi s-a extins cu mare avânt şi la Odesa, trist-cunoscuta întreprindere de falsuri antice a fraţilor Şapsel şi Leiba Gohman. Apariţia acesteia se datora interesului general, care a luat avânt în Rusia şi Europa, în legătură cu vestigiile scitice şi antice din regiunea nordică a Mării Negre.60 Falsificatorii iscusiţi şi experimentaţi au umplut foarte repede cu falsurile sale muzeele şi colecţiile particulare din Rusia, Franţa, Austria, Germania, Anglia, America şi alte ţări ale lumii. Deosebit de repede erau răspândite lespezile de marmură cu inscripţii falsificate. Lespezile de marmură erau dobândite, în mod barbar, din ruinele Olbiei, Tyrasului, Hersonesului. Chiar şi unii dintre cei mai de vază savanţi din acele timpuri, cum ar fi academicianul V.V. Latâşev, E.R. Ştern, A.L. Bertie-Delagard şi alţii, au căzut deseori în această capcană. Spre regret, multe falsuri au nimerit şi în colecţia lui Ion C. Surucean. Este vorba, în primul rând, de inscripţiile lapidare, multe dintre care au fost publicate de vestitul epigrafist, academicianul V.V. Latâşev. Referitor la autenticitatea lor avea unele îndoieli şi I. C. Surucean, însă teama de a pierde unele inscripţii autentice deseori îl făcea să procure unele lespezi cu inscripţiile falsificate. 61
Este cazul să amintim şi de vestitul fals al secolului – „Tiara lui Saitofarn”, lucrată din aur de către minunatul meşter-juivaergiu
I. Rahumovskii, la comanda lui Şapsel Gohman, fiind vândută în Muzeul Luvru la un preţ de 200 mii franci. Şapsel Gohman i-a vândut lui I.C. Surucean o bijuterie de aur de tipul unei broşe contemporane, în mijlocul căreia era o imagine în relief a Centaurului, care cântă la flaut, purtându-l în spate pe Eros. 62
Un mare interes prezenta şi cununa-coroană din colecţia lui, falsul căreia aşa şi nu a mai putut fi dovedit. Este vorba de un cerc lat de aur cu titru înalt, având zimţişori în formă de triunghi pe marginea superioară. Pe cerc este aplicat un ornament în puanson, combinat cu fire skani, iar pe centru sunt plasate palmete. Anume din cauza acestor obiecte a fost intentat un proces judiciar între I.C. Surucean şi Sapsel Gohman, iniţial la Chişinău, pe urmă la Odesa. Dosarul aşa şi nu a mai fost închis din cauza decesului reclamantului. Dar anume pe parcursul procesului de judecată a apărut numele meşterului I. Rahumovschii, ca creator al „Tiarei lui Saitafarn”.63
Cu toate acestea, este necesar să accentuăm că falsurile constituiau doar o părticică neînsemnată din ampla colecţie a Muzeului lui Ion C. Surucean.
La 17 iunie 1887 Olga Hristoforovna Surucean, soţia arheologului şi muzeografului cumpără de la Dumitru Prepeliţă casa din Chişinău, ce se afla pe strada Seminarskaia 37, actual strada Gavriil Bănulescu-Bodoni nr.41. Casa era mare şi a costat-o pe noua proprietară 25 mii ruble de argint. Casa este destul de spaţioasă, cu etaj. La primul nivel sunt şase odăi mari cu antree şi coridoare de asemenea mari, iar la etaj – şapte odăi. Casei îi sunt anexate câteva construcţii auxiliare într-un singur nivel, inclusiv o aripă destul de spaţioasă cu trei camere.64
La acea vreme I.C. Surucean adunase o colecţie impunătoare de obiecte arheologice, care au fost aranjate prin camere la primul şi al doilea etaj, precum şi în toate cele trei camere din aripa casei. În una din camerele etajului stătea un dulăpior nou din lemn de frasin şi fag cu uşiţe în două canaturi cu vitrine interioare, ce puteau fi trase, adaptate pentru păstrarea monedelor. Dulăpiorul avea un lacăt secret. Circa 10.000 monede (uneori mai multe, alteori mai puţine, deoarece I. Surucean le făcea cadou cu sutele şi miile diferitor societăţi, apoi achiziţiona altele) se păstrau în cele 23 de vitrine, lădiţe şi cutii.
Monedele erau din aramă, argint şi aur, deseori rarităţi, de aceia aveau o valoare deosebită. Spre exemplu, în colecţia lui I. Surucean erau circa 100 monede genovezo-tătăreşti ale oraşului Kaffa, pe când cele mai mari muzee din Europa de Vest deţineau doar unităţi.65Despre acest lucru scrie O.F. Retovskii în cartea sa, dedicată cercetării anume acestui tip de monede, scoase de sub tipar la Simferopol în anul 1897. Colecţia lui mai includea un şir întreg de diverse monede antice, inclusiv sute de monede-delfini olbiene, provenienţa cărora este pusă în legătură cu renumitul golf mic olbian.
La biroul lui I. Surucean erau o mulţime de dulapuri şi vitrine, în care se aflau vase greceşti cu firnis negru, cu firnis negru şi figuri roşii, diverse vase antice şi ulcioraşe din sticlă, multe obiecte preţioase din bronz, aramă, argint şi aur erau aranjate pe rafturi şi prin cutii şi fiecare avea eticheta sa, cu denumirea, locul de provenienţă, de la cine şi când a fost procurat etc. Cu toate acestea cea mai mare parte a colecţiei arheologice era amplasată în cele trei camere din anexa casei. Anume, odată cu permutarea colecţiei în noua clădire, casa de pe strada Seminarskaia nr. 37, muzeul a căpătat denumirea „Muzeul lui I.C. Surucean de Antichităţi ale Pontului Scitic din Chişinău” şi cu acest nume el este cunoscut lumii ştiinţifice din Sankt-Petersburg, Moscova, Odesa, Herson, Bucureşti, de existenţa lui ştiau mulţi savanţi, care vin la Chişinău pentru a face cunoştinţă cu superbele colecţii.
Între timp colecţia „Muzeului de antichităţi ale Pontului Scitic din Chişinău”, accesibilă pentru vizitatori şi cercetători, prin plenitudinea şi diversitatea materialelor prezente în ea, dacă nu concura, apoi la sigur completa colecţiile cunoscutului şi unicului la acea perioadă muzeu din sud-vestul Rusiei – Muzeul de Arheologie din Odesa. Cu toate acestea am putea presupune că, deşi acesta din urmă a apărut mai timpuriu, după numărul de obiecte expuse în Muzeul Societăţii de Istorii şi Antichităţi din Odesa, el ceda „Muzeului lui I.C. Surucean de Antichităţi ale Pontului Scitic în Chişinău”. Anume din această cauză cel mai de vază arheolog şi istoric din Rusia şi Europa, specialist pe antichitate, epigrafist, ulterior – academicianul V.V. Latâşev a avut tot temeiul să vorbească de „Muzeul lui I.C. Surucean de Antichităţi ale Pontului Scitic în Chişinău” ca de o „…minunată colecţie de antichităţi”.66 De asemenea el îl preţuia foarte mult şi pe însuşi I.C. Surucean, vorbind de el cu multă simpatie. „Eu nu am nici un temei să pun la îndoială mărturiile lui I.C. Surucean” – scria el. 67
La una din şedinţele Societăţii Ruse de Arheologie din Sankt- Petersburg din 8 mai 1891 V.V. Latâşev a comunicat, că „…până în prezent nu au fost copiate inscripţiile de pe torţile de amfore, păstrate în bogatele colecţii ale Ermitajului, ale Muzeului Rus de Istorie din Moscova şi a Muzeului lui I. C. Surucean din Chişinău”. 68 În acest scop Societatea l-a delegat la Chişinău pe G. Susoev, pe un termen iniţial de trei luni, prelungit apoi încă pe o lună şi jumătate, fapt ce vorbeşte de dimensiunile considerabile ale colecţiei epigrafice din Chişinău. Ulterior V.V. Latâşev, în celebra sa lucrare „Pontica” va scrie – „…Nu mai puţin amabil au împărtăşit cu mine comorile sale epigrafice, cunoştinţele şi informaţiile, deţinătorii minunatelor colecţii de antichităţi I. C. Surucean din Chişinău şi P. O. Buracikov din Herson”.69 În „Muzeul de antichităţi ale Pontului Scitic” se afla şi lespedea de marmură, pe care era gravat interesantul decret olbian dedicat lui Korzoaz, publicat în anii 1876-1882 de către cei mai de vază specialişti pe antichitate – Henghen, Ussing, Iurghevici şi Surucean. V.V. Latâşev nu putea să se hotărască cui să acorde prioritate, cine din ei l-a descris mai detaliat.
Către sfârşitul anilor 80 ai sec. XIX I.C. Surucean, ca savant arheolog şi muzeograf, devine cunoscut nu numai în Rusia, dar şi în unele ţări din Europa Occidentală – Grecia, România, Austria, Germania, Franţa. La începutul anului 1888 „Muzeul de Antichităţi ale Pontului Scitic” a fost vizitat de Mihail Kogălniceanu, care special pentru aceasta a venit la Chişinău. Despre acest muzeu şi întemeietorul său el a făcut comunicare la una din şedinţele Academiei de Ştiinţe din România, apoi, la 11 aprilie 1888 I.C. Surucean a fost ales membru de Onoare al Academiei Române. Informaţia este culeasă din:
ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE
Seria II. Tomul X. 1887-1888.
Partea administrativă şi dezbaterile. Bucureşti, 1889.
Partea I. Procesele verbale ale şedinţelor ordinare de la 17.IV.1887 până la 16.IV.1888
Pag. 90.
Şedinţa din 9 aprilie 1888
Preşedinţa D-lui G. Bariţiu.
Se dă citire unei propuneri de a se alege d-ul Ioan Casian Suruceanu, membru onoraru alei Academiei.
Se decide a se pune la ordinea zilei.
Şedinţa din 11 aprilie 1888.
Preşedinţa D-lui G. Bariţiu.
Se pune la vot propunerea de a se alege membru onorar al Academiei d-ul Ioan Casian Suruceanu, român din Basarabia, cu domiciliu în Chişinău.
Propunerea se aprobă cu 15 voturi pentru, 2 contra şi 2 abţineri.
Pag. 347-348.
Membri onorari. … 32. Suruceanu I. C. (Chişinău).
I. С. Surucean deja este bine cunoscut şi despre lucrările lui vorbesc cercetătorii de vază din acea vreme – arheologi, istorici, filologi, cum ar fi V. Şeffer, I. Jirar, fraţii Teodor şi Solomon Reinah, F. G. Mişcenko, A. I. Nikitskii şi mulţi alţi savanţi ruşi şi străini.
Activitatea ştiinţifică, însă, nu s-a răsfrânt pozitiv asupra atitudinii nobilimii şi a înalţilor demnitari din Chişinău faţă de cercetător. În acest mediu el avea faimă de om ciudat. Despre el vorbeau cu batjocură, cu ironie rău camuflată. Activiştii guberniali basarabeni nu puteau să înțeleagă omul, care nu mergea la club, nu juca cărţi, nu se îndeletnicea cu vânătoarea, nu era în serviciu, iar toată averea moştenită o cheltuia, fară a duce cont, pentru a cumpăra „nişte cioburi şi pietricele”.
Între timp lucrul cu colecţiile necesita tot mai mult timp. I. C. Surucean lucra foarte mult; după cum mărturisesc contemporanii în biroul său lumina ardea nopţi în şir. Arheologii care î-l cunoşteau vorbeau de pasiunea lui extraordinară de a scotoci peste tot, unde e posibil şi uimitoarea iscusinţă de a găsi. Nu puteau fi trecuţi cu vederea nici jefuitorii oraşelor antice şi a tumulilor străvechi, nici mănăstirile şi nici colecţiile particulare. Când afla de vre-un obiect antic, ce se afla pe mâini particulare şi era demn de atenţie, el nu se liniştea până nu-l vedea în muzeul său. „Lui i se aduceau obiecte de arheologie de pretutindeni (chiar şi din Egipt); nu mai puţine dobândea prin săpăturile sale în tumulii din Basarabia…” — scria despre el activistul de vază al Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa Alexei Markevici.70
În iunie 1895 I.C. Surucean efectuează o călătorie prin Egipt, aducând de acolo un complex întreg de antichităţi egiptene, care includea trei mumii şi 200 alte obiecte ce le însoţeau. Printre ele era o statuie de bazalt fără cap, dar cu inscripţii pe suprafaţă, plasate în diferite locuri: pe suportul din spate, la picioare, în jurul suportului, pe ambele părţi ale postamentului. De la o statuie de granit s-a păstrat doar capul de femeie cu coafură specifică perioadei Noului Regat. Alte două statui erau din lemn, una şezând. Ambele din perioada Regatului Mijlociu. Prezintă interes aparte stela de gresie, pe care era reprezentată barca solară în care şedeau Ra, Hepra, Tum, iar la cârmă Harnacrat. În faţa bărcii este pictată figura unui om în poziţie de rugăciune. Stela este datată în Epoca Târzie. Pe altă stelă de acelaşi fel, în loc de barcă sunt reprezentaţi în picioare zeii Ra, Hepra şi Tum. Destul de valoroase sunt portretele feminine de Faium – unul întreg şi trei fragmentare. Ele au fost înalt apreciate (mai ales cel întreg) de către B.V. Farmakovskii, care „…a atras atenţie asupra calităţilor lui artistice destul de înalte, care printre portretele de Faium, în majoritate extrem de realiste, se evidenţiază strict prin caracterul său idealist, antic. Unii cercetători atribuie portretele epocii eleniste, alţii – perioadei romane, anume domniei lui Hadrian; e posibil ca ele să fie mai timpurii decât sec. II p. Ch.”. 71
Cele trei mumii egiptene au ocupat două camere de la primul nivel al casei de pe strada Seminarskaia 37. Ele se aflau sub o calotă mare de sticlă cu trei secţii şi, afară de piesele descrise, ele erau însoţite de o mulţime de alte vestigii egiptene, cum ar fi vase de alabastru, vase mici din pastă, flacoane mici pentru parfum din alabastru şi marmură, şiraguri de mărgele. Tot aici erau bucăţi de papirus cu inscripţii greceşti şi alte limbi, plachete-etichete cu inscripţii, amulete, zaruri de os, şi alte obiecte.72 Cea mai solicitată de către orăşeni şi cei veniţi era anume sala egipteană a „Muzeului lui I.C. Surucean de Antichităţi ale Pontului Scitic din Chişinău”.
Este de menţionat faptul, că I. Surucean era un om foarte generos, el nici odată nu se zgârcea şi, în caz că la el apăreau dublicate arheologice, el cu cea mai mare plăcere le făcea cadou diferitor societăţi ştiinţifice ori persoanelor particulare. Drept mărturie vom menţiona doar Societatea Bisericeasco-Arheologică pe lângă Academia Teologică din Kiev. În raportul de activitate al Societăţii pe anul 1881 se menţionează:
„II. Îmbogăţirea muzeului şi bibliotecii lui.
De la membrul corespondent Iv. Cass. Surucean: fotografie de pe inscripţia grecească de la Olbia, datată în sec. I p. Chr., două tessere de bronz olbiene, două vârfuri de săgeţi de bronz şi 10 monede de aramă, găsite pe locul Olbiei antice. Vas mic de sticlă şi 8 vase de lut din Pantikapeus, monedă de argint siciliană de la Sextus Pompeius (aa. 44 – 37 a. Chr), găsită pe locul Tyrasului antic, monedă de argint poloneză de la Stefan Batorii, anul 1581 şi un pachet de scrisori ale răposatului arhiepiscop de Moghiliov Anatolie Martânovskii”.73
În ianuarie 1885 tot aici au intrat „De la membrul activ, titular, boierul Iv.Cass. Surucean: 50 monede de bronz, găsite în 1881 la Olbia, şi 10 vârfuri de săgeţi, găsite tot la Olbia în 1882, un tesser din Olbia, găsit în 1882, greutate de plumb din Olbia, descoperire din 1880, şi 10 cuie, găsite tot acolo în 1882. Vestigii din Pantikapeus: ulcior de lut şi trei vase mici de sticlă pentru parfum, descoperite în 1879, trei ulcioraşe de lut pictate, găsite în 1883, patru statuete de teracotă, reprezentând o pasăre, un cupidon şi doi bărbaţi, toate găsite în 1880”.74
Multe obiecte arheologice, planuri de localităţi şi cărţi au fost do­nate acestui muzeu de către I. Surucean şi în următorii ani. Colecţii întregi de monede şi piese de antichitate au fost donate de el muzeului Societăţii Arheologice Ruse din Sankt-Petersburg şi celui al Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa.
Lespezile funerare de marmură şi gresie din Olbia, Tyras, Pantikapeus şi alte locuri stăteau la el în curte, sprijinite de pereţi. Inscripţiile de pe ele erau copiate de V.V. Latâşev, E.R. Ştern, A.L. Bertie-Delagard, F.G. Mişcenko şi alţii, care deseori le publicau, fară a menţiona locul lor de provenienţă şi cine este descoperitorul. Unicul V.V. Latâşev, întotdeauna şi în mod obligatoriu făcea trimitere la I. Surucean, îi mulţămea din suflet pentru ajutorul şi atenţia acordată. O lespede de acest fel, sprijinită de perete, a fost văzută de V.V. Latâşev iarna, când era imposibil să fie întoarsă, pentru a fi văzută cealaltă suprafaţă, iar el a presupus, că este vorba de baza unui postament şi pe partea opusă trebuie să fie adâncituri pentru fixarea picioarelor calului. În primăvară I. Surucean a studiat partea opusă a lespezii cu pricina şi observând adânciturile presupuse i-a comunicat lui V. V. Latâşev, care n-a scăpat ocazia să-i aducă sincerele sale mulţămiri.75
Colecţia „Muzeului de Antichităţi ale Pontului Scitic” era folosită nu o singură dată şi de către cei mai de vază istorici ruşi. Academicianul S.A. Jebelev în unul din articolele sale a pus accent special asupra interpretării scenei în relief de pe o minunată vază antică smălţuită din colecţia lui I.C. Surucean, ce are ca subiect întoarcerea Ifigheniei din Taurida în Elada. Această vază provine din Panticapeus şi a nimerit la I. Surucean în fragmente aparte, care a întregit-o, redându-i o perfectă valoare ştiinţifică. În spaţiul nord-pontic sunt cunoscute câteva vaze smălţuite de acest fel şi toate sunt confecţionate la Alexandria, dar numai vaza de la Chişinău are un astfel de subiect. Probabil ea a fost confecţionată special pentru a fi exportată în Pont. Pe ea se repetă de două ori scena din viaţa cotidiană a pescarilor, căreia, prin aplicarea figurii Efigheniei cu idolul Artemidei în mâini, i se acordă o coloratură locală, atractivă pentru Crimeia. Acest fapt ne face să presupunem că olarul-producător din Alexandria, trebuia să ia în consideraţie gusturile şi necesităţile pieţei din Taurida. Deci anume piaţa nordică prezenta interes deosebit pentru producătorii din Alexandria, majoritatea mărfii fiind livrată pe această piaţă. Vaza în cauză a fost studiată şi de E.R. Ştern, după fotografiile trimise lui de O.H. Goronovici (văduva lui I.C. Surucean). Articolul lui este publicat în unul din tomurile Analelor Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa. 76Academicianul B. A. Turaev publică şi el unele obiecte cu inscripţii vechi egiptene din acest muzeu.
La începutul anului 1893 V.V. Latâşev, făcând o călătorie prin sudul Rusiei, ajunge la Chişinău. Făcându-se cunoscut cu noile achiziţii de inscripţii lapidare antice din colecţia lui I. Surucean proslăvitul epigrafist îi propune proprietarului să publice o lucrare în comun, privind inscripţiile lapidare şi de alt gen, descoperite de el în ultimii ani. Lespezile cu inscripţii lapidare, descoperite de I. Surucean anterior fusese deja publicate în cunoscuta lucrare Inscriptiones Antiquae orae Septentrionales Ponti Euxini Gracae et „Latinae”, ed. B. Latyschev, Petropoli, vol.I, 1885; vol.II, 1890.
Cartea este dedicată memoriei lui Piotr Mihailovici Şumskii, tatăl vitreg al lui I. Surucean, decedat în decembrie 1890. Pe parcursul anului 1893 şi începutul lui 1894 I. Surucean a pregătit materialele pentru tipar, a făcut fotografiile necesare, estampaje, descrierea inscripţiilor, a pregătit unele desene, executate de soţia sa Olga şi toate acestea le-a expediat lui V.V. Latâşev la Petersburg. Lucrarea a fost editată în 1894  la Petersburg, în latină, cu denumirea „Inscriptiones Graecae et Latinae novissimus annis (1889-1894) Museo Surutschaiano quod est Кischinevi”.
În ea sunt descrise 37 monumente, printre care 27 inscripţii lapidare pe lespezi şi 2 inscripţii pe plachete de plumb din Olbia, precum şi 7 inscripţii lapidare şi un pieptene cu toc din Pantikapeus. Un interes deosebit prezintă plachetele-blestemuri de plumb, ce conţin listele numelor blestemaţilor,77descoperite la Olbia în 1894. Încă o plachetă de acest fel, descoperită de I. Surucean în 1878 pe locul Pantikapeusului antic, nu a intrat în această lucrare.78 Toate plachetele sunt îndoite în jumătate şi străpunse cu un cui, astfel inscripţiile fiind în interior. Timp îndelungat arheologii nu puteau pricepe rostul acestor plachete, cu toate că au atras atenţie că ele sunt îndoite şi străpunse.
Pieptenele în toc de lemn, publicat în această carte, având reprezentată pe capac o pasăre şi o inscripţie. Conform datelor E. V. Vlasova (I. C. Surucean şi muzeul său, Stratum, nr.6, Sankt-Petersburg – Chişinău – Odesa, 1999, p. 362-368) această piesă a ajuns în colecţia lui F. L. Gans, deţinută actual de unul din muzeele de stat din Berlin. Acest pieptene a intrat şi în monografia lui N.I. Sokolskii – Derevoobrabatâvaiuşcee remeslo v anticinâh gosudarstvah Severnogo Pricernomoria. Moskva, 1971, p. 141-142, notele 479-482 şi tab. XVII,7-9.
Lucrarea lui I.C. Surucean şi V.V. Latâşev, editată în 1894 cu un tiraj de doar 350 exemplare actual este o raritate bibliografică. Noi cunoaştem un singur exemplar, deţinut de biblioteca M.E. Saltâkov- Şcedrin din Sankt-Petersburg.
Pe lângă Muzeul de Antichităţi ale Pontului Scitic al lui Ion Surucean din Chişinău era şi o bibliotecă foarte bogată, care ocupă două camere la primul etaj. Aici erau adunate aproape toate publicaţiile de arheologie cunoscute pe atunci, din Rusia, România şi din alte ţări. Un interes deosebit prezentau compartimentele referitoare la litoralul nordic al Mării Negre, Basarabia şi România. De bibliotecă se foloseau savanţii care soseau la Chişinău. Astfel, în una din lucrările sale, V.V. Latâşev îi mulţumea stăpânului bibliotecii pentru cartea lui Andrei Meier „Descrierea povestitoare, cadastrală şi a naturii Pământului Oceakov”, publicată în 1794, iar la sfârşitul sec. XIX deja foarte rară.
Biblioteca cuprindea şi multe alte tipărituri rare, manuscrise unicale de istorie şi de cultură a ţinutului, precum şi hrisoave şi acte domneşti autentice. În 1915 protoierul M. M. Ceachir şi secretarul Societăţii Bisericeşti Istorico-Arheologice din Basarabia I.I. Zelinschi au vizitat bogata bibliotecă a răposatului Ion C. Surucean de la Saulcani (Vadul lui Vodă) şi cu permisiunea văduvei acestuia au ales pentru muzeul societăţii cărţi în limba română, veche moldovenească, rusă, franceză, germană, latină, greacă şi greacă veche, sârbă, ebraică ş.a. De importanţa acestor cărţi ne convingem prin faptul că în biblioteca societăţii ele au fost plasate în compartimentul cu litera „A”.79 Nu se ştie precis câte cărţi avea biblioteca lui Ion Surucean, dar din spusele savanţilor care s-au folosit de ea, era destul de mare. De fapt, aceasta era prima şi, deocamdată, singura bibliotecă de istorie din Moldova.
Fiind hotărât să-şi consacre viaţa studierii vestigiilor antice din regiunea nord-pontică, în care erau cunoscute aşa oraşe antice, cum ar fi Olbia, Tyras, Pantikapeus şi altele, I. Surucean nu putea fi indiferent la distrugerile barbare, provocate de localnici şi venetici. Ultimii, în goană după un câştig uşor, deseori vizitau aceste locuri şi procurau la un preţ de nimic piese unicat de antichitate, ca apoi să le realizeze la sume fabuloase persoanelor interesate şi chiar instituţiilor de stat. Ba mai mult, anume acest proces a dus la apariţia falsificatorilor de piese antice, care le confecţionau destul de iscusit şi-i duceau în eroare chiar şi pe cei mai eminenţi arheologi şi istorici ai antichităţii.
Sunt cunoscute un şir de istorii, legate de renumita „Tiară a lui Sartofarn”, „Ritonul de Argint”, diverse bibelouri de aur şi inscripţii lapidare din colecţia lui I.C. Surucean, inscripţiile de pe lespezile funerare achiziţionate de A. Bertie-Delagard, E.R. Ştern şi mulţi alţi cunoscuţi savanţi şi posesori de muzee personale din sudul Rusiei.
I. Surucean reacţiona foarte dureros la aceste barbarii, opunându-se prin toate mijloacele posibile. Aşa, în scrisoarea pe numele Comisiei Arheologice Imperiale, iar mai apoi şi pe numele Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa în 1889 el comunica despre distrugerile barbare, efectuate pe locul Tyrasului antic la Belgorod-Dnestrovsk. El nu s-a liniştit până ce n-a obţinut, ca cetatea Belgorod-Dnestrovsk, cu citadelele sale antice şi medievale, să fie pusă sub ocrotirea Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa. Dar pericolul într-adevăr era foarte real: în 1888 administraţia publică orăşenească Akkerman a făcut un demers faţă de Ministerul de Interne Rus „… a permite oraşului să demoleze vechea cetate Akkerman, cu excepţia citadelei, în scopul utilizării pietrei pentru pavarea străzilor…”. Încă mai înainte, în 1859, guvernatorul Novorusiei şi Basarabiei contele Stroganov a permis Societăţii Ruse de navigaţie să construiască un debarcader nou, dobândind piatra prin distrugerea pereţilor cetăţii. însă administraţia gubernială a luat decizia, ca piatra să nu fie luată pe gratis, iar pereţii cetăţii să fie vânduţi. Duma orăşenească din Akkerman a organizat de câteva ori licitaţii şi doar din cauză că au fost lipsă persoanele interesate în procurarea pereţilor cetăţii licitaţiile au fost anulate. „… Eu nu sunt arheolog, – scrie un corespondent anonim în „Odesskii vestnic” din 23 septembrie 1889, nr.253, – şi sunt departe de a tremura pentru fiecare piatră, ce are mai mult de un secol, dar şi pe mine mă doare sufletul privind la turnurile măreţe, crăpate şi gata de a se prăbuşi în urma coasociaţilor săi; e dureros să vezi cum se distruge orice urmă a vechimii, după care încă era posibil sa citeşti trecutul ţinutului nostru”.
Unde am putea să găsim în prezent un aşa corespondent, ce ar putea să descrie acele distrugeri şi încălcări, ce se fac în cetatea Benderului şi multe alte locuri. Dacă lucrurile vor evolua în aşa fel, nu este exclus ca din cetate curând să rămână doar locul, unde cândva se înălţau impunătoarele ziduri de zeci de metri înălţime şi lăţime, iar pe teritoriul ei se vor înălţa blocuri de locuit în etaje, restaurante şi baruri. Cred, că dacă ar fi fost viu I. Surucean el ar fi invadat cu scrisori autorităţile locale, ba chiar ar fi ajuns până la Comunitatea Europeană şi alte instituţii Internaţionale.
La 30 septembrie 1886 I.C. Surucean scrie o scrisoare către Comisia Arheologică Imperială, pe numele contelui Alexei Bobrinskii, privind sfârşitul lucrărilor la Olbia, comunicând, tot odată, despre distrugerile înfăptuite acolo, despre săpăturile ne autorizate şi negoţul prosper de antichităţi. El propune Comisiei Arheologice că ar fi cazul ca Comisia să aibă în sudul Rusiei un agent al său, investit cu dreptul, cel puţin, de a stopa barbaria şi a salva tezaurul ştiinţific. „…Este necesar de a interzice localnicilor din Parutino să efectueze săpături ori lucrări de construcţie, deoarece ei spun, că obiectele au fost găsite în timpul construcţiei casei etc. Acolo există o castă întreagă de căutători, care fac săpături, în majoritate, noaptea şi obiectele găsite în loc de Comisia Arheologică ori Ermitaj ajung pe mâinile persoanelor, ce tind a le ascunde şi a le realiza peste hotare.
În virtutea celor expuse eu am onoarea să rog încă odată Luminăţia Voastră să atrageţi luminata Voastră atenţie la toate acestea şi să luaţi toate măsurile energice, ce sunt în competenţa Luminăţiei Voastre, fiind că orice tărăgănare poate aduce numai la pagube”. Cu regret, cu toate că pe marginea acestei scrisori au fost luate unele măsuri, totuşi Olbia, ba chiar şi celelalte oraşe antice din regiunea nord-pontică, încă timp îndelungat constituiau locul de dobândire a obiectelor de antichitate şi a pieselor de valoare pentru a fi realizate de negustorii specializaţi, care făceau avere prin combinaţiile ştiute de ei.
Cu altă ocazie, la 16 mai 1891 I.C. Surucean trimite Comisiei Arheologice Imperiale o telegramă: „Citiţi Telegraful din Novorosiisk cu nr. 5105, nu demult au fost sustrase obiecte de aur olbiene de primă importanţă, dacă este posibil, salvaţi-le cât mai repede. Eu cunosc obiectele, pe jefuitori şi pe evreu. Surucean”. La 17 mai 1891 V. Tizengauzen a trimis răspuns lui I. Surucean, iar primarul din Odesa, din numele Comisiei Arheologice Imperiale este rugat, conform legii, să sosească cu raport către Majestatea Sa Împăratul, privind antichităţile găsite la Olbia, vândute de evreu negustorului Postnikov. Cunoscuţii în sudul Rusiei locuitori ai oraşelor Ociakov şi Odesa fraţii Şapseli şi Leiba Gohman, prin mijlocirea ciasornicarului I. Livşiţ, au vândut proprietarului uzinei de turnătorie din Moscova Dimitrii Postnicov, contra suma de 2500 ruble, obiecte foarte preţioase, găsite la Olbia şi cumpărate de fraţii Gohman de la ţăranii din Parutino. Iată lista acestor obiecte: Colier cu nestemate în montură de aur, cercei de acelaşi fel, coroniţă din frunze de aur, plăcuţe subţiri de aur pentru faţa decedatului (cu ele erau acoperiţi ochii, gura şi urechile decedatului), două inele şi podoabele vestimentaţiei feminine tot din aur, şirag de nestemate, o vază de teracotă, candele, două medalioane de bronz şi detaliile de bronz ale carului funerar. Numai graţie insistenţei arheologului şi muzeografului chişinăuian aceste vestigii au fost salvate pentru ştiinţă. Dar aceasta este doar o mică parte, din ceia ce a făcut I.C. Surucean pentru salvarea monumentelor arheologice de la distrugere şi jaf. Pentru aceasta arheologia şi muzeologia trebuie să-i fie recunoscătoare şi măcar pentru aceasta să nu lase uitării numele lui.
În anul 1897, toamna târziu, I. Surucean efectua obişnuitele sale săpături arheologice în tumulii din sudul Basarabiei, între Akkerman şi Zatoca. Timpul era deja destul de friguros, iar el suferea de o boală grea – de mult timp îl chinuia tuberculoza. El a răcit puternic şi a fost nevoit să revină la Chişinău, unde medicii au determinat că are tuberculoză galopantă. Sănătatea şubredă a arheologului şi muzeografului, cauzată de lucrul nelimitat, cu toate eforturile depuse de medici, a început să se înrăutăţească brusc şi peste două săptămâni, la 18 noiembrie 1897 I.C. Surucean a decedat, neajungând la vârsta de 46 ani. El a fost înmormântat în cimitirul orăşenesc al Chişinăului, în apropiere de biserica cimitirului, puţin spre sud-est. Ulterior, în 1919, alături a fost înmormântată mama lui Maria Constantinovna Şumskaia. Pe mormântul lui I. Surucean până astăzi s-a păstrat lespedea funerară din piatră de labradorit. Inscripţia modestă anunţă doar data naşterii şi morţii.
Fiind pe patul de moarte, în delir, I. Surucean vorbea de săpături, de obiecte vechi, de muzeu. Cel mai tare el se temea, că colecţiile lui vor nimeri pe mâinile hapsâne ale precupeţilor ignoranţi şi a anticarilor. Soarta colecţiei „Muzeului de Antichităţi ale Pontului Scitic” i-a tulburat pe contemporani îndată ce au aflat de decesul creatorului lui. „Ce soartă va avea ori are, deja, colecţia lui Surucean după moartea celui care a adunat-o?” – scria alarmat A.I. Markevici (Alexei Ivanovici).80
Din nefericire soarta colecţiei, într-adevăr, s-a dovedit a fi tristă. În Chişinăul gubernial nu erau nici organizaţii, nici persoane, care ar fi putut continua cauza răposatului arheolog şi muzeograf, ori măcar să păstreze demn piesele unicate colecţionate. Ducând o viaţă mizeră Comisia Ştiinţifică Gubernială Basarabeană de Arhive doar în septembrie 1898 a făcut încercări timide de a procura colecţia „Muzeului lui I.C. Surucean de Antichităţi ale Pontului Scitic”. La cea de a treia şedinţă neordinară din acelaşi an a fost luată hotărârea de a ridica problema „…importanţei colecţiei arheologice a lui I.C. Surucean pentru Comisie şi, îndeosebi, a bibliotecii lui ca sursă pentru studierea Basarabiei”. În continuare, tot în primul volum „Trudâ Bessarabskoi Ucionoi Arhivnoi Komissii” sunt descrise evenimentele, care nici cum nu pot corespunde realităţii. E vorba cum că preşedintele Comisiei a iniţiat tratative cu N.V. Goronovici, cu care s-a recăsătorit Olga Hristoforovna, privind transmiterea „Muzeului” în gestionare provizorie Comisiei Guberniale de Arhive şi, ca şi cum sub pretextul, că lipseşte o descriere ştiinţifică detaliată a obiectelor, s-au dezis de procurarea „Muzeului”. „Deoarece alcătuirea unei atare descrieri nu este în puterea Comisiei, transmiterea colecţiei în gestiunea Comisiei este amânată”.
Este greu să inventezi un fals mai mare, de parcă după moartea lui I. Surucean colecţiile lui au fost lăsate în voia sorţii, nu trebuiau nimănui şi de această problemă trebuia să se ocupe doar Comisia de Arhive din Basarabia. Nici unul din activiştii ei nu s-a gândit, că muzeul lui I.C. Surucean, estimat la suma de, aproximativ, 30.000 ruble argint, nici cum nu putea fi oferit Comisiei pe gratis. Toată această fabrificare de pe paginile revistei timp îndelungat a dus în eroare pe foarte mulţi.
În realitate, îndată după decesul creatorului „Muzeului de Antichităţi ale Pontului Scitic” au apărut două documente,81 ce au căpătat ulterior dreptul de lege:
„Inventarul bunilor şi a altor documente şi hârtii rămase după decesul boierului Ivan Kasianovici Surucean, aflate în sectorul I al or. Chişinău pe strada Seminarskaia în apartamentul ocupat de el în casa Olgăi Surucean, efectuat conform legii de către portărelul de pe lângă Congresul din Chişinău al Judecătorilor de pace Jukov, ca urmare a dispoziţiei în scris a Judecătorului de Pace al I-lui sector al or. Chişinău, din 18 noiembrie 1897, cu nr. 2779. Inventarierea este începută la 24 noiembrie 1897. Inventarierea este încheiată la 26 noiembrie 1897”.
Conform acestei inventarieri pot fi studiate toate conturile băneşti ale lui I. Surucean, activitatea lui administrativ-gospodărească, prezenţa imobilului, inclusiv şi moşiile sale în satele Drăguşenii Vechi, Pănăşeşti şi Viranul Tutoveni, care însumau circa 1000 desetine de pământ, evalu­ate la suma de 140.000 ruble argint. Lista de inventariere include 16 puncte şi ultimul, întocmit pe data de 26 noiembrie 1897, la ora 12 dimineaţa menţionează: „…Opt legături de hârtii în ciornă, scrisori şi altele, sigilate; printre ele una cu planurile localităţilor, unde au fost efectuate săpături, în alta fotografii ale obiectelor antice şi în a treia caiete, conturi, scrisori şi recipise, referitor la achiziţionarea de către răposat de la diferite persoane a cărţilor, diverselor obiecte vechi, a monedelor şi multe altele pentru muzeul său”.
Pentru noi, însă, prezintă interes deosebit cea de a doua „Inventariere”, începută la 27 noiembrie şi încheiată la 29 noiembrie 1897. Ea include 29 puncte, din care 25 se referă la inventarierea avuţiei casei, fiind vorba de diverse dulapuri, mese, scaune, safeu de metal, canapea, lampă cu abajur, două viori, serviete de piele, balanţe farmaceutice cu greutăţi etc. Tot aici cu nr.23 au fost incluse „…Cărţi diferite trei mii cinci sute bucăţi cu legătură şi fără printre care sunt multe cărţi vechi şi cataloage”. Ce e drept, în inventar nu se menţionează, că cărţile erau în şase dulapuri din lemn de arin cu uşiţe de sticlă – bibliotecare, în „dulăpiorul cel nou”, în alte dulapuri.
La 29 noiembrie 1897 a fost efectuată inventarierea obiectelor, atribuite „Muzeului de Antichităţi ale Pontului Scitic”. Pentru evaluarea corectă a obiectelor arheologice ca expert, ca persoană competentă, a fost invitat Consilierul de Stat baronul Alexandru Fiodorovici Stiuart. Iată lista detaliată:
26. Una mie obiecte rarisime, incluzând vaze, vase de sticlă, ulcioare, cercei, inele şi altele, aşezate în dulapul de sticlă pe cinci rafturi şi în diferite cutii şi lăzi de lemn, în biroul răposatului, sunt evaluate la cinci sute ruble. Dulapul este încuiat şi sigilat cu ştampila portărelului.
27.  Opt mii diferite monede vechi de aramă, argint şi, parţial, de aur, aşezate în douăzeci şi trei vitrine, lădiţe şi cutii. Sunt evaluate la trei mii ruble argint. Monedele sunt în acelaşi dulap sigilat.
28.  Muzeul amplasat în aripa din curtea casei Olgăi Hristoforovna Surucean; aripa include trei camere şi tinda. În una din camere se află opt dulapuri de mărimi diferite, din lemn de arin, cu uşiţe de sticlă şi rafturi. Pe rafturi sunt aranjate în ordine obiectele rare şi, aproape, de fiecare obiect este legată eticheta, pe care cu mâna răposatului Ivan Casianovici Surucean este menţionată ziua când a fost achiziţionat, de la cine şi la ce preţ. Aceste obiecte includ diferite ulcioare de lut de mici dimensiuni, diverse vase de sticlă, busturi, figurine, scoici, ceşcuţe, vaze mici şi altele. În total în număr de treizeci de mii bucăţi.
În acesta şi în celelalte camere sunt aşezate pe poliţe de lemn şi pe podele obiectele mai mari, cum ar fi ulcioare mari, diverse vaze, statui, busturi, scoici, mătănii, lespezi funerare, două platoşe, diferite pietre, bucăţi de pietre, de vaze şi ulcioare şi alte vase de lut, cercei, inele şi altele în număr de patruzeci şi cinci mii, iar în total şaptezeci şi cinci mii obiecte. Sunt evaluate la douăzeci şi patru mii ruble. 24.000 ruble.
Muzeul este încuiat şi sigilat cu ştampila portărelului.
29. Trei mumii egiptene sub calotă de sticlă în trei secţii, în care ele sunt plasate separat, afară de aceasta sub calotă, în jurul mumiilor sunt aşezate diferite obiecte rare, constând din păsări din piatră, diferite statuete, ulcioraşe şi altele, cu aceleaşi etichete scrise de răposat, în număr de două sute obiecte. În total două sute trei obiecte, evaluate la 500 ruble argint.
           Total 90.443 obiecte evaluate la 29.794 rub. 50 кор.”
Averea inclusă în acest inventar, în general piese arheologice, în dulapuri sigilate şi în muzeu au fost primite la evidenţă pe data de 9 decembrie 1897 de către văduva arheologului şi muzeografului Olga Hristoforovna Surucean, care din această dată a intrat în drepturile de tutore a întregii averi şi a copiilor decedatului boier Ivan Casianovici Surucean. Ea era obligată să păstreze „fără pierderi cu îndatorirea de a le preda în întregime la cerinţă”, în baza dispoziţiei Consiliului de Tutelă Boierească Regională Chişinău-Orhei în ordinea, „…prevăzută în articolul 226 partea I volumul X al Legilor Civile”.
I.C. Surucean s-a căsătorit în 1885 cu fiica Nataliei Nikolaevna Sikard, deţinătoare a muzeului din Vadul lui Vodă, Olga. Tatăl Olgăi era Christofor Sikard, feciorul negociantului francez din Marsilia, venit în 1804 la Odesa, unde a şi rămas timp îndelungat. Carl, ori mai precis Charli Sikard, ca rezultat al negoţului profitabil, a adunat în scurt timp o avere bună şi a procurat în Odesa câteva case, iar în Basarabia o moşie la Vadul lui Vodă. Cei doi feciori ai săi Christofor şi Liudvig au devenit aici boieri cu drepturi depline. Însăşi Charli Sikard în anul 1830, după pacea încheiată cu Turcia, pe un vapor încărcat cu grâne, a plecat spre Franţa. Dar vaporul n-a ajuns la punctul de destinaţie şi Charli s-a pierdut fară urme.82
Olga s-a născut în 1861 şi când s-a căsătorit avea 24 ani. Ea a primit ca moştenire câteva sate cu 1200 desetine de pământ pe ambele maluri ale Ichelului, afluent de stânga al Nistrului, care dă în el mai amonte de Vadul lui Vodă. La 24 septembrie 1886 în familia lor s-a născut fiul Alexei, care s-a pierdut în 1918 la moşia Săulcani. În 1888, la 22 martie, s-a născut fiica Tatiana, care şi-a sfârşit viaţa la Azilul pentru bătrâni din Bucureşti în anul 1957. Feciorul Serghei, născut la 12 iunie 1889, a fost deportat în Siberia la 13 iunie 1941, a lucrat contabil în unul din satele siberiene şi a decedat în anii 1944-1945.
Când a decedat I.C. Surucean copiii erau încă minori şi tutela lor a fost pusă pe seama mamei lor, care de fiecare dată dădea socoteală strictă în faţa Cosiliului de Tutelă, privind acţiunile şi permutările sale. Cuatât mai mult că, deja, la începutul lui ianuarie 1898, la insistenţa mamei sale, ea s-a recăsătorit cu vărul Nicolae Vasilievici Goronovici, o rudă îndepărtată pe linia mamei. „Ea a avut doi soţi şi ambii cu stranietăţi: unul toată viaţa umbla cu ochii în pământ, în căutarea monumentelor din vechime, iar celălalt cu ochii spre cer, Nicolae Goronovici era biolog şi unul din creatorii telescopului în Chişinău”.
Iată unul din rapoartele Olgăi:
„Către Consiliul boieresc de Tutelă Chişinău-Orhei. Din partea tutorelui copiilor săi minori Alexei, Tatiana şi Serghei Ivanovici Surucean.
Raport
Am onoarea să pun la curent Consiliul de Tutelă, că la momentul de  faţă eu cu copii mei minori Alexei, Tatiana şi Serghei Surucean mă aflu la moşia din Vadul lui Vodă, judeţul Chişinău, unde am de gând să-mi petrec timpul până în decembrie anul curent. Pe lângă copii se află o guvernantă nemţoaică şi un guvernior rus, care-l pregăteşte pe feciorul mai mare pentru admitere în clasa a treia la gimnaziul privat al lui Voskresenskii din Moscova.
În ianuarie 1899 am de gând să mă mut cu copii la Moscova, unde am să stau până în luna mai, după care voi reveni în Basarabia.
Tutore O. H. Goronovici, după primul soţ Surucean.
Anul 1898, iulie a 5-a, s. Vadul lui Vodă”.83
Deja către începutul anului 1898 inventarierea colecţiilor arheologice a fost încheiată, „Muzeul de Antichităţi ale Pontului Scitic” sigilat şi transmis pentru gestionare văduvei posesorului Olga Surucean. Şi mai departe? Consiliul de Tutelă Chişinău-Orhei a interzis vânzarea muzeului pe părţi, iar pentru toată colecţia „… eu văd, că este extrem de greu de găsit cumpărător! Preţul determinat prin inventariere, după cât se pare, este peste măsură de înalt. Colecţia, prin urmare, trebuie să rămână nevândută până la majoratul copiilor şi să se afle tot acest timp în responsabilitatea mea”, – scrie ea Consiliului de Tutelă boierească Chişinău la 21 aprilie 1898. în continuare, tot în această scrisoare, ea atenţionează, că „…Deoarece casa mea din Chişinău trebuie să o vând neapărat, voi fi nevoită să permut muzeul la mine în sat, pe deasupra, în drum obiectele pot fi supuse deteriorării ori altor cazuri neprevăzute, ele fiind pe răspunderea mea directă, …voi ruga cu smerenie Consiliul de Tutelă să mă ajute, luând pe seama sa transportarea muzeului, arendarea unei noi încăperi, necesare pentru păstrarea intactă a obiectelor de bronz, încălzirea normală şi angajarea unor paznici credincioşi”.
Îndată după decesul lui I.C. Surucean, unul din bunii lui prieteni academicianul V.V. Latâşev a fost foarte alarmat de soarta colecţiilor arheologului şi muzeografului din Chişinău şi şi-a împărtăşit temerile sale cu unul din cei mai vestiţi arheologi ruşi – academicianul N.I.Veselovskii, rugându-l să facă tot posibilul, pentru a salva aceste comori de jefuitori. „…Anume din acestă cauză eu mă grăbesc să împărtăşesc cu Dumneavoastră trista veste primită, ca Dumneavoastră, vorbind cu contele A.A. Bobrinskii, în caz că va fi de acord, să luaţi măsurile necesare pentru asigurarea achiziţionării de către Comisie a acestui Muzeu” – scrie V.V. Latâşev lui N.I. Veselovskii la 2 decembrie 1897.84 Preşedintele Comisiei Arheologice contele A. A. Bobrinskii, în scrisoarea din 11 decembrie 1897, pe numele văduvei Olga Hristoforovna Surucean îi propune serviciile sale „…în caz că ea este de acord să cedeze colecţiile lui I.C. Surucean Guvernului pentru a le face loc în muzeul de stat”. Nu mult timp văduva a răspuns contelui, că este de acord să transmită muzeul, dar în întregime şi într-o singură mână, cum cere Consiliul de Tutelă Boierească Chişinău-Orhei. Doleanţele ei, ca el să fie vândut unuia din marele muzee de stat din Rusia. “Dacă cineva din arheologi ar dori în prealabil să facă cunoştinţă cu muzeul, el este dislocat în anexa casei noastre din Chişinău şi este permanent accesibil pentru vizitare”.
În anul următor Ermitajul a manifestat interes faţă de muzeul din Chişinău. „Ermitajul Imperial are onoarea de a pune la curent Comisia, că din colecţiile văduvei lui I.C. Surucean, aflate în oraşul Chişinău, Ermitajul ar fi dorit să achiziţioneze toate acele obiecte, care vor fi văzute şi selectate de custodele şef al Secţiei Antichităţi d. Kizeriţkii, dovedindu-se a fi interesante şi necesare pentru completarea colecţiei Ermitajului”.85 Şi preşedintele Comisiei Arheologice trimite
O. H. Goronovici o scrisoare oficială.
Ministerul Curţii Imperiale
Comisia Arheologică Imperială
4 decembrie 1898
nr. 1844
S. Petersburg Clădirea Imperială a Palatului de Iarnă
Înălţimii Sale O. H. Goronovici Multstimată Doamnă Olga Hristoforovna.
Ermitajul Imperial m-a pus la curent, că ar dori să procure din colecţiile răposatului I.C. Surucean toate acele obiecte, care, văzute personal şi selectate de custodele şef al Secţiei antichităţi d. Kizeriţkii, se vor dovedi a fi interesante şi necesare pentru completarea colecţiei
Ermitajului, fapt ce-l consider drept datorie de a-l aduce la cunoştinţa  Dumneavoastră.
Primiţi sincerele încredinţări de stimă şi respect.
Contele A.A. Bobrinskii86
Primind scrisoarea Preşedintelui Comisiei Arheologice contelui A.А. Bobrinskii cu o propunere atât de măgulitoare de a vinde Ermitajului colecţiile muzeului, tutorele copiilor minori ai lui I, C. Surucean a trimis-o Consiliului de Tutelă Boierească Chişinău-Orhei, convingând-o să dea acordul pentru vânzare. În raportul său către Consiliul de Tutelă ea lămureşte, că casa din Chişinău curând va fi vândută şi ea va fi nevoită să permute colecţiile muzeului la ţară şi a plasa „…în încăperi prost încălzite şi insuficient de uscate vaze greceşti, majoritatea cărora sunt încleiate, şi ele se vor desface în bucăţi, perzând foarte mult din valoare. Bogata colecţie de sticlă antică, ce constă din vase mici atât de fragile, încât fiecare necesită un ambalaj în cutie aparte (iar ele sunt câteva sute), neîndoielnic va suferi la transportare şi va necesita foarte mari cheltuieli pentru ambalare, contul pentru care, desigur, voi fi nevoită să-l prezint Consiliului de Tutelă şi să-l achit din veniturile copiilor. Principala dificultate constă în faptul, că colecţiile se vor păstra la ţară până la majoratul copiilor într-o încăpere, pe care o să-mi permită mijloacele să o afectez, iar în acest caz ea va pierde foarte mult din valoare, deoarece majoritatea obiectelor, afară de pietrele voluminoase cu inscripţii şi amfore, vor suferi de ger şi umezeală”.87
În continuare ea roagă Consiliul de Tutelă să-i fie dat un răspuns imediat, necesar pentru a fi expediat la Petersburg. Dar a intervenit încă o circumstanţă, care a complicat mult lucrurile. Ucazul din 20 ianuarie 1899 a atras atenţia tutorelui, că printre piesele muzeului lui I. C. Surucean sunt obiecte, care pot fi vândute numai prin autorizarea Senatului de Guvernământ, în persoana Domnului Gubernator al Basarabiei. Iar între timp tutorelui i s-a dat dispoziţie să facă o nouă evaluare a tuturor obiectelor, pentru fiecare aparte. Numai după aceasta i se permitea să vândă muzeul în întregime ori pe părţi.
Între timp, în raportul din 22 februarie 1900 ea scrie: „Luând în consideraţie evaluarea nespus de înaltă a colecţiei răposatului, dar principalul, dispoziţia de a o vinde doar în întregime, toate muzeele din Rusia au refuzat să achiziţioneze aceste antichităţi, cu excepţia cazului că vor fi vândute pe părţi.
Cunoscând preţul aproape la toate piesele sunt convinsă, că numai în aşa fel şi numai acum, până când sunt în viaţă cunoscuţii răposatului în Petersburg, pot fi vândute rarităţile cu profit pentru copii. Acum obiectele, care cu ocazia vânzării casei, au fost transportate cu mari greutăţi şi cheltuieli imense la ţară”.88
Tot în acest raport Olga cominică Consiliului de Tutelă, că banii rămaşi sunt destinaţi drept plată lui V.I. Şlitov (probabil notarul), pentru acordarea dreptului de moştenire copiilor. Tot acest lucru repetă tutorele Olga Goronovici în raportul din 9 ianuarie 1903. „…pentru acordarea dreptului de moştenire copiilor mei şi, luând în consideraţie aceste cheltuieli, am lăsat la mine 1000 rub. Bani ai copiilor”. În drepturile sale de moştenire, totuşi, copiii au intrat puţin mai târziu, când în 1906 feciorul mai mare Alexei a împlinit 20 ani. Doar după aceasta a început vânzarea largă a obiectelor din „Muzeul de Antichităţi ale Pontului Scitic”, luând o aşa amploare, încât în câţiva ani din ele aproape n-a mai rămas nimic. Cu atât mai mult, că în aceasta afacere s-a implicat cunoscutul negustor de antichităţi din Odesa Şapseli D. Gohman. Lui anume i s-a adresat după ajutor Olga Goronovici. S-a întâmplat tocmai aceea, de ce se temea mai mult neobositul arheolog şi muzeograf I.C. Surucean.
Directorul Muzeului de Arheologie din Odesa E. R. Ştern, la 25 august 1908 i-a comunicat lui V. V. Latâşev, că colecţia răposatului Surucean a fost vândută în toate colţurile lumii şi că el a văzut recent la Berlin un vas din această colecţie. „Zilele acestea s-a înfăţişat la mine scrie E. R. Ştern, – cunoscutul negustor Şapseli Gohman şi mi-a propus pentru achiziţie pietre şi inscripţii din colecţia lui Surucean… şi mă asigura că inscripţiile pot fi cumpărate nu scump. La noi, ca rezultat al reamenajării muzeului, nu sunt mijloace pentru a achiziţiona aceste pietre: pe de altă parte, de sigur, nu este de dorit, ca aceste pietre să ajungă pe mâini private ori peste hotare: aceste inscripţii Vă sunt cunoscute, iar păstrarea originalelor este în favoarea ştiinţei. Iată de ce eu mă adresez către Dumneavoastră: posibil Comisia Arheologică Imperială va fi interesată de a procura pentru unul din muzeele noastre aceste documente curioase?”.90
La 7 octombrie 1908 V. Latâşev în scrisoarea către negustorul de antichităţi Şapseli Gohman î-l roagă să comunice lista monumentelor cu indicii de preţ. La 9 noiembrie 1908 Şapseli Gohman comunică Comisiei Arheologice Imperiale, din Odesa, str. Hersonskaia 19.
„Vestigii etnografice şi sculpturale în colecţia răposatului Surucean sunt în număr de aproape cincizeci. Printre ele figurează o statuie mare, un leu, torsuri şi altele în sumă de 8000 rub., …Ele pot fi văzute in orice timp, chiar şi primăvara, eu fiind anunţat în prealabil. Referitor la colecţia răposatului I. C. Surucean, afară de aceste vestigii, o parte considerabilă din ea, cum arfi sticla, teracota şi altele, a fost vândută de mine cunoscutului nostru colecţionar de antichităţi sud-ruse cet. I. L. Koneliskii din Odesa”.91
Timp îndelungat a durat ampla corespondenţă dintre O. H. Goronovici și Comisia Arheologică, privind achiziţionarea acestor pietre. La Săulcani a venit special В. V. Farmakovskii pentru a cerceta colecţia pe loc, posesoarea O. H. Goronovici a căzut de acord de a i se plăti suma în trei rate, – de două ori câte trei mii ruble şi două mii ruble, şi a efectua acest lucru pe parcursul a opt ani. Au fost trimise şi zece fotografii ale tuturor lespezilor şi sculpturilor şi totul fără nici un rost. Doar în anul 1914 colecţia de sculpturi şi inscripţii lapidare a fost achiziţionată pentru Muzeul de Antichităţi ale ţinutului Herson. Însă, izbucnirea primului război mondial a amânat transportarea pieselor tocmai până în anul 1917. V.I. Goşkevici a cerut să i se pună la dispoziţie un vagon pentru a transporta obiectele achiziţionate din Săulcani prin Chişinău ori Bender spre Herson. Imensa, şi greu de transportat, colecţia de pietre cu greutatea de aproape 1000 puduri, în pofida evenimentelor revoluţionare în creştere, în acelaşi an 1917a ajuns la Herson. Împreună cu alte obiecte din „Muzeul de Antichităţi ale Pontului Scitic”, făcute cadou de văduva arheologului şi muzeografului Surucean lui V.I. Goşkevici în 1913. Aceste inscripţii se păstrează până în prezent la muzeul din Herson şi include trei sute piese.92
După cum vedem obiectele din „Muzeul de Antichităţi ale Pontului Scitic în Chişinău” încă în anii de dinainte de revoluţie au reuşit să se împrăştie pe un vast spaţiu al Europei de la Herson, Odesa, Sankt Petersburg şi până la Berlin, ori chiar şi mai departe. E.V. Vlasova a urmărit şi a găsit unele piese din colecţia lui I. C. Surucean, care au nimerit în colecţia lui F.L. Hans în Germania şi ulterior transmisă unor muzee din Berlin.93 La Petersburg a nimerit colecţia egipteană a lui I. Surucean. Multe obiecte, care împreună cu mumiile erau 203 la număr, au fost cumpărate în 1909 de către B.A. Turaev, N.P. Lihaciov şi alţii.94 Multe alte obiecte din muzeul lui I.C. Surucean au fost procurate de către N.P. Lihaciov de la anticarii din Petersburg, care mai târziu în anul 193895 a fost transmisă Ermitajului. În anii 20-30 ai secolului trecut, pentru împodobirea casei din Săulcani, în jurul ei au fost fixate amfore. Două mânere şi câteva fragmente de amfore greceşti din „Muzeul de Antichităţi ale Pontului Scitic” se păstrează actual la Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei.

Aceiaşi soartă tristă a fost hărăzită şi amplei biblioteci, aflate pe lângă „Muzeul lui I.C. Surucean de Antichităţi ale Pontului Scitic în Chişinău”.96 Majoritatea cărţilor, şi ele erau circa 3500 volume, au fost special selectate pentru studierea istoriei antice a Ţărmului Nord- Pontic şi a Basarabiei. În esenţă, aceasta a fost prima bibliotecă de istorie din Chişinău. Ea includea multe volume vechi, rarisime şi interesante, de care se folosea nu numai I.C. Surucean, dar şi mulţi din cercetătorii veniţi din alte oraşe.97 Ulterior multe din cărţi au fost făcute cadou de către O.H. Goronovici diferitor societăţi din Chişinău98şi Bucureşti. Chiar şi astăzi în unele din muzee şi biblioteci pot fi întâlnite cărţile splendid legate pe cotorul cărora se poate citi: БИБЛ. ПРИ МУЗЕЪ ДРЕВН. ПОНТА СКИФСК. И.К. СУРУЧАНА БЪ КИШИНЕВЪ. 

Ion Casian Surucean primul arheolog și muziograf Basarabean // Ion Casian Surucean în arheologia și muzeologia basarabeană / N Chetraru, N Răileanu. – Ch.: Tyragetia, 2001. – P. 7-81.

Advertisements

One thought on “Personalităţi : Ion Casian Surucean

  1. Tania, materialul prezentat este interesant si excelent pregatit. Daca toti colaboratorii BM ar expune materialul astfel… Spre ex. si Iu. Colesnic.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s