Soprana Lidia Lipcovski

<!–[if !mso]>st1\:*{behavior:url(#ieooui) } <![endif]–>

Legenda de care avem nevoie

Există personalităţi ale căror dimensiuni biografice întrec şi închipuirea legendelor. Una dintre ele a fost Lidia Lipcovski (28.IV.1884, s. Babin, jud. Hotin – 22.III.1958, Beirut, Liban), care a colindat tot globul, ajungând în faţa spectatorilor pe toate continentele locuite de oameni.
Este cea mai vestită soprană pe care a dat-o Basarabia. Atunci când făcea studiile la Gimnaziul de Fete „Mariinsk” din Kameneţ-Podolsk (1901), nimeni nici nu bănuia că această fată basarabeancă va absolvi Conservatorul Imperial din Sankt Petersburg (1906) şi va face un curs de perfecţionare la Teatrul „La Scala” din Milano (1906-1907).
De fapt, debutul ei a fost unul aproape „ilegal”, după cum mărturiseşte însăşi L. Lipkovski:
„Odată în timpul unor asemenea lecţii (la conservator – n.n.) s-a deschis uşa şi în clasă a intrat un bătrân necunoscut şi foarte sigur de sine s-a interesat dacă cunosc rolul Jildei…
Uimită de apariţia lui, dar şi mai mult de întrebarea pusă, nu i-am răspuns imediat, ci după o pauză de gândire:
– Da, eu cunosc toată partiţia…
– Mă numesc Ugetti, zise bătrânul, sunt regizor la opera privată ruso-italiană. Azi prezentăm un spectacol în beneficiul lui N. N. Figner. Toate biletele sunt vândute, dar s-a îmbolnăvit Jilda noastră. Vă propun s-o înlocuiţi…
– Să cânt în faţa publicului eu, o cântăreaţă începătoare!? Fără repetiţii cu orchestra?! Aşa ceva e imposibil!
– Nu ştiţi să vă preţuiţi norocul. Ar trebui să vă bucuraţi de propunerea mea. Să mergem, a zis el, trăgându-mă de mână, acum repetă N. N. Figner, încercaţi…
…A venit seara. M-au aşezat în faţa oglinzii, mi-au machiat faţa şi mi-au pus o perucă pe cap, rochia au înfăşurat-o de trei ori în jurul taliei şi au cusut-o. Capul meu în perucă era uriaş, fiindcă era greu să ascunzi părul lung şi bogat. Olea Taube (baronesă, colegă de bancă, care venise la spectacol) mă binecuvântă, iar eu am spus „Tatăl Nostru”.
Orchestra începu să execute introducerea înainte de intrarea mea, când deodată apăru „demonul” meu Ugetti, m-a înşfăcat de mână, m-a tras în culise şi m-a împins în spate atât de energic că aş fi zburat pe lângă Rigoletto, dacă el nu m-ar fi prins în braţe. Totul s-a produs inconştient, însă într-un ritm firesc. Vocea îmi suna nesigur.
Mi-am revenit abia în duetul cu N. N. Figner. Treptat, am început să-mi dau seama ce fac şi cum cânt. Aria o interpretam calm, cum o făceam în clasă, controlându-mi vocea, iar când l-am zărit pe N. N. Figner, ascultându-mă din culise, mă cuceri dorinţa să-i arăt din plin de ce sunt capabilă. Notele staccato, trilurile, nuanţele la pianissimo – toate acestea prinseseră deodată viaţă zburând spre sală.
Nicolai Nicolaevici a rostit în voce:
– Uitaţi-vă, câtă îndrăzneală la copiliţa asta, aproape că fluieră notele de sus, aşa cum doreşte, pe când eu, artist cu vechime, vocalist cu experienţă, şi astăzi tremur la ele de parcă am friguri. Iar după „Mi”-ul meu de trei pătrimi, aria mea a stârnit o furtună de aplauze, publicul cerând repetarea fragmentului, şi acelaşi Ugetti mă împingea să mă închin publicului care nu se mai ogoia…
A doua zi, Olea Taube, entuziasmată, mi-a adus un teanc de gazete citindu-mi din articolele în care eram lăudată. Ziarul „Novoie vremea” a inserat titlul cu bold – „O nouă Maria Vanzand” (o cântăreaţă simpatizată de public).
Da! Presa a fost binevoitoare cu mine, prezicându-mi un mare viitor…”. (Memoriile Lidiei Iacovlevna Lipkovski (1887-1955), ANRM, fond 2983, inv.1, u.p. nr. 33).
În lunga-i carieră i-a fost dat să cânte alături de somităţi mondiale: L. Sobinov, F. Şaleapin, N. Figner, E. Caruso, A. Nejdanova, V. Kacealov ş.a.
Rolurile interpretate în opere alcătuiesc o listă care ar face onoare la trei-patru interpreţi. A fost şi Olga în opera Pskoviteanka, a fost Prinţesa Lebădă în Povestea despre ţarul Saltan, a fost Ofelia în Hamlet ş.m.a.
Solistă a Teatrului „Mariinsk” din Petersburg şi a Teatrului Muzical Dramatic, a concertat pe cele mai mari scene ale lumii: Paris, Londra, New York, Boston, Montreal, Berlin, Viena, Budapesta, Roma, Milano, Sydney, Harbin, Tokio, Melbourne, Beijing ş.a., încât după turneele ei ai putea studia geografia.
Dar n-a pregetat să concerteze nici în sălile mici din Basarabia: Hotin, Bălţi, Soroca, Cetatea Albă, Ismail, Orhei, Reni, Tighina şi, desigur, în cele două capitale provinciale, Cernăuţi şi Chişinău, în mai multe rânduri.
Talentul ei de interpretă, experienţa concertistică de unicat nu s-a ferit să le împartă cu discipolii. A fost profesoară de canto la Conservatorul „Unirea” din Chişinău (1937-1940), tot aici, la Conservatorul de Stat (1940-1941), la Conservatorul din Bucureşti (1944-1950) şi cel din Paris (1950-1953).
Dintre discipolii ei am putea numi pe Tamara Ciobanu, Lidia Babici, Maria Boxan, Maria Tobuc-Cercas, Alexei Stârcea ş.a.
Era o figură feminină fascinantă, de aceea sculptorul Alexandru Plămădeală, care o admira nespus, în 1932, a lăsat pentru eternitate profilul ei cioplit în fildeş.
În studiul memorialistic „Contribuţiuni nouă pentru istoria evoluţiei naţionalismului între Prut şi Nistru (Din notele biografice ale d-lui T. Porucic)”, publicat în revista Viaţa Basarabiei (1937, nr. 7-8), semnat de P.T. Şt. (Petre Ştefănucă) şi contestat de Ion Pelivan în aceeaşi revistă, Lămurirea unei mistificări istorice: Răspuns polemic la „Contribuţiuni nouă pentru istoria evoluţiei naţionalismului între Prut şi Nistru (din notele biografice ale dlui T. Porucic)”, (1938, nr. 3), am găsit o nuanţă biografică nemaiîntâlnită în altă parte:
„În 1898 lângă satul Nihălşeni (azi, Mihălăşeni), unde trăia tatăl lui T. Porucic, la şcoala de agricultură de pe moşia mănăstirească de lângă Ciuhur, a venit ca profesor la acea şcoală Iacob Lipcovski, a cărui fiică, Lidia, a devenit în urmă vestită în toată lumea pentru talentul ei artistic fenomenal şi pentru vocea fenomenală: Lidia fost prima iubire a lui T. Porucic; ea avea atunci abia 14 ani. Tatăl Lidiei s-a opus căsătoriei tinerilor, căsătorie care era pusă la cale de mamele tinerilor, când Teodor terminase Seminarul Teologic, în 1900”. Se prea poate că a existat o idilă romantică, dar cronologia destinului Lidiei Lipkovski nu corespunde cu notele cronologice ale lui Teodor Porucic.
Lidia Lipkovski spera foarte mult ca apusul vieţii să-l întâlnească frumos la Chişinău. Era profesoară de canto la Conservatorul din localitate, avea discipoli şi prieteni. Drept mărturie e şi fotografia de epocă.
La o cafenea din Chişinău, la 23 februarie 1938, în faţa aparatului de fotografiat au apărut trei mari personalităţi basarabene: Lidia Lipcovski, Anastasia Dicescu (1887-1945) şi Ecaterina Erjicovski (1886-?), pianistă-acompaniatoare, surprinse în timpul unei discuţii amicale.
Ele aveau ce-şi aminti şi mai ales aveau dorinţa de a mai schiţa planuri de viitor.
Dar a venit anul 1940. Rămasă la Chişinău, Lidia Lipkovski a suportat teroarea morală de neimaginat a noilor autorităţi sovietice, ca prin minune a scăpat de deportare şi de aceea a doua invazie sovietică a găsit-o departe de Basarabia, făcând-o să ajungă tocmai la Beirut…
Casa Lipcovski mai există și azi în Chişinău. Ea a cumpărat-o pentru părinţi şi atunci când revenea din lungile turnee îşi refăcea puterile în frumoasa grădină din curtea casei, care s-a păstrat ca prin minune pe str. Şciusev, colţ cu Serghei Lazo, în incinta ei îşi are sediul Clubul de șah. 
Când se părea că înlocuirea epocilor a schimbat definitiv lumea, când regimurile politice se întreceau în cruzimi şi războaie, ea s-a aşezat la masa de scris şi a avut curajul ca, la sfârşitul vieţii, să-şi treacă pe hârtie toate peregrinările, lăsându-ne drept moştenire un manuscris enorm de memorii care astăzi se păstrează la Arhiva Naţională a R. Moldova, utilizat şi de muzicologul Rodion Arabadgiu la scrierea monografiei „Sudiba primadonî” (Destinul primadonei), (Chişinău, 1989).
Amintirile Lidiei Lipkovski au fost transmise pianistei E. O. Erjicovski, iar de pe originalul ei, la 27 ianuarie 1961, a fost transcrisă o copie pentru Gheorghe Bezviconi, care a transmis-o împreună cu o parte din arhiva sa la Chişinău.
Scrise în 1945, aceste aduceri aminte au un final ca un nou început:
„Am părăsit Parisul şi am venit la Bucureşti. Eram atrasă de acest oraş, în primul rând, de atmosfera prietenească care domnea în teatru pe timpul evoluţiilor mele, iar în al doilea rând, fiind născută în Basarabia, eu mă simţeam aici ca acasă”.
Şi prin acest manuscris memorialistic de toată frumuseţea în care găsim şi dragoste, şi ură, şi disperare, şi optimism, adică tot ce a făcut din viaţa ei un destin de glorie, ea continuă să fie prezentă printre noi… 
Iurie, Colesnic. Legenda de care avem nevoie // Timpul. – 2013. – 8 mar. – P. 22.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s