File din istoria Chişinăului

Oraşul Chişinău, capitala Republicii Moldova, este amplasat pe şapte coline, în imediata vecinătate a râului Bâc şi reprezintă una dintre cele mai vechi şi importante localităţi din Republica Moldova, cu începuturi de viaţă strămoşească, geto-dacă şi romanică, de acum două milenii, cu înălţări şi decăderi în zbuciumatul Ev Mediu şi în următoarele secole ale epocii feudale, cu ascensiuni în dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, cu evidente schimbări de ordin economic şi cultural în perioada de transformare a vechiului târg de provincie într-un oraş de prosperitate modernă.
Cercetările arheologice şi investigaţiile documentare din ultimii ani au pus în evidenţă dovezi sigure cu privire la vechimea şi continuitatea vieţii umane pe teritoriul oraşului. Mărturii vii ale vremurilor trecute au rămas, păstrându-se peste veacuri, movilele fostelor posturi de strajă şi semnalizare, situate pe cele şapte coline ale urbei, minele vechilor fortificaţii, descoperite ici-colo, acestea servindu-le în trecut populaţiei băştinaşe ca locuri de adăpost şi de refugiu în timpul invaziilor străine. Istoria oraşului şi-a găsit întruchipare şi în obiectivele urbane existente, vizibile astăzi: edificii, monumente, locuri memorabile, parcuri, scuaruri etc. Principalele momente din viaţa materială şi spirituală a oamenilor şi-au găsit reflectare în denumirile de străzi, pieţe, bulevarde. Aceste nume evocă evenimente şi întâmplări petrecute demult, caracterizând anumite aspecte ale vieţii oraşului şi orăşenilor de altădată, redau particularităţile fizico-geografice şi naturale ale terenului.
Teritoriul Moldovei se află la răscrucea Europei de Vest şi cea de Est şi este locuită din vremurile străvechi. Un cronicar a numit Moldova ţara de pe drumul tuturor nenorocirilor. Oraşul Chişinău este situat pe aceeaşi cale şi furtunile istorice s-au zbuciumat peste el sute de ani. Nu o singură dată Chişinăul a fost calcat în picioare de către hoardele tătaro-mongole şi ars de către turci. Îndeosebi pustiitoare erau invaziile Hoardei de Aur a tătaro-mongolilor, care au continuat până în anii 90 a sec. XIV, când cuceritorii au fost nevoiţi să se retragă sub presiunea popoarelor europene de pe acest teritoriu, care din punct de vedere istoric intra în componenţa Statului Moldovenesc.
Printre cele mai vechi descoperiri arheologice sunt considerate vetrele autohtonilor geto-daci din sec. VI Î.Hr. şi sec. I – IV, ale căror urme se mai păstrează până astăzi în unele locuri din cuprinsul actualelor suburbii şi cartiere ale urbei noastre (Durleşti, Visterniceni, Râşcani, Mălina Mică). Vestigiile de cultură materială din secolele următoare probează faptul că procesul de romanizare a populaţiei dace s-a desfăşurat şi în aceasta regiune. Din epoca din urmă datează şi un mare tezaur de monede de argint romane târzii, majoritatea fiind bătute în anii 351-361, pentru Constantius II. În diferite puncte din zonă au fost descoperite urme ilustrând cei peste o mie de ani de istorie încă puţin cunoscută până în timpul când documentele ne fac cunoscut numele de Chişinău.
Există mărturii sigure şi în ce priveşte prezenţa şi modul de viaţă sedentară a strămoşilor noştri în Evul Mediu (sec. XII-XIII). Sursele istorice scrise ne informează cu precizie asupra evenimentelor şi faptelor petrecute cândva pe teritoriul acestei localităţi. Se pare că toponimul, de origine turcică, ar indica existenţa unui izvor de care se leagă începutul aşezării.
Chişinăul este unul din puţinele oraşe al cărui nume n-a suferit niciun fel de schimbare în cursul unui rând de veacuri. Şi în vremea lui Alexandru cel Bun, numele Chişinăului se pronunţa ca şi astăzi. În cele mai multe acte, numele lui figurează astfel: Chişinău, în unele – Chişnău, formă populară întrebuinţată şi acum, foarte rar – Cheşeneu, iar în documentele slavoneşti – Cheşenev, Chişenev, Chişinev.
Etimologia cuvântului Chişinău a dat naştere la mai multe teorii. Unii, care căutau să dovedească caracterul slav al Basarabiei, au emis părerea că denumirea Chişinăului provine de la cuvântul ucrainean Kişeni, ceea ce înseamnă „buzunar”. Ei explicau originea cuvântului prin faptul că Chişinăul în vechime era un centru comercial, unde se adunau negustori ucraineni, armeni, evrei şi moldoveni, că acest oraş bogat era un fel de „buzunar”. Nu mai puţin ciudată era şi teoria potrivit căreia cuvântul Chişinău derivă de la Câşla nouă, adică târlă nouă de oi. Susţinătorii acestei teorii pastorale plecau de la legenda că, în prima jumătate a secolului XIX-lea, în partea de sus a oraşului, unde astăzi se înalţă liceul real, era o târlă de oi, că mai înainte târla ar fi fost în alt loc – Câşla veche (Câşla – cuvânt tătăresc); în jurul acestui adăpost al oilor, strămoşii orăşenilor de astăzi s-au adunat cu încetul, punând bazele acestei aşezări omeneşti. Mai aproape de adevăr ar fi părerea că vechiul cuvânt Chişinău provine de la Keşene, ceea ce înseamnă în limba tătărească capelă pe mormânt, sau Keşen – schit, mănăstire. Aceasta din urmă teorie s-ar sprijini pe un act de la 1420, din care ar reieşi că în Chişinău în vremurile acelea era o mănăstire, după presupunerile unora, în locul bisericii Măzărache de astăzi.
Puţin probabil, să mai existe un oraş care ar fi sărbătorit de două ori jubileul de 500 de ani, iar Chişinăul l-a marcat de două ori: în 1936 şi în anul 1966, pe timpul puterii sovietice. Aceasta a fost posibil datorită faptului că data primei atestări documentare a numelui topic Chişinău (Chesenau) se întâlneşte în anul 1436, în documentul voievodului Moldovei Ilie şi voievodului Ştefan Oancea, logofăt, conducător al cancelariei domnitorului, în care se concretizează hotarele satelor la râul Răut, înmânată lui pentru slujirea sârguin-cioasă, acesta referindu-se la o aşezare mai veche: „La Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Chesenaului lui Acbaş”.
Ca punct de plecare în crearea toponimului a servit un izvor. „Izvor, cişmea, fântână arteziana”-această semnificaţie ar fi avut-o străvechiul cuvânt românesc Chişinău, dispărut astăzi, păstrat doar în toponimie. Denumirii oraşului Chişinău i s-au dat şi alte explicaţii (ung. Kiseno „Ieno cel Mic”, cuman, (tătară) kesene – „capela pe mormânt”, „mausoleu” etc.), care, din lipsa de dovezi sigure, au fost abandonate.
Un alt hrisov, emis de Ştefan cel Mare în 1466, confirmă trecerea siliştii în proprietatea unchiului său Vlaicu, pârcălab de Cetatea Alba, „silişte”, cu întreaga moşie şi cu moara, „la Chişinău, la fântâna Albişoara, ce s-au cumpărat de la Toader, feciorul lui Fedor, şi fratelui lui, drept 120 arginţi tătăreşti”. Dezvoltarea aşezării va porni de la o neînsemnată alcătuire rurală, pomenită într-un act din 1576 ca „un sat anume Chişinăul, pre Bâcu, în ţinutul Lăpuşnei cu mori în Bâcu”.
În secolul al XVII-lea, calitatea de târg a aşezării este atestată de domnitorul Dimitrie Cantemir („târguşorul Chişinău are puţină importanţă”), iar un document din 1666 aminteşte de „orăşenii din Chişinău”. La acea perioadă, Chişinăul nu se deosebea prin nimic de satele din jurul lui. O serie de acte din secolele al XVI-lea şi XVII-lea ne arată că Chişinăul era un simplu sat, că el nu juca niciun rol în viaţa politică şi economică a Moldovei răsăritene şi nu figurează în cele mai vechi hărţi ale Moldovei, cum este, de exemplu, harta lui Reicherstorf de la 1541, sau cea a lui Iacobo Castaldo din 1584, pe când în aceste hărţi se găsesc oraşele basarabene, precum Orheiul, Tighina, Lăpuşna, Soroca etc. Aceasta înseamnă că Chişinăul nu avea nicio importanţă în vremurile acelea şi că el, cum se vede din acte, ţinea de pârcălăbia de Lăpuşna.
Până la răpirea Basarabiei de către ruşi, Chişinăul a dus viaţa satelor şi târgurilor moldoveneşti din acea vreme.
În locul unde astăzi se aşterne Chişinăul cu suburbiile sale, menţionează Ştefan Ciobanu în anul 1925, erau şase sate, fiecare din ele având istoria lui, şi anume: Chişinăul propriu-zis; Buiucanii, suburbia de astăzi a cărui moşie se întindea până la Bâc, ocupând şi o parte din oraşul de acum de la piaţa nemţească spre Bâc; Vovinţenii, care s-au contopit cu Buiucanii şi care era aşezat spre vest de Buiucani; Hruşca, care ocupa regiunea şcolii eparhiale şi a cimitirului armenesc, inclusiv Mălina Mică; Visternicenii – Râşcanii de astazi de pe malul stâng al Bâcului, care ţinea de pârcălăbia Orheiului; Munceşti —astăzi drumul şi bariera Munceşti împreună cu satul Munceşti.
Transformarea Chişinăului într-un important centru de schimb a fost favorizată de funcţia sa de loc de popas pe calea comercială Iaşi – Tighina, de prezenţa arterei navigabile a Bâcului, precum şi de poziţia centrală în regiunea dintre Prut şi Nistru.
Avântul economic din secolul al XVII-lea este ilustrat de descoperirile monetare – piese din Imperiul Otoman, Polonia, Lituania, Suedia, Imperiul Romano-German, Ţările de Jos etc. Se cuvin remarcate un tezaur cu emisiuni occidentale, ascuns probabil în timpul violentului atac ţărănesc din 1659, care a lovit întreaga Moldovă şi Ţara Românească, şi un mare depozit (circa 10000 de exemplare) cuprinzând mai ales şilingi suedezi, polonezi şi prusieni şi imitaţii bătute la Suceava sub Eustratie Dabija (1661-1665) şi succesorii săi, îngropat către sfârşitul secolului, poate la 1690, când tătarii au incendiat localitatea. Cu puţin înainte de ultima dată, Chişinăul a avut de suportat un alt moment dificil, căci în vecinătatea sa, spre nord şi aproape de râul Ichel, a avut loc în 1672 lupta hotărâtoare dintre susţinătorii şi oponenţii domnitorului Gheorghe Duca (1668-1672).
În sursele documentare interne, Chişinăul este pentru prima dată numit oraş în 1712. Mai târziu, extinderea lui este rezultatul contopirii cu satele adiacente: Buiucani, Vovinţeni, Hruşca, Mălina Mică, Munceşti, Visterniceni, Schinoasa ş.a. În secolul al XVIII-lea, dezvoltarea sa este încetinită de războaie, incendii şi procese fără de sfârşit pentru stăpânirea pământurilor. Proprietăţi funciare considerabile aparţineau atunci mănăstirilor ieşene Sfânta Vineri şi Galata.
Aspectul oraşului medieval, caracteristic mai degrabă pentru o aglomerare de tip sătesc, se conturează cu ajutorul descrierilor făcute de călătorii străini şi al planurilor tipografice întocmite la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ca şi alte târguri din Moldova şi Ţara Românească, el avea o reţea rutieră neregulată şi gospodării dispuse în regim „afânat”. Sursele de epocă pun permanent în evidenţă ansamblul cu destinaţie preponderent comercială, aşa-numit bazar, incluzând o hală de piatră, dughene, ateliere, depozite, hanuri şi caravanseraiuri. Către zona centrală gravitau atât instituţiile urbane, cât şi punctele în care s-au instalat străinii, mai ales negustorii (strada Turcilor, strada Armenilor, fundacul Grecilor, fundacul Sârbilor etc.). Stratificarea populaţiei explică prezenţa a două tipuri principale de locuinţe: de lemn, de dimensiuni modeste şi cu acoperişuri uşoare (adevărate case ţărăneşti transpuse în mediul urban), şi de zid în două niveluri, aparţinând unor proprietari înstăriţi.
Cartierele de locuit erau grupate în jurul celor şase biserici parohiale, consemnate de Von Raan în 1788: biserica „Naşterea Maicii Domnului” (Măzărache), biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” (Râşcanu), biserica „Bunavestirea” etc.
Tradiţia orală situează în anii 1752 – 1777 ridicarea celei mai vechi biserici existente azi în oraş de către serdarul Vasile Măzărache. Inclusă într-o centură de zidărie, ea constituie un punct al apărării urbane, însoţit de o amplă reţea de căi subterane secrete de evacuare. Supusă în timp unor intervenţii însemnate, ea păstrează totuşi planul originar în formă de cruce treflată, care vine din Athos prin Serbia şi Bulgaria, ajungând în spaţiul românesc prin secolele XIV-XV. Elementul dominant, dezvoltat pe verticală, e turla-clopotniţă încoronată cu un acoperiş în formă de clopot. Partea altarului este consolidată în exterior cu contraforturi masive care contribuie la expresia de sobrietate şi monumentalitate a edificiului.
Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” a fost zidită în 1777, cu cheltuiala boierului Constantin Râşcanu. Sub aspect planimetric, ea se remarcă prin apropierea de formula veche moldovenească (configuraţia alungită, componenţa tripartită adaptată cultului grec-oriental, terminaţia treflată), dar intrarea a fost transferată de pe axul longitudinal înspre partea de sud a pronaosului, completat ulterior cu un mic pridvor.
Biserica „Bunavestirea” a fost construită înainte de 1795 şi refăcută integral în 1810 de căpitanul Gavriil Terinte. Planul ei drept, în formă de navă, derivă din tipul „arhaizant” al bisericilor moldoveneşti, fiind un rezultat al transpunerii arhitecturii ecleziastice de lemn în zidărie.
Catedrala „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, fosta biserică domnească „Sfântul Nicolae”, amintită documentar în 1739, a fost reclădită din temelie de serdarul Năstase Lupul. Acest simbol al centrului orăşenesc de altădată a dispărut, ca şi alte construcţii religioase de valoare, între care se numără şi biserica „Sfântul Ilie”, menţionată în secolul al XVIII-lea şi reconstruită în 1806.
Chişinăul, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, devine un oraş destul de mare, cu hală de piatră pentru negustori, cu vreo trei sute de case bune, cu câteva biserici, cu mai multe prăvălii şi cu beciuri pentru mărfuri. Numele lui figurează pe unele hărţi ruseşti şi pe cele străine. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului următor, Chişinăul avea circa 7000 de locuitori, 80 de dughene, 52 de ateliere şi câteva şcoli. O cetate bastionată va fi ridicată din iniţiativa comandamentului militar rus împotriva armatei otomane.
Chişinăul, înainte de anul 1812, ducea viaţa oraşelor din Moldova, avea organizarea lor. Nu s-au păstrat date despre ce fel de autorităţi avea Chişinăul la acea perioadă. Ca târg „mănăstiresc”, el ar fi trebuit să aibă un vornic, dar dependenţa de mănăstire era iluzorie, cum se vede din actele de contestare a drepturilor mănăstirii asupra oraşului. Adeseori, ca autoritate intervine pârcălabul de Lăpuşna, iar mai târziu serdarul de Orhei.
După anul 1812, când Rusia a anexat partea răsăriteană a Moldovei, numită de atunci Basarabia, Chişinăul a devenit centrul administrativ al acesteia. Noua funcţie îi va favoriza dezvoltarea, deşi regimul ţarist a împiedicat sistematic afirmarea aspiraţilor naţionale şi sociale. Oraşul a fost unul dintre centrele în care s-a plănuit revolta grecilor împotriva Imperiului Otoman, de unde va porni Alexandru Ipsilanti în expediţia militară de dincolo de Prut, care s-a desfăşurat simultan cu revoluţia din Ţara Românească, condusă de Tudor Vladimirescu (1821). Eşecul celor două acţiuni va aduce la Chişinău un val de refugiaţi. Tot în această epocă, A.S. Puşkin şi-a petrecut aici exilul (1820-1823).
Odată cu ocupaţia rusească, istoria Chişinăului ia o nouă întorsătură. Situaţia lui centrală în Moldova dintre Prut şi Nistru, precum şi importanţa ca centru comercial atrage atenţia autorităţilor militare ruseşti, care intenţionează să-l fortifice, căci „acest oraş cu vremea poate să devină punct de operaţie împotriva Benderului, întrucât situaţia lui este foarte favorabilă pentru acest scop”. Noua provincie, numită de către ruşi Basarabia, intrată în cadrul unei noi vieţi politice şi culturale, a trebuit să-şi creeze un centru cu menirea de a da o nouă orientare culturală şi politică întregii provincii. Şi Chişinăul fu ales de către Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi senatorul Crasno-Milaşevici, însărcinat cu organizarea administrativă a provinciei, capitală a Basarabiei. Autorităţile ruseşti se instalează în Chişinău, transportând de la Iaşi şi arhivele din timpul ocupaţiei. Din ce consideraţii au ales primele autorităţi ruseşti Chişinăul ca centru al Basarabiei şi nu alt oraş, cum a fost, de exemplu, Tighina sau Căuşenii, care avea la începutul veacului al XIX-lea peste 700 de întreprinderi comerciale, nu e greu de înţeles dacă luăm în seamă cele scrise în anul 1813 de către protoiereul Petre Cuniţchi, primul rector al Seminarului din Chişinău şi amicul lui Gavriil Bănulescu-Bodoni: „Oraşul Chişinău este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocârmuirii regionale sau guberniale şi pe motivul că el se găseşte în mijlocul regiunii şi de aceea că el, pe de o parte, are îndestul lemn şi piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care cauză acest oraş este mai populat de cât celelalte oraşe de aci. În el, ca şi în oraşul Bălţi şi Făleşti, se fac iarmaroace mari, unde negustorii cumpără cirezi mari de boi şi de cai şi o mulţime de piei şi de lână, şi le exportă cu mare folos în ţinuturile austriece şi nemţeşti”.
Astfel, Chişinăul devine capitala Basarabiei. Nu s-au păstrat niciun fel de date cu privire la numărul populaţiei oraşului din primii ani ai anexării. După unii, la 1812, Chişinăul nu avea decât 1.500 de suflete, după alţii – 7.000. Având însă în vedere faptul că la anul 1814, în Chişinău, se găseau 2.109 de case şi 448 de prăvălii, în momentul anexării trebuia să fi fost o populaţie de 10-12 mii de suflete.
Conform planului adoptat în 1834, oraşul cuprindea două părţi distincte: cea „de jos”, cu străduţe medievale întortocheate, şi cea „de sus”, împărţită în cartiere delimitate conform normelor stabilite. În acest plan este trasată strada centrală a oraşului – Moskovskaia (actualmente bulevardul Ştefan cel Mare) şi delimitat terenul pentru viitoarea piaţă cu catedrală şi grădină publică. Astfel, încă din această epocă, se conturează tendinţa de sistematizare a oraşului. În partea „de sus” au apărut primele dughene de piatră, depozite, spitale, staţii poştale, cazărmi etc. Majoritatea construcţiilor erau executate conform „modelelor-tip” adunate în albumuri, care erau expediate în toate guberniile Rusiei.
În 1830-1836 a fost construită Catedrala actuală, după proiectul arhitectului A. Melnikov din Sankt-Petersburg, iar în 1840 – Arcul de Triumf (arhitect, L. Zauskevici din Odessa). Prevestitori ai romantismului, de unde începe arhitectura eclectică a Chişinăului, au fost biserica luterană (1833), în stil neogotic, azi dispărută, şi penitenciarul, construit ca un castel pseudo-roman, ale cărui vestigii s-au mai păstrat (arhitect, G. Toricelli).
În acest timp, majoritatea edificiilor publice, de cult şi de locuit se realizau în stil clasicist; din această categorie face parte fosta casă a lui G.T. Monastârski din 1870, cunoscută sub denumirea Şveiţarskaja gostiniţa („Hotelul elveţian”, la intersecţia dintre bd. Ştefan cel Mare şi str. Mitropolitul G. Bănulescu-Bodoni). În acelaşi stil au fost construite biserica „Toţi Sfinţii” (1838) din Cimitirul Central, biserica „Sfântul Haralambie” (1836) din str. Alexandru cel Bun şi biserica romano-catolică (1837-1838) din str. Mitropolitul Dosoftei. Prima reprezintă o biserică clasică de tip central, cea de-a două un model complex în care întâlnim elemente ale unei biserici autohtone şi cele ale unei biserici ruso-bizantine de tip „cruce greacă înscrisă”, iar ultima, proiectată de o comisie specială din Sankt-Petersburg, aparţine clasicismului târziu.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ritmul modernizării oraşului a devenit mai rapid: a fost construită calea ferată (1870), au fost pavate străzile, a fost înfiinţată presa locală (aici a apărut, în limba română, primul ziar din Basarabia). În privinţa arhitecturii, după 1870 se impune eclectismul. Câteva dintre edificiile reprezentative ale acestei epoci erau destinate instituţiilor de învăţământ: Seminarul Teologic (deschis în 1813, astăzi dispărut), Gimnaziul de băieţi nr.l (str. 31 August – astăzi Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei), Şcoala Reală (1883 – astăzi un bloc al Universităţii de Stat din Moldova), Gimnaziul de băieţi nr.2 (1890-1904 – nu s-a păstrat), Gimnaziul de băieţi nr.3 (str. Mateevici) şi Gimnaziul de fete „Dadiani” (str. 31 August).
La începutul secolului al XX-lea au fost ridicate clădirea Dumei orăşeneşti şi cea a Băncii (astăzi, Sala cu Orgă); prima urmează tradiţiile goticului italian şi ale Renaşterii târzii arhitect, M. Elladi, în colaborare cu A. Bernardazzi), iar cealaltă reprezintă stilul eclectic, îmbinând elemente romantice cu concepţia generală clasicizantă (după proiectul inginerului M. Cekerul-Kuş). Eleganţa formelor şi bogăţia ornamentelor modelate caracterizea­ză Casa Hertz, una dintre cele mai frumoase clădiri ale oraşului (azi Muzeul Naţional de Arte Plastice).
A. Bernardazzi (1831-1907) a fost unul dintre celebrii arhitecţi ai Basarabiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului următor. Stilizator talentat, el a ştiut să modeleze şi să perfecţioneze formele arhitecturale ale diferitor epoci şi popoare. După proiectele sale sau cu participarea sa au fost realizate circa 30 de edificii, spre exemplu: biserica grecească „Sfântul Panteleimon” (1889-1891), în stil neobizantin, o clădire a Gimnaziului de fete „Dadiani” (1900-1903), în stil gotic italian, şi capela Gimnaziului de fete din str. Puşkin (1895-1897), unde se combină elemente ale arhitecturii ruse de la sfârşitul secolului al XVII-lea cu elemente de arhitectură orientală. În ceea ce priveşte influenţa arhitecturii orientale musulmane, trebuie menţionat că edificiul era destinat pentru Muzeul Zoologic, Agricol şi de Artizanat (astăzi Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală), ridicat în 1903-1905 (arhitect, V.Ţiganko). Muzeul a fost întemeiat în 1889 ca Muzeu Agricol şi a strâns în cursul existenţei sale bogate colecţii, inclusiv de arheologie, numismatică şi artă.
În 1917, Chişinăul a fost centrul mişcării de emancipare naţională, în calitate de capitală a Republicii Moldoveneşti. Aici a fost proclamată, la 27 martie 1918, unirea Basarabiei cu România. Fiind, până la anexiunea sovietică din 1940, cel de al doilea mare oraş al României, el a continuat să se afirme ca un puternic centru economic (mai ales în comerţul cu cereale, dar şi în domeniile bancar şi industrial), cultural şi artistic. În acest timp s-au efectuat lucrări de restaurare în zona centrală şi s-au ridicat în partea „de sus” locuinţe noi care dau măsura prosperităţii sale. În 1927 a fost instalată, în centru, pe un piedestal construit după proiectul arhitectului A. Bernardazzi, statuia monumentală a gloriosului domn al Moldovei medievale, Ştefan cel Mare (1457-1504). Acest monument emblematic pentru Chişinăul contemporan este opera sculptorului Alexandru Plămădeală (1888-1940), care a fost de asemenea iniţiatorul Muzeului de Arte Plastice (1939), ce posedă în colecţiile sale icoane vechi moldoveneşti şi capodopere ale artei occidentale (secolele XV-XIX) şi ruseşti.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, oraşul a suferit mari distrugeri. Arhitectul A. Şciusev (1873-1949) a condus elaborarea planului general de reconstrucţie din anii 1947-1949, când localitatea s-a extins cu noi cartiere. Chişinăul a devenit capitala R.S.S. Moldoveneşti şi, în ciuda regimului totalitar, a continuat să se dezvolte, rămânând principalul centru de păstrare, în aceste condiţii nefavorabile, a culturii naţionale. În această epocă au fost construite: gara (arhitect L. Ciuprin, 1948), Grădina Publică şi Aleea Clasicilor (1957), Biblioteca Naţională (arhitect A. Ambarţumean), casa Guvernului (arhitect S. Fridlin, 1965), Parlamentul (arhitect A. Cerdanţev, 1976), sindicatelor (arhitect V. Kudinov, anii 1970) şi Preşedinţia (arhitect Iu. Tumanean, anii 1980), hotelurile „Codru” (arhitect V. Kudinov), şi „Cosmos” (arhitecţi B. Banâkin şi I. Kolbaieva), aeroportul (arhitect A. Eksner), Teatrul Naţional de Operă şi Balet (arhitecţi L. Kurenoi şi A. Gorşkov) etc.
Ca urmare a proclamării independenţei Republicii Moldova, la 27 august 1991, impor­tanţa politică, administrativă şi culturală a oraşului Chişinău a crescut. Timp de circa 560 de ani, vechea aglomeraţie rurală de la Chişinău a cunoscut o evoluţie complexă, cu multe momente dramatice sau chiar tragice, până în zilele noastre, când ea aspiră să îndeplinească funcţia de capitală a unui stat european modern.
Nemerenco, Valeriu. Administrația Municipiului Chișinău. Model european. – Ch.: Prut Internațional, 2009. – P.13-19.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s