Vasile Lașcu – încercări în filosofie (152 ani de la naştere)

Vă prezentăm un articol despre poetul, dramaturgul, publicistul, traducătorul, criticul de teatru, Vasile Laşcu. 
 Numele la naştere a fost Vasili Laşcov. 

S-a născut la 1 ianuarie 1861, la Chişinău, într-o familie de preoţi. Şi-a făcut studiile la Şcoală Duhovnicească şi la Seminarul Teologicdin Chişinău (nu l-a terminat), apoi la Şcoala de iuncheri din Odesa. Activează un timp în cadrul Direcţiei Guberniale de Jandarmi, după care contabil adjunct la Camera de Stat a Ministerului de Finanţe. Debutează în literatură, în 1878, cu piesa romantică în versuri Naufragiu pe chei. Între anii 1878–1888 scrie poezii, pe care le editează într-o culegere care apare la Odesa, în 1888. Acestea vor fi incluse şi în cartea Opere, publicată la Sankt-Petersburgîn 1891. Acest volum, cu care se încheie prima perioadă din activitatea de creaţie a tânărului Vasile Laşcu, cuprinde şi câteva scrieri cu caracter filosofic. Cea de a doua perioadă este consacrată dramaturgiei. În revista moscovită ”Teatralnaia biblioteka” apar piesele Foaia agronomică (1893), Struldbrugii (1894), Lebăda neagră (1895), Teoria (1896), Maimuţe literare (1897), Cu ocazia unei întâmplări ocazionale (1898). În această perioadă, Vasile Laşcu, pe lângă dramaturgie, face şi publicistică, publică recenzii teatrale în ziarele locale („Bessarabeţ”, „Bessarabskaia jizn”), dar şi în reviste din Sankt-Petersburg şi Moscova („Vestnik Evropy”, ”Istoriceskii vestnik”, „Drug detei”, „Teatr i jizni”, „Mir iskusstva” ş. a.). În 1916, Vasile Laşcu publică în paginile ziarului „Bessarabskaia jizn” un ciclu de articole sub genericul Teatrul chişinăuean în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Scriitorul şi publicistul a întâmpinat cu entuziasm Revoluţia Rusă din februarie 1917, dar a respins categoric lovitura bolşevică de stat din octombrie acelaşi an. În 1917, Vasile Laşcu a avut un rol important în concentrarea forţelor presei liberale basarabene în susţinerea mişcării naţionale, care a contribuit la formarea Sfatului Ţării şi proclamării independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti. El este ales deputat în Sfatul Ţării, iar după Unire se dedă activităţii sociale şi politice. Din august 1918 conduce Directoratul de Control din Basarabia, la alegerile pentru noua Constituantă a României întregite, din 1919 este ales senator din partea sindicatului jurnaliştilor basarabeni, avansând până la funcţia de vicepreşedinte al Senatului.
În 1922 este director la C. F. R. din Chişinău. Ultima lucrare publicată este un volum de traduceri în limba rusă – Antologia poeziei româneşti (1928), prefaţată de Ştefan Ciobanu. Moare la Chişinău la 1 iulie 1932.
Numele lui Vasile Laşcu a fost mult timp „uitat” în legătură cu activitatea sa politică, în primul rând, pentru refuzul de a accepta revoluţia din octombrie 1917, iar în al doilea rând, pentru participarea în mişcarea naţională, fiind ales membru al Sfatului Ţării. Abia în anii `60-`70 ai secolului trecut figura lui Vasile Laşcu apare pregnant în discuţiile asupra ediţiei Din istoria gândirii social-politice şi filosofice în Moldova, în care un capitol este consacrat concepţiilor filosofice şi social-politice ale gânditorului. Autorul compartimentului respectiv, Vasile Ermuratschi, este atacat vehement pe paginile unor publicaţii oficioase, inclusiv în revista „Comunistul Moldovei”. Timp de aproape două decenii au durat dezbateri în jurul moştenirii literare şi filosofice a lui Vasile Laşcu, Alexandru Sturdza şi alţi intelectuali care nu se înscriau în cadrul ideologic promovat de autorităţile comuniste. Discuţiile s-au amplificat în legătură cu pregătirea pentru tipar a unor lucrări de sinteză consacrate istoriei literaturii, istoriei învăţământului şi gândirii pedagogice, istoriei gândirii filosofice şi social-politice din Moldova. În anul 1987, la Academia de Ştiinţe a Moldovei a avut loc o amplă discuţie ştiinţifică cu participarea specialiştilor în filosofie, istorie, ştiinţa literară etc. consacrată unor probleme apărute în legătură cu cercetarea operei şi activităţii social-politice a lui Vasile Laşcu. Participanţii au expus opinii diferite, uneori diametral opuse, dar concluzia generală a fost că Vasile Laşcu reprezintă o figură proeminentă în cultura şi gândirea filosofică din Basarabia de la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea [1]. După anul 1991, interesul pentru opera şi concepţiile lui Vasile Laşcu şi-a găsit reflectarea în diferite lucrări enciclopedice, articole ştiinţifice, monografii [2], lui i-au fost consacrate teze de doctorat, a fost editat un volum de scrieri ale autorului [3].
Scrierile filosofice şi de critică literară în care şi-au găsit reflecţie concepţiile filosofice ale lui Vasile Laşcu sunt prelegerea publică Ce este viaţa? (1888), eseurile
În ce constă creaţia? (1892), Nici reci, nici fierbinţi (1898) şi Reflecţii (schiţe, aforisme, paradoxuri) (1991). Primele două au fost tipărite separat, în ediţii speciale, iar a treia – în ziarul „Bessarabeţ”. Tezele filosofice formulate de Vasile Laşcu au un caracter evaziv şi contradictoriu. Să nu uităm însă că lucrările menţionate mai sus au fost elaborate la o vârstă tânără, când autorul era în proces de căutări şi asimila informaţii din diverse surse. De aceea nu putem fi siguri că anumite constatări în scrierile sale sunt împărtăşite de autor cu fermitate, constituie o convingere proprie. Unii cercetători consideră că el s-a situat, deşi cu anumite rezerve, pe poziţii materialiste [4].
Gânditorul basarabean pornea de la materialismul ştiinţific naturalist, care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu putea fi decât mecanicist. Bazându-se pe datele ştiinţelor naturii, Vasile Laşcu declară că în afară de materie nu există în lume o altă substanţă sau forţă supranaturală. Proprietatea de bază a materiei este mişcarea în cele mai diverse forme: „Mişcarea e de neconceput în afara existenţei” [5]. Mişcarea materiei determină atât transformarea infinită a nenumăratelor şi diverselor ei forme, cât şi interconexiunea tuturor obiectelor şi fenomenelor din natură. „Mişcarea – menţionează autorului – conduce materia în mod irezistibil spre schimbări şi transformări, în urma cărora formele ei, ca imagini individuale, pier” [6]. Conform opiniei lui Laşcu, mişcarea nu se produce în mod haotic, ci după o anumită ordine şi în virtutea legilor obiective ale naturii:”Caracterul legic nu depinde de om, mai bine zis, nu depinde de faptul că oamenii s-ar fi înţeles între ei, ci depinde de însăşi natura” [7]. Laşcu menţionează de mai multe ori că mişcarea materiei” se desfăşoară în timp şi în spaţiu” [8]. Dacă există materie, înseamnă că există şi spaţiu, deoarece materialul are ca atribut întinderea. Spaţiul, susţine Laşcu, constituie „locul mişcării timpului”, „locul determinării momentelor mişcării”, iar timpul constituie „mişcarea materiei şi fixează momentele mişcării” [9]. Materia, mişcarea, spaţiul şi timpul sunt indisolubil legate între ele. Orice corp al lumii materiale se mişcă numai în spaţiu şi în timp. Gânditorul recunoaşte caracterul infinit al spaţiului. Într-un vers din tinereţe Laşcu exprimă ideea că este imposibil de a cuprinde cu gândul imensitatea lumilor, iar în altul vorbeşte despre „revărsarea neţărmurită a spaţiului”, în care ”alunecă lumi şi forfotesc o puzderie de planete” [10]. Această abordare a categoriilor filosofice de materie, mişcare, spaţiu şi timp se înscrie în concepţia ştiinţei clasice dominată de legile mecanicii lui Newton. Totodată, Laşcu nu acceptă tratarea kantiană a categoriilor spaţio-temporale, exprimându-şi dezacordul cu afirmaţia lui Kant că „oamenii sunt ca nişte păianjeni care ţese timpul şi spaţiul” [11]. Problema centrală în studiul Ce este viaţa? o constituie apariţia şi dezvoltarea viului, a vieţii. Fără a atinge momentul transformării materiei moarte în materie vie, Laşcu promovează ideea conform căreia materia vie a apărut din cea moartă într-o anumită etapă a istoriei Pământului şi că unele organisme vii cu o structură extrem de simplă, în urma unei evoluţii îndelungate, s-au transformat în fiinţe cu un înalt grad de organizare, printre care locul de frunte aparţine omului. În Reflecţii gânditorul basarabean menţionează: „Raţiunea omului este ochiul naturii”, „cunoştinţa formelor existenţei”, iar intelectul este ”lo gica naturii conştiente de sine”[12]. Viaţa a apărut după formarea planetei Pământ şi va dispărea înainte de dispariţia planetei noastre. Aceasta nu înseamnă însă că viaţa se va stinge în genere: „Viaţa este eternă. Ea are totodată o limită a manifestărilor ei în fiecare din purtătorii individuali”[ 13]. Va veni un timp când şi Pământul se va transforma într-un corp neînsufleţit, „dar va muri oare odată cu aceasta viaţa? Oare în Univers nu mai sunt şi alte lumi, nu este şi altă viaţă în continuare? Oare odată cu fiinţele pământeşti se va stinge în Univers toată conştiinţa şi nimeni nu va mai număra momentele prezentului vieţii sale şi nu va mai bate cadenţa mişcării lui? Moartea Pământului va influenţa nu numai asupra nenumăratelor sisteme de lumi, dar chiar şi asupra sistemului nostru planetar” [14]. Dacă viaţa are o limită în fiecare din purtătorii ei, conchide Laşcu, nu e mai puţin adevărat faptul că conştiinţa fiecărui om va dispărea împreună cu viaţa lui, deoarece „în marea vieţii sufletul se ţine pe ancora corpului”, care „se nimiceşte odată cu moartea şi se face praf” [15]. Laşcu respinge teza potrivit căreia „Eul”, adică conştiinţa, gândirea umană ar crea natura. Natura constituie fundamentul existenţei umane, omul este doar o parte a naturii, partea raţională şi cu un înalt grad de organizare. Conştiinţa umană este rezultatul activităţii creierului, „odată cu moartea omului vine şi sfârşitul conştiinţei” [16]. Prin urmare, existenţa constituie factorul prim, iar conştiinţa – factorul secund, întrucât conştiinţa este o funcţie a creierului material.
Conform opiniei lui Laşcu, problema fundamentală a filosofiei se reduce la inevitabilul „a fi sau a nu fi”. Existenţa este ceva singular şi de un anumit tip – prezentul, iar nonexistenţa este de două feluri sau, altfel spus, constă din două faze: trecutul şi viitorul. Problema existenţei şi nonexistenţei se află în interconexiune organică cu problemele vieţii şi ale morţii. Viaţa este prezentul, iar tot ce a fost şi va fi nu există!
Moartea este o sinteză unificatoare a două faze ale nonexistenţei. Viaţa este eternă şi totodată nu este, ea este eternă în totalitatea ei şi limitată în purtătorii săi. Existenţa necesită schimbare şi conştiinţă. Un oarecare lucru există numai în condiţia schimbării formelor de manifestare. Există două feluri de materie: materia lipsită de formă şi cea care posedă forma. Materia lipsită de formă tinde să învingă materia ce posedă forma. Din care cauză viaţa reprezintă tendinţa materiei de a se revărsa în necorporal, iar moartea este victoria materiei asupra formei. Lumea, subliniază Laşcu, se divizează în două: lumea materială şi lumea ideală. În lumea materială, existenţa este determinată de schimbările obiectului, iar lumea ideilor depinde de conceperea ei de către subiect. Forţa mişcării în natura lipsită de raţiune se manifestă în spaţiu şi în timp, iar în cadrul naturii conştiente – în actele voinţei şi în gândire. Lumea ideilor este mai perfectă şi deţine funcţia de reglator, de controlor al vieţii.
Laşcu îşi pune problema, dacă există „lumea de dincolo”, judecata de apoi, şi, prin urmare, gratificaţia divină. „Totul fără de care nu poate exista viaţa pământească; acea pojghiţă a vieţii fizice care simţea, acţiona, cugeta (nervii, sângele, muşchii, creierul, corpul întreg) odată cu moartea se distruge, se face praf, pierzând pentru totdeauna facultatea nu numai de a simţi, dar şi de a înţelege, a cunoaşte, a gândi… Oare creierul, transformându-se în câteva dramuri de cenuşă, mai poate să vadă ceva? Oare cenuşa cugetă?” [17].
Un şir de teze din scrierile lui Laşcu sunt contradictorii, ceea ce i-a făcut pe unii exegeţi ai operei sale să vorbească despre inconsecvenţa gânditorului basarabean. Astfel Laşcu, pe de o parte, declară că ”mişcarea se manifestă numai prin materie şi că în ea se manifestă totul, chiar şi spiritul”, pe de altă parte, afirmă că sufletul nu poate fi material, admite totodată, în spirit hegelian, că mişcarea este necesară numai acelei părţi a materiei care include ”elementele spiritului”, că lumea materială nu se dezvoltă,numai raţiunea păşeşte înainte. [18].
În domeniul gnoseologiei, Laşcu era convins că necunoaşterea prevalează asupra cunoaşterii şi este sursa dezvoltării celei din urmă. Aici urmărim un proces dialectic: cu cât omul cunoaşte mai mult, cu atât cunoaşte mai puţin şi, deci, tinde să cunoască mai mult. Îndoiala, acest catalizator al gândirii, este eternă. Cunoaşterea începe cu senzaţiile, ele stabilesc nemijlocit legătura dintre subiect şi realitatea înconjurătoare,
acţionează în sfera inconştientului, dar nu ne dau cunoştinţe veridice. Raţiunea constituie etapa superioară a procesului cognitiv. Cunoaşterea necesită unitatea senzorialului şi raţionalului, ea reprezintă un proces integru, căruia îi este proprie o conexiune organică.
Laşcu îşi exprimă în repetate rânduri convingerea că mintea omenească este capabilă să cunoască lumea şi că la baza cunoaşterii se află senzaţiile. „Senzaţiile exterioare sunt primele instrumente ale cunoaşterii” [19]. Raţiunea umană nu poate să se dezvolte fără datele organelor de simţ. Omul are în mintea sa ecoul simţurilor.
Acestea se pot compara cu clapele unui instrument care, în urma anumitor acţiuni asupra lor, produc un sunet, un acord, o melodie armonioasă. Dezvoltând acest gând, Laşcu menţionează: „Cu cât este mai mare numărul senzaţiilor multilaterale ce apar în organismul uman, cu atât e mai rapidă prin influenţă şi mai momentană prin manifestarea sa în organism o acţiune sau alta, cu atât este mai posibilă perfecţionarea raţiunii, deoarece pentru activitatea ei interioară este furnizată o sumă tot mai mare de informaţii” [20]. Întrucât raţiunea nu este indispensabilă de informaţiile oferite de organele de simţ, procesul cunoaşterii reclamă ca mintea „să nu aibă nici un fel de divergenţe cu simţul acolo, unde se cere deplinul acord” [21]. Cunoaşterea necesită coerenţa simţurilor şi a minţii, unitatea momentului senzorial şi a celui raţional şi astfel va răsuna „muzica gândirii” [22], va fi cunoscut adevărul.
În natură, consideră gânditorul, nu există taine, ci numai fenomene, pe care mintea iscoditoare a omului le explică treptat. Însă în acest scop trebuie să studiem legile naturii. Raţionamentul abstract de unul singur este insuficient, intuiţia nu totdeauna ajută. În mintea omului nu există idei înnăscute, totul se produce sub influenţa mediului, educaţiei, instruirii. Nu există nici idei transmise pe cale ereditară: „Copilul capătă numai de la mediu, de la viaţă, de la fiinţele înconjurătoare noţiuni, concepte şi deprinderi, mentalitatea în genere”[23]. În problema cunoaşterii Laşcu este adeptul ideii reflectării: „Orice activitate spirituală se limitează la reproducere, întrucât noi cunoaştem numai stările interne, apărute ca rezultat al acţiunii agenţilor exteriori” [24].
Laşcu considera că facultatea omului de a cunoaşte se formează în procesul studierii naturii şi pe calea însuşirii rezultatelor ştiinţei. Aceasta, declară el, constituie condiţia de bază în identificarea adevărului. Constatând că adevărul pe care îl descoperă omul este relativ, gânditorul basarabean îşi exprimă ferma convingere în posibilităţile inepuizabile ale omului de a cunoaşte realitatea: „Se vor realiza astfel de invenţii care vor răsturna lumea întreagă, se vor face astfel de descoperiri la care nici n-au visat oamenii cei mai înţelepţi” [25]. Condiţia principală a acestui progres o constituie, în opinia lui Laşcu, legătura strânsă între teorie şi practică. Menţionând faptul că „irezolvabilul va domina mereu asupra noastră”, Laşcu observă că „adevărul obiectiv este sesizat în mod subiectiv” de fiecare dintre noi. Totuşi, când afirmă că „se consideră pe deplin obiectiv doar ceea ce, născându-se în mod subiectiv în unul, a devenit subiectiv pentru toţi şi fiecare” [26], el într-un fel leagă adevărul doar de subiect, minimalizând semnificaţia obiectului în procesul cunoaşterii. Laşcu atrage atenţia asupra complexităţii obiectului cunoaşterii şi vorbeşte despre indestructibilitatea vieţii în univers, despre dezvoltarea materiei de la simplu la complex, despre conexiunea fenomenelor etc.: „Nici un fenomen nu poate fi pe deplin înţeles atât timp cât este rupt de legătura lui cu altele, ba chiar de legătura cu toate fenomenele lumii, această conexiune fiind un factor care imprimă fenomenului un anumit sens şi îi determină adevărata importanţă. Nu există în natură fenomene care să nu fie legate între ele”[27]. Diversitatea lumii este tratată de Laşcu în strânsă legătură cu procesul de continuă mişcare şi transformare a materiei. Menţionând că procesul cunoaşterii se dezvoltă şi se completează neîncetat, gânditorul basarabean declară că principala forţă motrice a progresului intelectual o constituie îndoiala, insatisfacţia faţă de rezultatele obţinute. Progresul intelectual constă în creşterea cunoştinţelor, iar promotorii acestuia sunt oamenii de geniu, mişcaţi de îndoială.
Gânditorul basarabean ia atitudine faţă de diferite concepţii şi curente filosofice dominante în epocă. Astfel, el se pronunţă împotriva pozitivismului, care în acea perioadă căpătase o largă popularitate în cercurile intelectuale şi ştiinţifice din Europa. Referindu-se la Auguste Comte şi Herbert Spencer, Laşcu îi numeşte „înţelepţi nepretenţioşi”, care n-au descoperit niciodată vreun adevăr. Autorului basarabean îi pretează tendinţa pozitivismului de a izola filosofia de ştiinţele naturii şi de a o declara inutilă, considerând că „nu există nici o ramură a ştiinţei care să nu fie filosofică; orice ştiinţă, oricât n-ar fi de exactă, conţine totdeauna numeroase elemente filosofice” [28].
Nu acceptă Laşcu de asemenea idealismul şi misticismul în variantele lor radicale. În Reflecţiise menţionează că „idealiştii ce aseamănă celor ce cred în stafii: după cum aceşti din urmă sunt preocupaţi de fantome, tot aşa primii se îndeletnicesc cu sunete, cu vorbe goale şi nimic mai mult, deoarece nimic altceva nu poate să existe în lumea ideală” [29]. În acelaşi spirit se pronunţă Laşcu despre misticism, care, în opinia sa, „este o doctrină ce caută să explice cu zel ceea ce nimeni, cu toată dorinţa şi capacitatea de a înţelege, nu va pricepe până când nu înnebuneşte, în schimb numai atunci totul devine clar în această complicată învăţătură” [30]. Critica idealis mului şi a misticismului îl duce pe gânditor spre problematica religioasă. Încercând să explice originea ideilor şi credinţelor religioase, Laşcu ajunge la convingerea că reprezentările religioase au apărut la o anumită etapă a dezvoltării societăţii, având drept sursă nu atât forţele supranaturale, cât neputinţa oamenilor de a rezista calamităţilor naturale. „Omul sălbatic are nevoie de apărare şi el caută ocrotire, creându-şi un zeu” [31]. Problema fundamentală a oricărei religii, constată gânditorul, este cea a vieţii şi morţii. De aceea toate credinţele religioase îşi concentrează atenţia asupra posibilei existenţe eterne în lumea „de dincolo”. Omul ţine la cer atâta timp cât ţine la ceva pe pământ, iar ideea divinităţii derivă din ”dorinţa fiecărui om de a avea o viaţă fără de moarte”[32]. Această idee a apărut datorită faptului că omul caută răspuns la întrebarea: există oare viaţa de apoi a individului sau nu? Omul se află în căutarea lui Dumnezeu fiindcă „nu vrea să fie o impersonalitate”. Dar este inutil să-l cauţi pe Dumnezeu în ceruri, deoarece el nu există acolo. Dumnezeu, consideră Laşcu, a fost creat de fantezia omului, iar dacă situaţia este de aşa natură, înseamnă că speranţele în viaţa de apoi, nutrite de credincioşi, dar şi de idealişti de tipul lui Kant, sunt zadarnice şi iluzorii. În realitate, dincolo de mormânt „nu există nici muncă, nici cugetări, nici cunoştinţe, nici înţelepciune, nici răsplată”[33]. În spiritul lui Ludwig Feuerbach, Laşcu preconiza crearea unei noi religii care să predice iubirea omului pentru aproapele său: „Religia trebuie să-l îndrepte pe om spre semenii săi, spre sine, şi abia după aceea spre Dumnezeu” [34].
Conform lui Laşcu, în cadrul culturii arta nu este limitată în timp, ea nu poate şi nu trebuie să fie exponentul timpului. Obiect al artei este omul, scopul ei se conţine în tendinţa spre ideal, spre perfecţionarea forţelor spirituale ale omului. Este inadmisibil ca arta să se acomodeze şi să-şi supună sarcinile cerinţelor înaintate de o anumită perioadă a existenţei umane, ea trebuie să exprime necesităţile tuturor şi ale fiecăruia, în caz contrar, operele de artă se vor stinge concomitent sau chiar înaintea creatorilor acestora. Arta are menirea să contribuie la formarea şi dezvoltarea unor calităţi nobile ale omului, să reflecte tendinţele spre sublim a lumii sale spirituale. Arta absoarbe conţinutul şi valorile de la om, ea este creată de oamenii care i se dedau în întregime.
Există arta creativă şi arta tehnică, cea creativă se divizează în intermediară şi principală, iar aceasta din urmă se împarte în plastică şi tonică. La baza divizării artei în plastică (părţi componente ale căreia sunt arhitectura, sculptura şi pictura) şi tonică (poezia şi muzica) se află deosebirile între trăsăturile materialului folosit pentru exprimare. Cea mai accesibilă este arta tonică în general şi poezia în particular. Specificul artei constă în procesul creaţiei, naturalul nu este superior artificialului, sublim este numai artificialul natural.
Vasile Laşcu consideră că societatea este mişcată înainte numai datorită progresului intelectual, purtători ai căruia sunt oamenii geniali, personalităţile marcante, generatoare de idei, asimilate apoi de mase. Îndoiala oamenilor iluştri constituie forţa motrice a societăţii. Progresul şi regresul în societate pot fi reprezentate printr-o linie frântă. Progresul are nevoie de credinţă, iar regresul de convingere, ele se mişcă în timp şi se succed reciproc. În procesul evoluţiei lumea nu se află într-o mişcare ascendentă atâta timp cât nu există,din cauza absenţei condiţiilor necesare, premise pentru o ascensiune.
Gheorghe Bobână, dr.hab. în filosofie,
 Institutul Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice
Bibliografie:
1. Materialele discuţiei au fost reflectate în câteva materiale publicate în presa periodică
şi cea ştiinţifică: Бобынэ Г.Е. В. Лашков – мыслитель и общественный деятель.
(Научная дискуссия. Отдел Философии и Права АН МССР, 25 марта 1987 г.). În:
Известия Академии Наук МССР. Общественные науки, 1988, № 1, p.79-81; Бобынэ
Г.Е. Кто такой В.Л.Лашков? În: «Штиинца», 1987, 5 сентября, p. 2-4.
2. Chişinău. Enciclopedie. Chişinău: Editura Museum, 1997. Cimpoi, Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Chişinău: Editura ARC, 1997, ediţia a II-a; Colesnic, Iurie. Sfatul Ţării. Enciclopedie. Chişinău: Editura Muzeum, 1998; Chiriac, Alexandru. Membrii Sfatului Ţării. 1917-1918. Dicţionar. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 2001;Prezenţe basarabene în spiritualitatea românească. Alcătuitori Gh.Bobână
şi L.Troianowski. Chişinău: Editura Civitas, 2007; Juc Victor, Viaţa şi opera lui Vasile
Laşcu // Cugetul, 1999, nr.1-2; Pânzaru Sava. Umberto Eco anticipat de …Vasile Laşcov
(în jurul operei deschise). În: Pânzaru Sava. Itinerar artistic. Chişinău, 2008.
3. Juc Victor. Concepţiile filosofice ale lui Vasile Laşcu. Autoreferat al tezei de doctor în filosofie. Chişinău, 1996; Coşciug Cristina. Vasile Laşcov: căutări ideatico-artistice în anii
`70-`90 ai sec. XIX. Autoreferat al tezei de doctor în filologie. Chişinău, 2001; Лашков
Василий. Черная лебедь. Поэзия. Проза. Драматургия. Эстетика. Составление и
вступительная статья С.Пынзару. Кишинев: Издательство Hyperion, 1990.
4. Ermuratschi Vasile. Concepţiile filosofice şi social-politice ale lui V.L.Laşcov. În: Din
istoria gândirii social-politice şi filosofice în Moldova. Chişinău: Editura Cartea Moldovenească, 1970, p.321.
5. Лашков В.Л. Сочинения. Изд.2-е, СПб., 1861, p.191.
6. Ibidem, p.282.
7. Ibidem, p.246.
8. Ibidem, p.282.
9. Ibidem, p.190, 192.
10. Ibidem, p.96.
11. Ibidem, p.192.
12. Ibidem, p.277, 279.
13. Ibidem, p.246.
14. Ibidem, p.194.
15. Ibidem, p.286, 321.
16. Ibidem, p.277, 322.
17. Ibidem, p.321-322.
18. Ibidem, p.194, 282, 285.
19. Ibidem, p.282.
20. Ibidem, p.299.
21. Ibidem, p.271.
22. Ibidem, p.299.
23. Ibidem, p.244.
24. Ibidem, p.275.
25. Ibidem, p.326-327.
26. Ibidem, p.334.
27. Ibidem, p.381.
28. Ibidem.
29. Ibidem, p.278.
30. Ibidem, p. 345-346.
31. Ibidem, p.347.
32. Ibidem, p.178.
33. Ibidem, p.179, 257.
34. Ibidem, p. 311-312.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s