Istoria Pieţii Centrale din Chişinău

<!–[if !mso]>st1\:*{behavior:url(#ieooui) } <![endif]–>
Aici e locul întemeierii oraşului
Hai la piaţă-n Chişinău! Fraza aceasta a apărut cu trei-patru sute de ani în urmă, nu mai mult. Deşi, după cum se ştie, capitala duce-n cîrcă aproape şase secole. Avînd de la început conturul unui sat, Chişinăul s-a zburătăcit cu greu pînă a atins parametrii de tîrg (oraş). Satul, de, ca satul, n-avea deschidere largă spre comerţ, în el predomina, fireşte, gospodăria naturală.
Privită-n retrospectivă, această aşezare pitorească are farmecul său. Aici nişte coline domoale, un rîu cu ape harnice, doldora de peşte, Bîc, o fîşie largă întinsă, cu copaci şi arbuşti de tot felul pe mal, purtînd numirea Albişoara. În Cartea Domnească de Întăritură din 1431 (6944), iulie 17, din Vaslui e pomenit “Cheşenăul lui Albaş”, în altă Carte Domneasca de danie de acum din 1466, Ştefan cel Mare întăreşte boierului Vlaicu (fratele mamei sale) seliştea “…la Chişinău, la fîntîna Albişoara, pe care el a cumpărat-o cu 120 galbeni tătărăşti”. Cartea Domnească din 1576 (7084), aprilie 25, Iaşi, a lui Petru Şchiopu – ureadnicului din Iaşi, Draguş, i-a întărit “…un sat cu numele Chişinăul pe Bîc, în ţinutul Lăpuşnei, şi cu mori în Bîc, din ispisocul de întărituri pe care l-a avut strămoşul său Vlaicul de la Ştefan Vodă cel Bătrîn şi l-a vîndut slujii noastre lui Dragoş”.
Acest străvechi sat, Chişinău, era împrejmuit de moşiile Buiucani, Hruşca, Vovinţeni, Visterniceni, Gheţoana, Munceşti, Schinoasa etc., apărute-n sec. XV-XVI. Aproximativ pe la mijlocul secolului XIX, aceste localităţi au devenit suburbii ale Chişinăului. Patru dintre ele – Buiucani, Visterniceni, Munceşti şi Schinoasa – s-au păstrat chiar pînă astăzi, toate încorporate în municipiul Chişinău. Un ecou adînc în timp are şi denumirea străzii Vlaicu Pîrcălab, pe care se află-n prezent primăria oraşului. Dar să nu ne închipuim cumva, vai, că aceste suburbii chişinăuiene aveau proporţiile pe care le cunoaştem astăzi. Nu. Ele aveau o suprafaţă de la 2 pînă la 15 ha, şi-n ele locuiau de la 50 pînă la 300 locuitori.
În 1616 moşia lui Drăguş este vîndută lui Constantin Roşea, vel visternic. În sec. XVI-XVII localităţile nominalizate aproape toate intră în stăpînire mănăstirească, pe aici aveau pămînt mănăstirea Moldoviţa (la Visterniceni), mănăstirea Galata (la Buiucani), mănăstirea Sf. Vineri din Iaşi (la Chişinău). Aşadar, peste o sută de ani (a. 40 sec. XVI – prima jum. a sec XVII) Chişinăul rămîne a fi moşie mănăstirească. Locuitorii acestei aşezări erau în temei ţărani liberi (călăraşi) şi dependenţi (vecini), slujitori, meşteşugari. Ei plăteau mănăstirii desetina şi alte dăjdii. Conform Cărţii Domneşti, desetina se lua din “toată pîinea şi finul şi felurite legume, şi in şi cînepă şi toate eparhiile satului Chişinău, cine nu ar fi arat acolo în hotarul acelui sat mănăstiresc”.
Buricat mai lîngă soare, Chişinăul se dezvoltă, totuşi, mai accelerat, decît aşa-numitele suburbii, sate şi ele. în anii 40-50 ai sec. XVII apare tîrgul Chişinău – în zilele de duminică ţăranii din împrejurimi veneau încoace să vîndă produse agricole, să cumpere mărfuri confecţionate de numeroşii meşteşugari. La Chişinău apar tot mai des negustori din alte tîrguri ale Moldovei voievodale. Sporeşte numărul populaţiei. Chişinăul capătă statut de orăşel, devenind în limbaj comun tîrg mănăstiresc.
În 1666, în Cartea Domnească a lui Gh. Duca (1665-1666) Feodor capătă dreptul de stăpînire asupra s. Buiucani – aici, pentru prima dată, este pomenită noţiunea de orăşan din Chişinău.
În 1667, Miron Costin în vestita “Cronică polonă” pune Chişinăul în rîndul oraşelor (tîrgurilor) Ţării de Jos a Moldovei. în 1684, acelaşi autor, în “Poemul polon”, scrie că “în ţinutul Lăpuşna se află tîrgul Lăpuşna şi tîrguşorul Chişinău. Se ştie, deci, că sensul cuvîntului tîrg e oraş, aşa că de satul Chişinău de-acum nici pomină. Dependenţa lungă de mănăstirea Sf. Vineri a frînat într-o anumită măsură evoluţia orăşelului nominalizat.
Comerţul se făcea mai mult la iarmaroace, dar e atestată şi apariţia primelor dughene. La 1676, bunăoară, călugăriţa Dorofteea a dăruit pentru episcopia din Huşi – 3 dughene la Chişinău, cu toate veniturile.
Ce mărfuri puteai găsi pe atunci într-o dugheană din Chişinău? Cronica fixează că, în 1741, în dugheana lui David se afla:
un butoi de rachiu;
1100 ocale (1 oca = 1,2 kg.) de tutun;
75 ocale de bumbac;
un butoi de păcură;
30 ocale de aramă;
30 perechi de cizme, orez, sare, frînghii, piele, vase etc.
În fruntea tîrgului se afla pîrcălabul. Unele tîrguri mai mari, cum erau Lăpuşna, Tighina, aveau în frunte doi pîrcălabi. La finele secolului XVII, Chişinăul avea un singur pîrcălab. Nu zăbavă, domnul numeşte încă un pîrcălab şi la Chişinău (încep, sec XVIII), ca şi în cetăţile de frunte sau în tîrgurile Roman, Botoşani, Orhei, Lăpuşna, Galaţi etc.
De datoria pîrcălabilor era şi colectarea impozitelor de la orăşeni, care plăteau în două părţi – mănăstirii şi vistieriei. Suma decretată de domn era împărţită de orăşeni înde ei.
Plăteau impozit – “fumăritul” (locuinţa) şi pentru ocupaţie. Mănăstirea continua să ia desetina şi-n plus crîşma (întreţinerea crîşmelor), dijmă (semănături) etc. Pe tot parcursul secolului XVIII – începutul secolului XIX se dezvoltă furtunos meşteşugurile şi comerţul. Meşteşugarii îşi vindeau marfa pe loc, în atelier. La iarmaroc şi la piaţă se vindea în temei grîu, legume, fructe, produse lactate. Pentru cîntar lua plata mănăstirea… Tot mănăstirea ţinea monopolul asupra băuturilor alcoolice.
În 1798, la Chişinău erau 70 de dughene şi 30 de crîşme.
În 1812, cînd Basarabia a fost anexată la Rusia, Chişinăul avea 7000 de locuitori.
În 1814, în diferite mahalale ale orașului se aflau 2109 case, 7 biserici, 1 mănăstire. Acum numărul dughenelor a crescut pînă la 448 unităţi. În fiecare joi la Chişinău se aduna un mare iarmaroc.
În 1820, guvernul rus lichidează drepturile de posesiune ale mănăstirii Galata. în prima jumătate a secolului XIX 20% din populaţia Chişinăului se ocupa cu agricultura şi vităritul (pe pămîntul tîrgului). Oraşul dispunea-n anii 50 ai secolului trecut de 696 desetine de pămînt, pe care erau diverse construcţii; vii, livezi – 3,4 mii desetine, grădini – 290 desetine. În total, Chişinăul avea-n posesie 4,3 mii desetine de pămînt.
În 1830, Chişinăul este scutit pe 5 ani (100%), iar în anii următori în proporţie de 50% de impozitul pentru comerţ. În jurul oraşului suprafeţele agricole erau folosite la cultivarea cartofului, verzei, sfeclei, cepei, usturoiului, mazării, fasolelor. Toată recolta se vindea la piaţă-n Chişinău, o parte – la Odesa. Chişinăul avea 1357 hectare de vie, avea livezi de pruni, vişini, cireşi, meri, caişi, piersici, nuci, gutui.



începutul secolului XIX. O casă obişnuită de la periferia Chişinăului.

Prin anii 60 ai sec. XIX Chișinăul devine centrul comercial al guberniei; aici se face comerț intens la iarmaroace, bazare (pieţe), dughene. Iarmarocul sf. Dumitru (sau iarmarocul Dumitru) era cel mai vechi, fiind înfiinţat în 1829. Şi avea loc anual, în octombrie, la Piaţa Ciuflea. Pe locul unde-i acum stadionul republican şi mai sus – căminele USM, se aflau hanuri, unde ţăranii şi tîrgoveţii, veniţi cu carele şi căruţele, înnoptau pentru mai mult timp.
În afară de iarmaroc, sporea comerţul la pieţele cotidiene. La Piaţa Veche, precum şi la Piaţa lui Ilie, se comercializau doar produse alimentare. La Piaţa Nouă (deschisă în 1825), socotită străbunica Pieţei Centrale de astăzi, se vindeau produse alimentare, dar mai mult mărfuri industriale.
În 1855, la Chişinău ia naştere al treilea bazar (piaţă), care funcţiona numai în zilele de luni şi vineri. Piaţa Veche, Piaţa Nouă şi Bazarul aveau împreună o circulaţie de 3 mln. ruble, depăşind evident circulaţia mărfurilor la iarmarocul Dumitru. În virtutea acestor circumstanţe, o creştere constinuă cunoaşte pătura negustorească. În 1861 pe teritoriul Basarabiei sînt înregistraţi la 4 mii de negustori cu un capital de 2,4 mln. rub., dintre care mai mult de 1000 negustori îşi desfăşurau afacerile la Chişinău (capitalul fiind de 860 mii rub.). De acum în a. 1900 la Chişinău se aflau 4 mii de negustori cu un capital de 3 mln. rub. Tîrgoveţii chişinăuieni în special făceau tranzacţii cu moşierii şi ţăranii bogaţi, precum şi cu negustorii din alte părţi. Marfa procurată de ei era vîndută de intermediari, care, de regulă, jecmăneau ţăranul-vînzător şi, apoi, pe cumpărătorul din oraş…

 Aşa arăta Piaţa Nouă în anii 1925-1927.

La marginea Chişinăului, la drumurile de intrare în tîrg, aceşti intermediari aşteptau ţăranii cu marfă – ca pe urmă s-o vîndă celor cu dughene sau s-o comercializeze la piaţă, la un preţ mai ridicat… Iată ce scria în 1870 unul din guvernatorii Basarabiei în această privinţă: “O latură specifică a comerţului local constă anume-n aceea că marfa trece prin zeci de instanţe intermediare…”
Ca să vezi, cum se repetă istoria, intermediarii de astăzi fiind parcă strănepoţii celor de acum 130 de ani.
Stici, Ion. Piaţa Centrală (175 ani). Ch. 2000., P. 32-42.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s