Dezgheţul politic, „Noroc”-ul şi represiunile

Impresii despre Chișinăul anilor ’60
Constantin MARDARE, jurnalist
Anii ’60 au adus în Moldova un val de descătuşare spirituală, datorat marelui dezgheţ politic pornit  la Moscova în 1954. Acest val nu a fost la fel de puternic ca în alte republici sovietice, însă a fost unul deosebit. Acei ani au format generaţia de tineri intelectuali, care ulterior a luptat contra regimului sovietic, a contribuit la obţinerea  independenţei Moldovei.
Oraş. Chişinăul de atunci era mult mai mic decât acum. Sectorul Centru era cel mai cunoscut. Aici locuiau cei mai de vază cetăţeni – elita oraşului. Sectorul Buiucani se sfârşea la cinematograful „Flacăra”, după care începeau casele ţăranilor. Dincolo de lacul Valea Morilor nu erau case, ci doar vii şi pădurici. Sectorul Botanica, la fel, se întindea doar până la strada Zelinski. Pe locul unde acum se află blocurile ASEM, era renumita piaţă „Sf. Ilie”,unde puteai cumpăra legume şi fructe proaspete, dar şi vin „de la producător”. În anii ’60 în oraş au fost ridicate multe clădiri de locuit.Librării şi biblioteci. În acea perioadă am avut acces la cea mai bună literatură în limba română. Sălile de lectură ale bibliotecilor erau permanent „asaltate” de tineri. A fost perioada de formare a intelectualităţii noastre. Tot atunci s-au deschis primele magazine de cărţi cu grafie latină. De exemplu, pe strada Zelinski se afla o librărie unde puteai cumpăra şi ediţii periodice în limba română, precum „Luceafărul” sau „Contemporanul”. În incinta bibliotecii „Krupskaia” (astăzi Biblioteca Naţională) îi puteam citi pe marii clasici ai literaturii române, aceste cărţi fiind ulterior cenzurate sau ascunse de ochii lumii. Fiind student, în sala de lectură aveam două fişe pe numele meu, în care se înscria denumirea şi autorii cărţilor pe care le citeam. Una era pentru bibliotecă, iar alta – pentru KGB.
Teatre. A fost o perioadă de înflorire a teatrelor. În 1960 la Chişinău îşi deschide uşile teatrul pentru tineret „Luceafărul”, care aduse un nou suflu în viaţa capitalei. Tinerii mergeau foarte des la spectacole. În incita Teatrului „A. S. Puşkin” (actualul „Mihai Eminescu”) îşi aveau sediul două teatre – teatrul dramatic şi cel de operă şi balet. O săptămână spectacolele erau prezentate de un teatru, iar altă săptămână – de altul. La Chişinău se montau foarte multe spectacole, majoritatea piese ale scriitorilor români. Când eram student, pentru prima dată în cadrul Uniunii Scriitorilor, am pus bazele unui teatru poetic. Era ceva nou pentru Moldova. Am reuşit să prezentăm  un singur spectacol, ulterior teatrul a fost închis, iar organizatorii au fost persecutaţi.
Muzică. Datorită acestei descătuşări naţionale, în Chişinău se afirmă o mulţime de tineri talentaţi care în scurt timp devin adevărate vedete. Aş putea spune cu certitudine că anii ’60 au fost cei ai formaţiei „Noroc”. Primele concerte au fost date în incinta Filarmonicii. În prima parte a concertului erau interpretate piesele proprii, iar în partea a doua renumiţii fraţi Cazacu cântau din „The Beatles”. Deşi devenise foarte populară în întreaga Uniune Sovietică, formaţia a fost lichidată dur în anul 1970. Tot în aceşti ani s-a afirmat tânărul interpret Nicolae Sulac. Sala de concert a cinematografului „Chişinău”, actuala Casă a Cineaştilor (aşa se practica pe atunci–filmele erau precedate de diferite recitaluri) era plină de admiratori ai muzicii populare. Un eveniment important a fost concertul formaţiei rock „Mondial” care a avut loc la Teatrul Verde în 1970. A fost prezentă foarte multă lume, iar la sfârşitul concertului ne-am apropiat de autobuzul formaţiei şi nu le permiteam să plece. Teatrul de vară a fost înconjurat de miliţieni, care au pătruns în mulţime călare pe cai. Am simţit răsuflarea calului chiar lângă faţa mea, iar una dintre colegele mele a cazut sub picioarele acestuia, fiind rănită. Mulţi tineri, în acea zi, au fost urmăriţi şi prinşi după concert. Mai apoi li se cerea să scrie explicaţii.
Radio şi TV. La Chişinău este deschis al doilea post de radio – „Luceafărul”. Mulţi dintre scriitorii şi jurnaliştii celebri şi-au început acolo cariera. La acest post era realizată o emisiune de jazz, care ulterior a fost închisă. Televiziunea se dezvolta foarte rapid, obţinând priză la public. Emisiunile de la TV nu se difuzau în direct, ele treceau prin sala de montare, unde erau cenzurate, iar satira antisovietică era scoasă de pe peliculă. Un mare interes din partea publicului îl aveau emisiunile TVC (Tinereţe. Vis. Cutezanţă), la care participau numeroşi tineri, în special studenţi, iar competiţia între echipe era acerbă.
Represiuni. Această perioadă de libertate n-a durat tare mult. Ea s-a terminat cam prin anul 1967. Magazinele de carte românească au fost închise, iar noi mergeam la Odesa sau Cernăuţi să cumpărăm cărţi în grafie latină. KGB-ul însă era mereu cu ochiul pe noi. La facultăţile umanistice, din cinci studenţi unul era turnător. Eu, personal, am fost persecutat de mai multe ori. În 1968 eram student la Facultatea de Arte. Pe 15 ianuarie, câţiva colegi am decis să organizăm o serată dedicată lui Eminescu. Atunci ne-a venit o idee năstruşnică să legăm de crucea monumentului lui Ştefan cel Mare un buchet de flori. Eram tineri şi cu multă energie. La monument am avut o altercaţie cu miliţia şi am fost învinuiţi de perturbarea ordinii publice. Atunci am fost presat să aleg din două: ori casa de nebuni (pe atunci exista o asemenea practică), ori să părăsesc, în 24 de ore, Chişinăul şi să merg în altă parte ca să-mi găsesc un loc de muncă şi de trai. Primul lucru pe care l-am făcut,  i-am explicat situaţia profesorului meu de actorie, regretatului Petru Baracci. Am fost trimis la casa de cultură din satul Oniţcani (Criuleni), unde am trăit un an de exil. Un sat extraordinar cu oameni frumoşi. A doua oară s-a întâmplat în 1971, când eram student la Facultatea de Jurnalism. Atunci mi-au luat jurnalul personal, în care scriam cu grafie latină. Tocmai în toamna anului 1970, când a fost desfiinţată formaţia „Noroc”, pe sediul Casei Presei şi Gurvenului, două fete, una de la şcoala nr. 1 şi una de la colegiul de medicină, au scris pe perete cu vopsea „Jos Bodiu! Trăiască „Noroc”!”. După această întâmplare securitatea căuta peste tot „Враги народа”. Aşa am nimerit şi eu pe mâinile lor cu acest jurnal personal al meu. Am fost exlus din comsomol, exmatriculat de la facultate şi trimis la Cimişlia. În aceeaşi situaţie s-a aflat şi regretatul Andrei Vartic. Era student la matematică, dar pentru împărtăşirea creştinismului n-a fost iertat. M-am restabilit mai târziu şi am terminat studiile prin corespondenţă.
Cafenele şi localuri. Pe atunci Chişinăul nu se prea lăuda cu multe localuri, dar cele existente erau accesibile pentru fiecare. Pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, la intersecţie cu strada Mihai Eminescu se afla cafeneaua „Nistru”. Acolo puteai servi un pahar de vin cu mămăligă şi tocăniţă din carne de porc. Pe actuala stradă Vasile Alecsandri (puţin mai la vale de Şt. cel Mare) se mai afla un local – „Plăcinta”. Studenţii, tinerii scriitori, actori mergeau într-acolo să mănânce plăcinte şi să bea un pahar de vin sec. Trebuie să menţionez că plăcintele erau foarte gustoase, iar vinul, adus de la o fabrică din Ialoveni, avea un gust deosebit. Aici se discuta mult, iar pentru agenţii KGB era un loc de informare foarte potrivit. În fiecare seară puteai observa un agent îmbrăcat în civil.
Dansuri. În anii ’60 apar aşa-zisele terase pentru dansuri, acestea practic împânzind oraşul. Una dintre cele mai celebre se afla în centru, lângă cinematograful „Patria”, iar alta – în apropiere de lacul „Comsomoliştilor” (actuala Valea Morilor). Terasele erau în aer liber şi aveau un program de la şase seara până dimineaţa.
Modă. În mare parte, chişinăuienii îşi coseau haine la atelier. Preţurile erau accesibile, deci  mulţi se pricopseau cu îmbrăcăminte la comandă. În Chişinău apar cămăşile italiene din nylon, care au devenit foarte solicitate. La „Magazinul Central” oamenii se băteau pentru acestea, iar cine ajungea primul la tejghea lua şi câte trei-patru. Se spălau bine şi nici nu trebuiau călcate. Tot la modă ajung trenciurile de Bologna. Erau foarte subţiri, iar dacă cineva te atingea întâmplător cu ţigara, imediat se făcea gaură. În acele vremuri era foarte greu să-ţi găseşti ceva stilat.
Cinema. În acea perioadă Chişinăul a început să abunde de cinefili. Au fost deschise mai multe cinematografe, unul dintre care era cinematograful „Moscova”. Oamenii erau foarte pasionaţi de film, iar cinematografia începea a fi chiar o afacere profitabilă. Biletele costau de la 20 la 50 de copeici, iar sălile erau permanent pline. Bugetele filmelor se răscumpărau foarte repede. Tot atunci s-au format şi primii regizori de filme, care au realizat multe pelicule bune la „Moldova- Film”. În 1961 este realizată pelicula „Omul merge după soare” (regizor Mihail Calic, scenarist Valeriu Gagiu), un film deosebit despre Chişinău. Cu părere de rău, multe din peliculele bune rămân să zacă pe poliţe şi până în ziua de azi.
Sursa: Dezghețul politic, „Noroc-ul” și represiunile // VIP Magazin.- 2011. – Nr. 90 (Oct.); Versiune electronică: http://www.vipmagazin.md/proiect/Dezghetul_politic_Norocul_si_represiunile/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s