Comemorarea lui Valeriu Gafencu la Chişinău

„Nu plîngeţi că mă duc de lîngă voi,
Sau c-o să fiu zvîrlit ca un gunoi,
Cu hoţii în acelaşi cimitir;
Căci Crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.”
(Valeriu Gafencu, poezia Rămas-bun)
În data de 17 februarie 2012, Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri” din capitală a găzduit conferinţa Valeriu Gafencu – 60 de ani de la moarte. Evenimentul a fost organizat de dna Silvia Strătilă, profesoară de limba şi literatura română în liceul menţionat, la iniţiativa organizaţiei de tineret „Mişcarea Conservatoare”. Moderator a fost ziaristul Vlad Pohilă, iar acţiunea s-a bucurat de o prezenţă numeroasă din partea elevilor şi profesorilor din liceu.
Despre personalitatea excepţională a lui V. Gafencu, precum şi despre cartea consacrată lui au vorbit: prof. univ. dr. Nicanor Ţurcanu, dna Daniela Buga, directorul Liceului „V. Alecsandri”, dl Vasile Dombrov, ex-director al aceluiaşi liceu; la fel, au expus opinii mai mulţi elevi din cl. XI a liceului-gazdă.
Scopul conferinţei a fost informarea tinerei generaţii despre figura noului mărturisitor creştin Valeriu Gafencu – un tînăr basarabean cu calităţi de erou, ce a primit cununa muceniciei în temutele închisori comuniste din România postbelică.
Dintre motivele care ne-au făcut să lansăm iniţiativa unei asemenea conferinţe putem enumera: deriva identitară a generaţiei tinere, necunoaşterea trecutului apropiat al neamului de către tineri şi, nu în ultimul rînd – uitarea în care zac martirii şi eroii Neamului nostru.
În această ordine de idei, o conferinţă dedicată celor 60 de ani de la trecerea la Domnul a lui Valeriu Gafencu s-a arătat necesară şi totodată inedită, deoarece de peste 70 de ani opinia publică românească tot evită să abordeze tematica generaţiei legionare interbelice, un exponent strălucit al căreia a fost şi Valeriu Gafencu.
Probabil că mulţi dintre cei ce citesc articolul deja şi-au pus întrebarea: „Cine este acest tînăr mucenic, Valeriu Gafencu, care a pătimit în temniţele comuniste?” Din lecturile mele despre subiectul dat, voi încerca să încheg o informaţie care sper să fie utilă tînărului aflat în căutarea adevărului despre masacrul prin care a trecut elita neamului românesc în închisorile comuniste din România.
Valeriu Gafencu se naşte pe 24 ianuarie 1921, în localitatea Sîngerei, judeţul Bălţi. Tatăl său, Vasile, a fost un om respectat de cei din jur: fost student la Politehnica din Iaşi cu o bogată educaţie intelectuală şi spirituală. Tot el a fost printre deputaţii care au votat Actul Unirii din 27 martie 1918, prin care Basarabia s-a unit cu Regatul Român. Ulterior, Vasile Gafencu se retrage în localitatea de baştină, cu gîndul de a întemeia o familie creştină, axată pe valorile tradiţionale româneşti. Acest lucru îi reuşeşte, iar cei patru copii – Valeriu şi alte trei surori – au încununat viaţa plăcută lui Dumnezeu pe care au dus-o cei doi soţi.
Valeriu, în scrisorile trimise familiei din închisoarea Aiud, îşi aminteşte cu drag de frumoşii ani petrecuţi în sînul familiei. Educaţia pe care a primit-o de la părinţi, i-a marcat viaţa pentru totdeauna. Sinceritatea, smerenia, spiritul de jertfă, fecioria trupului şi a sufletului, corectitudinea, frica de Dumnezeu – iată doar cîteva din virtuţile însuşite în familie.
Atît la şcoala din sat, cît şi la liceul din Bălţi, Valeriu s-a remarcat prin atitudine corectă şi capacităţi intelectuale înalte. A fost un exemplu pentru cei din jur, dar mai ales pentru surorile sale.
Tot în anii de liceu, devine un membru activ al „Frăţiilor de Cruce”. Această organizaţie de tineret exista pentru şi prin oameni ca Valeriu, membrii fiind aleşi „pe sprînceană”. În rîndurile „fraţilor de cruce” se acorda o mare atenţie cultivării virtuţilor creştine şi educării în spiritul iubirii de neam. Se organizau în acest sens cursuri de formare intelectuală, acţiuni de voluntariat, marşuri prin regiunile de codru, colecte pentru oamenii nevoiaşi sau tabere de muncă pentru construcţia unor edificii cu menire socială (biserici, şcoli, poduri sau drumuri).
În vara lui 1940 Valeriu Gafencu termină studiile la liceul din Bălţi. Avea 19 ani, era un exemplu pentru cei din jur, iar în faţă i se deschidea frumoasa perspectivă a unui luptător pentru binele acestui neam. Din nefericire, tot în acea vară aveau să înceapă şi marele încercări din viaţa sa.
În luna iunie Basarabia este ocupată de sovietici. Întreaga familie Gafencu se refugiază peste Prut, de teama represaliilor politice. Atunci a avut loc şi o întîmplare demnă de a rămîne în memoria poporului nostru: tatăl său, după ce şi-a trecut familia peste Prut, decide să se retragă în Basarabia ocupată. Fiind întrebat de fiul său de ce face acest lucru, el a răspuns prin altă întrebare: „Ce ar zice toţi fraţii noştri basarabeni şi cum mi-aş mai ridica ochii la cer dacă şi eu, şi alţii ca mine, am fugi din calea asupritorilor şi n-am lua parte la suferinţa ce ne aşteaptă?” Întorcîndu-se acasă, Vasile Gafencu este arestat şi deportat în regiunea Arhanghelsk din nordul Rusiei. Acolo, potrivit mărturiei unui supravieţuitor, a decedat peste un an, cu gîndul la ţară şi la cei dragi… Iată un exemplu de demnitate. Iată o atitudine demnă de urmat…
În aceeaşi vară a lui 1940, Valeriu, fiind la Iaşi, urmează un curs de pregătire pentru conducătorii „Frăţiilor de Cruce”. Ulterior, preia conducerea acestei organizaţii în oraşul Iaşi, funcţie pe care avea să o deţină pînă la arestarea sa, în 1941. Concomitent, intră la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, acolo unde avea să se manifeste ca unul din cei mai buni studenţi.
Lungul calvar de 11 ani al tînărului student avea să înceapă curînd. În ianuarie 1941, mareşalul Ion Antonescu efectuează o lovitură de stat şi îşi instituie conducerea autoritară asupra întregii ţări. Funcţionarii legionari sînt scoşi abuziv din funcţie, iar orice activitate politică este interzisă. Conform politicii antonesciene, chiar şi activitatea educativă din „Frăţiile de Cruce” era o activitate politică. Nefiind de acord cu această decizie arbitrară, majoritatea şefilor din „Frăţii” şi-au continuat activitatea în clandestinitate. Valeriu nu a făcut excepţie.
Acest lucru avea să-l coste libertatea. A fost arestat în toamna lui 1941, în timpul unei şedinţe de club. Cu toate că la proces a fost apărat de cunoscutul profesor universitar Anghelescu, Valeriu a fost condamnat la 25 de ani de temniţă.
Odată cu el, au mai fost întemniţaţi mii şi mii de alţi fraţi de cruce sau legionari. Procesele de judecată au fost ridicole, dîndu-se sentinţe grele pentru crime imaginare. În spatele gratiilor, avea să se continue opera de jertfă începută de înaintaşii legionari în timpul regimului carlist. De astă dată chinurile, lipsurile şi durerile aveau să fie mult mai mari.
Valeriu Gafencu a fost întemniţat pe rînd la închisorile Aiud (1941-1949), colonia Galda (1946-1948), Piteşti (noiembrie-decembrie 1949) şi Tîrgu Ocna (1950-1952).
La Aiud are loc confruntarea sa cu noul mediu. Se resemnează cu soarta sa şi acceptă smerit condamnarea. Acolo se dedică totalmente studiului şi trăirii creştinismului autentic, formînd grupul „misticilor” alături de figuri ca Traian Trifan, Marin Naidim, Virgil Maxim, Arsenie Papacioc sau Ioan Ianolide.
În colonia de la Galda au fost transferaţi ca deţinuţi, pentru a munci pe cîmp. Atmosfera din interiorul grupului „misticilor” era marcată de înţelegere, respect şi smerenie. Pînă în 1948, s-a permis scrierea scrisorilor către familie. Astfel, scrisorile trimise de Valeriu familiei sînt un important document istoric, care descrie felul în care tineretul român a ştiut să îndure închisoarea şi să ajungă în acel mediu la o înaltă trăire creştinească.
Odată cu anul 1948, regimul comunist a impus noi condiţii de detenţie. Deţinuţii legionari au fost recondamnaţi pentru aceleaşi fapte nesăvîrşite. Au fost interzise legăturile cu cei din libertate, citirea cărţilor sfinte, iar torturile au devenit şi mai dure. Noul regim avea un plan sinistru – distrugerea fizică şi morală a tineretului creştin, pentru realizarea căruia a pus în funcţie cele mai diabolice şi inumane mecanisme.
S-au remarcat prin cruzime închisorile Piteşti (rezervată studenţilor legionari), Canal (destinată celor care trebuiau ucişi prin istovire, mai ales preoţilor), Aiud (pentru intelectualii legionari), Sighet (pentru fosta elită politică) şi Gherla (rezervată muncitorilor legionari).
Valeriu a trecut pe la Piteştipentru o scurtă perioadă de timp. Din cauza foamei, frigului şi bătăilor îndurate, s-a îmbolnăvit de TBC. Acest lucru l-a ferit de teribila „reeducare” de la Piteşti, ce s-a pus în aplicare în anii ce au urmat. Era atît de slăbit şi bolnav, încît a fost transferat la Tîrgu Ocna – închisoarea considerată ca sanatoriu, destinată bolnavilor de TBC care nu mai aveau şanse de a scăpa vii.
Acolo şi-a petrecut ultimii doi ani din viaţă. Imobilizat la pat şi îngrijit de prietenii săi cei mai buni, Valeriu a reuşit să trăiască o viaţă de adevărat ascet creştin. Multe din concepţiile şi gîndurile pe care le exprima au fost învăţate pe de rost de colegii de celulă. A compus mai multe poezii cu tematică creştină, care sînt o mărturie vie a trăirii sale profunde.
A murit împăcat cu cei din jur şi cu cele ce se petrec în preajma-i la 18 februarie 1952, la doar 31 de ani, ştiind din timp ziua morţii sale. Prin Valeriu Gafencu avem exemplul viu al rodului educaţiei creştine primite în familie şi în „Frăţiile de Cruce”. Tot prin el avem un exemplu moral-spiritual demn de urmat, mai ales azi, cînd valorile creştine sînt puse la zid prin degradarea morală cauzată de modernizarea modului de viaţă.
Cei care l-au cunoscut în temniţă au păstrat impresii şi amintiri exclusiv bune despre el. Majoritatea sînt convinşi că a dus o viaţă de sfînt. Nu în zadar a fost numit, de către Nicolae Steinhardt, „Sfîntul închisorilor”.
Mai multe cărţi scrise de colegii lui de celulă îi oferă un număr mare de pagini. Recomand în acest sens două titluri: Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide şi Imn pentru crucea purtată de Virgil Maxim.
Valeriu Gafencu este simbolul generaţiei româneşti jertfite de neamul nostru în lupta contra comunismului.
Dar, ca dînsul au fost mulţi… – spre onoarea Neamului nostru. Să nu uităm de ucenicii săi duhovniceşti precum au fost Virgil Maxim, Gheorghe Jimboiu sau Gheorghe Niţescu. Să nu uităm de mărturisitorii care au fost ucişi în bătăi pentru „vina” de a nu se lepăda de creştinism: Ion Turtureanu, Ionică Pintilie, Mihai Iosub etc. Să nu-i uităm pe acei care au ieşit pînă la urmă din temniţă, trăind o viaţă de cuvioşi, plăcută lui Dumnezeu: Ioan Ianolide, Dumitru Bordeianu, Radu Gyr sau Petre Ţuţea. Să nu-i uităm nici pe cei care au devenit apoi mari duhovnici ai neamului nostru: pr. Iustin Pîrvu, pr. Arsenie Papacioc, pr. Dumitru Stăniloaie, pr. Sofian Boghiu, pr. Calciu Dumitreasa etc.
Iată că pentru aceşti tineri ca Valeriu Gafencu soarta a fost mult prea dură. În loc să ajungă elita politică şi spirituală a ţării, ei au înfundat puşcăriile, îndurînd chinuri greu de imaginat. Iar istoria, scrisă mereu de învingători, i-a mai condamnat şi la uitare de către urmaşi.
Dar, asta a fost voia Domnului. Poate că astfel, prin martiriul prin care au trecut tinerii ca Valeriu Gafencu, poporul nostru va avea mai mult de cîştigat. Deşi nu a avut şansa să lupte pe un cîmp de război sau pe arena politică, generaţia interbelică creştină a dus totuşi o luptă grea între zidurile închisorilor. Şi iată că, din această luptă în care era sortită pieirii, ea a ieşit învingătoare anume prin felul în care acei tineri au ştiut să moară: demni şi cu credinţă în Dumnezeu.

Sursa: Bolocan, Ştefan. Comemorarea lui Valeriu Gafencu la Chişinău // BiblioPolis. – 2012. – Vol. 43, Nr. 3. – P. 134- 137
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s