Impresii despre Chişinău

Vă prezentăm impresii despre oraşul Chişinău a cîtorva personalităţi, oameni de cultură. E o retrospectivă a oraşului în anii ’40, ’60, ’80, ’00. Vorbesc despre istoria şi cultura oraşului. 
Începem cu Valentina BUTNARU, publicistă, preşedintele societăţii „Limba Noastră cea Română”, care ne oferă o imagine a Chişinăului din anii ’80.

Chişinăul meu… în „epoca stagnării”

Când am intrat la facultate, Chişinăul de atunci părea un oraş  foarte tăcut şi liniştit.  Dar astea erau doar aparenţele… Toată lumea avea un program fix care trebuia respectat cu multă stricteţe. Dimineaţa, între orele 7.00 şi 9.00, în staţiile de troleibuz şi de autobuz era o îmbulzeală de nedescris. Toată lumea mergea cu troleibuzul sau cu autobuzul. Microbuze existau doar pe câteva rute, pentru cartierele mai puţin accesibile. Rar cine îşi permitea să ia taxiul, chiar dacă nu era foarte scump. Taxiurile, de regulă, erau de culoare galbenă, cu pătrăţelele de marcaj, şi neapărat dotate cu taximetru. Taximetriştii erau rusofoni  în proporţie de 90 la sută. Ca şi taxatoarele, ca şi chelneriţele, ca şi vânzătoarele şi casieriţele, ca şi mulţi funcţionari publici… Dacă vorbeai româneşte – de regulă ţi se răspundea ruseşte, chiar dacă interlocutorul era un moldovean  get-beget…Întreprinderile aveau program de la 8.00 dimineaţa, iar funcţionarii îşi începeau activitatea de la 9.00. Muncitorii îşi încheiau ziua de muncă la 16.00, aşa-zişii intelectuali – la 18 şi un sfert, fix! Îmbulzeala din troleibuze, şi dimineaţa, şi seara,  era mai curând un mod de viaţă. Dimineaţa, toată lumea mergea înghesuită la datorie, iar seara se întorcea acasă în aceeaşi înghesuială…
Seară de seară, mulţimea se îmbulzea în magazine, deşi nu prea aveai ce cumpăra… Erau cozi peste tot, toţi erau nervoşi şi irascibili. Oferta era, în principiu, peste tot aceeaşi, zilnic: pâine, paste, lactate, peşte congelat, untură de porc, slănină, pastă de roşii, conserve de peşte în ulei şi în sos de roşii… Zarzavaturile, legumele şi fructele ori nu se găseau în magazine, ori miroseau a sezonul trecut… Adevărul este că existau sucuri produse în Moldova, din fructe moldoveneşti, în borcane de trei litri! Chiar erau gustoase! Din mere, pere, prune şi chiar din gutui!
Şi mai exista halvaua minunată, în ambalaje de tinichea de câte opt kilograme! Şi magiunuri, din mere, pere sau din caise  – în aceleaşi cutii! Toate cantinele , bufetele şi tarabele puneau în vânzare pateuri cu acel magiun, prăjite în ulei încins…
Tineretul, mai cu seamă adolescenţii şi studenţii, se îmbrăca modern, tipic pentru anii ’80. Fetele purtau rochii şi fuste scurte, din stofe simple, naturale, dar croite bine. Adesea ne coseam noi singure hainele şi aveam grijă să le asortăm perfect cu ce mai aveam prin garderobă. Aveam o maşină de cusut „Singer” de-a bunicii mele, la care coseam şi paltoane, şi rochii de mireasă! Prindea stofa groasă, chiar şi pusă în patru, nu ca maşinile sovietice, care rupeau întruna ba aţa, ba acul! Bătălia adevărată pentru a fi în pas cu moda se dădea pe terenul încalţămintei. Toată lumea avea acces la o singură marcă – „Zorile”. Cine avea o pereche de sandale moderne sau calitative o purta zi la zi, tot sezonul, iar uneori – şi doi-trei ani la rând… O pereche de cizme finlandeze, elegante şi îmblănite, costau, la negru, 130-140 de ruble, bursa noastră fiind de 40 de ruble, iar salariul minim al părinţilor noştri – de 70-80 de ruble. Blugii erau un lux. Cine avea în garderobă o ie, o năframă sau o trăistuţă românească era privit cu admiraţie şi cu invidie.
Băieţii purtau pantaloni cusuţi la comandă, mai mult sau mai puţin evazaţi, negri, maro sau albaştri, sacouri cu revere largi şi cămăşi ajustate la talie. Cămăşile poloneze, ungureşti şi finlandeze erau foarte apreciate, cele mai în vogă fiind cele de marca „Fecon”. Cei mai moderni se îmbrăcau şi se tundeau în stilul „The Beatles”… Purtau paltoane scurte, cu şliţ şi fulare lungi, tricotate, de regulă în două culori. Cei cu pretenţii „naţionaliste” scoteau de prin podurile caselor cojoacele roase şi căciulile moldoveneşti ale bunicilor. Acest stil le asigura, periodic, câte o bătaie zdravănă, dacă se întâlneau seara pe aceeaşi ulicioară cu vreun grup de băieţi ruşi…În anii de studenţie, mergeam foarte des la teatru. Aveam abonamente la Teatrul „Luceafărul” şi la Teatrul Dramatic „A.S. Puşkin”. Mergeam la premiere, cunoşteam toţi actorii. Pe atunci, mai existau două distribuţii, iar pentru unele roluri – chiar şi trei, şi noi mergeam o dată pentru o distribuţie, iar a doua oară – pentru o altă distribuţie!Mergeam la toate spectacolele de la Palatul Naţional (iniţial, se numea Palatul „Octombrie”). Nu ţin minte să fi văzut în sală doamne cu căciula pe cap, cum se întâmplă acum, sau îmbrăcate în blănuri! Dimpotrivă, chiar şi iarna, doamnele veneau în pantofi de gală (de regulă, negri, de lac) sau îşi luau pantofi de schimb. Pantofii şi poşeta de gală erau două accesorii obligatorii pentru a merge la concert sau la teatru. Cozile la garderobă erau interminabile. Doamnele veneau cu jumătate de oră înainte de spectacol, ca să reuşească să-şi schimbe cizmele. Între timp, domnii reuşeau să tragă o fugă la bufet! Şi la bufet cozile erau extrem de lungi. Era de bun-gust să serveşti şampanie şi prăjituri cu cremă. Făcea parte din spectacol…Viaţa era extrem de politizată. Totul era interpretat şi nu ştiai de unde ţi se poate trage vreun blestem. De exemplu, în ziua alegerilor, eram treziţi pe la cinci dimineaţa de muzica patriotică din difuzoare. Un simplu gest de nemulţumire, când cineva a turnat un ceainic de apă în capul celor care mergeau la alegeri primii, la şase dimineaţa, a fost tratat nu doar drept un act de huliganism, ci şi drept o diversiune. Fata urma să fie exclusă din comsomol şi exmatriculată. A scăpat ca prin urechile acului, doar pentru că avea o rudă foarte influentă.
Eram obligaţi cu toţii să participăm la demonstraţiile de 1 Mai şi de 7 Noiembrie. Trebuia să purtăm după noi „decorul”: drapele, pancarde, lozinci de dimensiuni groteşti pe care le luam „cu semnătură” de la decanat şi trebuia să le predăm în aceeaşi zi…
Eram obligaţi cu toţii să participăm la demonstraţiile de 1 Mai şi de 7 Noiembrie. Trebuia să purtăm după noi „decorul”: drapele, pancarde, lozinci de dimensiuni groteşti pe care le luam „cu semnătură” de la decanat şi trebuia să le predăm în aceeaşi zi…Eram obligaţi să participăm la clăcile comsomoliste, botezate „subotnice” şi „duminicale”…De la toate tribunele oficiale şi în toate emisiunile angajate răsunau doar numele câtorva politicieni: Brejnev, Kosîghin, Andropov… Bodiul, Grosu, Calin, Bujeniţă, Babii…Peste hotare plecau doar „mulgătoarele fruntaşe” şi „picioarele”, cum se spunea pe atunci dansatorilor. Evident, cu ei împreună pleca şi câte un „conducător de grup”, care avea misiuni speciale de tot… Cel mai teribil banc despre aceste delegaţii: un grup de mulgătoare fruntaşe din raionul Străşeni a fost trimis în Japonia pentru schimb de experienţă. Conducătorul de grup le-a instructat, le-a explicat pe unde au voie să meargă, pe unde – nu, unde au voie să se uite şi unde – nu… Erau cuminţi toate, nu căutau magazine, baruri, nu intrau în vorbă cu străinii, nu discutau politică, nu erau suspicioase şi nici curioase. Ziua mergeau „în schimb de experienţă”, seara luau cina şi se culcau odată cu găinile. Dimineaţa se trezeau odată cu cocoşii şi aşteptau programul. Statul le schimba o anumită sumă de bani în valută şi ele aveau o problemă – ce să-şi cumpere?  În ultima zi, una dintre ele a descoperit o piaţă agricolă. S-au îmbulzit cu toate la preţuri. După anumite calcule, au ajuns la concluzia că în Japonia usturoiul e mult mai ieftin decât la Străşeni. Solidare, au cumpărat usturoi de toţi banii de care dispuneau. Au luat câte patru-cinci cununi de usturoi şi le-au îmbrăcat în jurul gâtului, ca japonezii, şi astfel au apărut la aeroport. Conducătorul grupului intra în pământ de necaz, dar era fericit ca n-a avut de raportat nicio deviere de comportament şi că nimeni din grupul lui nu s-a dedat provocărilor de ordin politic, cum se mai întâmpla uneori…
Amintirea acelor ani îmi provoacă un gust amestecat de nostalgie şi tristeţe. Poate chiar părere de rău pentru nişte ani pierduţi, conspectând din operele clasicilor marxist-leninişti, iar mai târziu – pentru a te menţine integru într-o lume absolut ideologizată. Am avut noroc de educaţia din familie, de cele câteva cărţi valoroase care au nimerit la timp pe mâna mea, şi de un anturaj în care am avut cu cine sta de vorbă… 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s