Anastasia Lazariuc: „Dumnezeu a vrut să mă nasc în Moldova, deci sunt moldoveancă”

Deși am postat acum ceva timp un articol despre interpreta Anastasia Lazariuc, acuma vă propunem un interviu cu dinstinsa interpretă de muzică ușoară, care a fost publicat în paginile revistei Moldova.
Fixasem întîlnire într-un local bucureștean, unde cîntăreața îmi spusese că nu vine singură. Eram curioasă să aflu cine o va însoți pe frumoasa femeie, mereu tînăr și frumoasă. La nici 5 minute de așteptare, în restaurant întră trei fete cochete, una din ele fiind celebra Anastasia Lazariuc, urmată de nepoatele sale, Beatrice și Anastasia (fiicele lui Andrei). Beatrice și Anastasia, erau în vizită la bunica, pe care nu o numeau „buni” cum se obișnuiește în România, ci o strigau pe nume. Și dacă cele două concurente ale mele doreau să se înfrupte cu ceva gustos, eu îmi doream să dialoghez cu marea noastră artistă stabilită de mai bine de 20 de ani în București afirmă autoarea interviului Tatiana Cojocari.
Însă, înainte de a trece propriu-zis, vă prezentăm o mică biografie a interpretei Anastasia Lazariuc (pe care am găsit-o tot în paginile revistei deja menționate).
S-a născut în satul Băcioi, situat la 10 km de Chișinău, într-o familie de oameni simpli și foarte saraci, fiind ultima din cei 11 frați și surori, dintre care mai trăiesc patru. Dupa moartea tatalui său, pe când avea 14 ani, a trebuit sa-și ajute mama și s-a angajat ca femeie de serviciu la școala, „funcție” de care nu s-a desparțit până când a terminat zece clase, lucrând jumătate de normă, după ore. A iubit muzica dintotdeauna și soarta a fost darnică cu dânsa. S-a lansat cu piesele lui Ion Aldea-Teodorovici: „Până la lacrimi mi-e dragă viața”, „Seară albastră”, „Fuga, fuga”… A fost solista Filarmonicii din Cernauți timp de doi ani. Mai târziu, a fost angajată în calitate de solistă a Ansamblului Radioteleviziunii din Chișinău, unde a activat timp de 16 ani, iar în paralel a colaborat cu televiziunile din țările fostei Uniuni Sovietice, mai ales cu cele din Moscova, Leningrad, Kiev, Minsk ș. a. A lansat mai multe albume de muzica româneasca la Casa de discuri „Melodia” din Moscova, a devenit laureata a multor concursuri și festivaluri din fosta Uniune Sovietica și a realizat numeroase turnee în țară și în străinătate. În 1982, a primit titlul de Artistă Emerită a Republicii Moldova. Iar din 1989 destinul o strămută în România, unde, ulterior, s-a stabilit cu familia, adica cu cei doi copii ai sai – Ileana și Andrei. Totuși, continuă să mențina o strânsa legatură cu locurile natale și cu toți cei dragi, realizând spectacole și interpretând piese ale compozitorilor și textierilor din Republica Moldova.
Albumul „Sinceritate”, lansat în 2007, s-a bucurat de un mare succes.
TATIANA COJOCARU. – Cum aţi juns prima dată în Romania? Era prin 1989 …
ANASTASIA AZARIU. – Da, pe atunci se degajase graniţa dintre România şi Republica Moldova, începuse un schimb cultural între artiştii acestor două ţări. Faptul că am fost una dintre primele interprete care a reuşit să ajungă în România, e o întîmplare. Desigur că îmi doream acest lucru foarte mult, călătorisem prin lume, însă în România, care se afla atât de aproape nu fusesem, deşi părinţii mei erau români de origine. Tatăl meu, Vasile Lazariuc, deşi se născuse pe teritoriul austroungar, în Ucraina de atunci, ulterior s-a mutat împreună cu mama în Basarabia. El deseori povestea despre locurile pitoreşti din România, pe care îmi doream să le vizitez întro zi pentru a le vedea cu ochii mei, or el le descria aşa de frumos. Şi iată că am ajuns. Eram deja o cântăreaţă consacrată în ţară, şi mare a fost uimirea când ajunsesem în România, că oamenii mă cunoşteau, mai ales cei din Moldova, căci acolo am plecat prima dată. În primăvera anului 1989, am fost invitată de cineva din Botoşani să fac un turneu în toată Moldova românească. Mi s-a propus să aduc şi un invitat român. Eu l-am chemat pe Mihai Constantinescu, pe care tocmai îl cunoscusem la Chişinău, căci noi, basarabenii, începusem să mergem în România,iar artiştii de aici veneau la noi, în Basarabia… Astfel a fost pentru prima oară când doi români, unul din stânga, altul din dreapta Prutului, făceau un turneu împreună. La sfârşitul spectacolului, am cântat în duet o melodie de-a lui Mihai – „Avem nevoie de puţină dragoste în plus”. Cam o lună şi jumătate a durat turneul meu. Pe atunci eram însoţită şi de formaţia mea – „Amor” şi aveam cam câte trei concerte pe zi. Destul de obositor, însă palpitant pentru un artist, căci publicul român venea cu mult drag, curios să asculte pe viu artiştii pe care îi vedea la televizor. Televiziunea din Chişinău ne difuza continuu. Oamenii adunaţi la concert cântau cu mine, îmi cunoşteau până şi biografia. Dar cel mai sentimental era că vorbeau aceeaşi limbă ca a noastră, cea de la Chişinău.
T. C. – Atunci v-aţi decis să vă stabiliţi cu traiul în România?
A. L. – Nu, deloc nu mi-am dorit să rămân în România. Puteam să mă stabilesc în America, unde fusesem şi care era visul tuturor. Şi acum, de fapt, este visul atâtor oameni, însă, probabil, conjuncture în sine a fost una care m-a determinat să mă stabilesc la Bucureşti cu traiul. Se formase o legătură între mine şi casele de producţie de aici, impresarii mă asaltau cu propuneri interesante, iar la noi începuse problema cu Transnistria, de asemenea, schimbul banilor şi multe altele care s-au întâmplat… Viaţa devenise grea, mai ales pentru un artist, şi astfel m-am decis să mă strămut încoace. Era mult mai uşor să colaborez cu România, decât cu Moscova, distanţa era mai mică. Nu-mi trecuse prin gând să rămân aici, însă mama se simţea deja tot mai rău, puterile îi slăbeau şi mi-a zis: „ Ori te stabileşti aici, ori îţi iei şi copiii cu tine acolo”. Andrei şi Ileana erau la o vârstă critică şi aveau nevoie de părinţi, iar aşa cum eu eram şi mamă şi tată, a trebuit să mă decid. Am aduso pe Ileana mai întâi, prin 1992, după primele 5 clase făcute în Moldova, iar pe Andrei l-am lăsat să termine liceul, aşa mă rugase el. Mai târziu, în 2001, a venit şi el în Bucureşti, unde locuieşte, în prezent, împreună cu soţia sa, Nataşa, şi cu fiicele Beatrice şi Anastasia.
T. C. – În Moldova aţi mers tot mai rar, după ce v-aţi stabilit în Bucureşti?
A. L. – După ce ne-am mutat оn Bucureşti, evident că am plecat tot mai rar în Moldova, – viaţa s-a complicat,
mama nu a vrut să vină оncoace. Iam dat dreptate, pentru că la vîrsta de 80 de ani era imposibil să se adapteze la bloc, să privească oamenii de sus, să urce la etaj, oricât de bune condiţii i-aş fi oferit eu aici. Şi atunci am оncercat să mă оmpart între România şi Moldova, unde a rămas mama.
T. C. – Cît de des se întîmplă acest lucru?
A. L. – Mi-e foarte greu să spun, viaţa unui artist nu decurge conform unui grafic stabil, şi totuşi încercam să mergem în Moldovadestul de des. Copiii au preferat mereu să petreacă vacanţa de vară la bunica, eu însă deseori concertam vara pe litoral. Acum nu mă mai duc, nu-mi place stilul şi calitatea spectacolelor organizate acolo.
T. C. – Cîte concerte susţineţi în prezent la Chişinău?
A. L. – Atâtea, pe cât este posibil, pentru că orice spectacol pe care îl faci pe cont propriu este costisitor, nu mai e nici un secret. Şi mai este şi vorba veche, de care deseori ţin cont: mai răruţ, dar mai drăguţ. E foarte important pentru un artist calitatea interpretării. Există unii care de abia au sclipuit 10 piese şi îşi fac seară de creaţie, ba şi se simt aşa de mândri de această realizare, consideranduse mari artişti. Eu însă cred că e nevoie de mult mai mult, este nevoie de o prezenţă constantă în viaţa artistică; să străluceşti o clipă, nu e suficient, trebuie şi să te menţii. Aştept cu drag invitaţiile celor de la Chişinău, care mă vor prezentă, indiferent de ce eveniment este vorba. Dacă înainte consideram că a merge la o nuntă e o umilinţă şi ezitam să fac acest lucru, în prezent, accept şi eu să cânt la petreceri, îndeosebi dacă îmi sunt respectate cerinţele. Până la urmă un artist rămâne artist oriunde ar fi. Şi în toată lumea, marii artişti au cântat şi prin restaurante, la diferite petreceri.
T. C. – Ce emoţii v-au încercat în momentul cînd aţi primit Ordinul de Onoare şi aţi devenit Cetăţean de Onoare al Republicii Moldova?
AA. L. – Mereu am crezut în aprecierea publicului, care este cel mai sincer, nu are nici un interes să te aplaude, săţi aducă anumite complimente dacă nu le meriţi. Sigur că am fost emoţionată. Au trecut mulţi ani până cei de peste Prut şi-au amintit de mine, nu-i condamn, pentru că fiecare a înţeles diferit depărtarea mea de Moldova, nu pot spune „plecarea mea din ţară”, deoarece revin destul de des la Chişinău. Unii mau judecat că aş fi trădat patria, alţii m-au lăudat pentru meritele mele. De fapt, orice ţară trebuie săşi aibă reprezentanţii săi peste hotare, să se ştie despre această ţară. Dacă am sta toţi acolo şi fiecare va susţine că este cel mai tare, ne-am ciocni unii de alţii, în schimb, plecând în lume, acumulând experienţă, putem deveni ambasadori ai ţării, or anume prin fapte concrete poţi să glorifici, sau să distrugi numele unei ţări. A fost o surpriză când mi s-a înmânat această decoraţie, nu m-am aşteptat, şi am fost plăcut surprinsă de această distincţie şi de titlul primit. Cel mai emoţionant moment a fost când toată lumea din sală s-a ridicat în picioare, semn că e de acord cu această decizie.
T. C. – Care este reţeta succesului pentru Anastasia Lazariuc?
AT. T.. – Nu cred în succesul rapid, totul ce vine repede, repede se şi trece. Eminescu a spus o frază genială: „Tot cei val ca valul trece”. Cred că tot ce vine la timpul său, prin forţele proprii, este mai de durată decât ceea ce se obţine uşor, care se şi stinge la fel de repede, fie că este vorba de bani, de glorie sau alt lucru. Atunci când câştigi un ban greu, gândeşti mult оnainte săl dai pe te miri ce prostie, îl preţuieşti şi ai satisfacţia că tu lai obţinut prin propriile forţe. Este inevitabil să nu treci prin aşa ceva, de fapt, viaţa prin asta este frumoasă, să cobori pentru a putea să te ridici. Dacă ar fi un drum lent, fără obstacole, fără urcuşuri, ne-am plictisi. Munca este cea mai mare taină în a obţine succesul, în orice domeniu.
T. C. – Aveţi amintiri legate de casa părintească din Moldova, amintiri ce vă fac să mergeţi acolo?
A. L. – Desigur, casa părintească înseamnă pentru mine chipul mamei. De 3 ani de zile, de când mama sa stins din viaţă, mă consider un copil orfan, nu mai am nici tată, aveam 14 ani când a murit, şi nici mamă. E groaznic, nu-mi imaginam că poate fi aşa de dureros, când îmi povesteau alţii, nu credeam acest lucru. Mama a fost pentru mine icoana vieţii mele, a fost omul pe care m-am putut baza mereu, care m-a înţeles şi care m-a ajutat şi cu copiii foarte mult, a fost poate singurul om care a crezut în mine, în visul meu uşor nebunesc, în pasiunea mea pentru muzică. Îţi imaginezi, un copil de la ţară, care afirmă că vrea să devină artist? Puţin cam apatic, dar totuşi mama ma susţinut. A fost o femeie foarte credincioasă şi un om cu o educaţie sănătoasă. Un spirit foarte uman, foarte blând şi bun.
T. C. – Aveţi şi o melodie „Mama…” care atinge sufletul oricui…
A. L. – Da, este o melodie care miam dorit-o foarte mult. M-am bucurat că a ajuns repede la sufletul oamenilor. Este un cântec foarte cerut la posturile de radio atât din România, cât şi din Republica Moldova. De fiecare dată, când mă întorc acasă, mă reîncarc cu energie. Merg la mormântul mamei şi simt că îmi revin. Asta este viaţa, sigur, nu e uşor să rezişti într-o ţară, indiferent care ar fi, mai ales când trebuie s-o iei de la capăt. Concurenţa este destul de dură, chiar dacă suntem basarabeni, fraţii noştri români nu ne iartă, – lupta de mii de ani pentru existenţă este prezentă mereu, fie că eşti mai bun, fie că eşti mai frumoasă, oricum trebuie să
ai, în primul rând, forţă.
T. C. – De unde această forţă?
A. L. – Poate din credinţă, din educaţia pe care mi-au dat-o părinţii, în special, mama. De câte ori îmi este greu, îmi spun că nu am voie să mă plâng; ei prin câte au trecut – război, foamete, deportări, casă luată, schimbată, mulţi copii, însă au găsit forţă şi au supravieţuit. De fapt, forţă întotdeauna există în interiorul nostru, dar trebuie să credem, în primul rând, în noi înşine, să avem credinţă оn forţa supremă, care, de fapt, ne-a creat. Această credinţă ne poate ajuta enorm.
T. C. – Faptul că aţi avut ghinion în căsătorie, aţi divorţat înainte de a pleca în Romania, a fost cumva un avantaj pentru cariera dvs.?
A. L. – Fiecare femeie doreşte să aibă un sprijin оn familie; un soţ bun poate fi o adevărată susţinere, însă dacă nu este, încerci să te descurci. Poate căpentru cariera mea a fost un avantaj, însă pentru copii, care au crescut fără tată – nu. Nu mi s-au plâns niciodată, însă ştiu că au suferit. Acum ambii sunt căsătoriţi şi sunt foarte buni familişti, atât Ileana, cât şi Andrei. Au fost recent la odihnă toţi, împreună cu familiile lor în Grecia, de unde s-au întors foarte bucuroşi, bronzaţi. Eu tot nu mă pot obişnui cu postura aceasta de bunică, din care motiv nepoţelele îmi spun Anastasia.
T. C. – Apropo, cum este bunicuţa Anastasia Lazariuc acasă?
A. T.. – Destul de liniştită, sunt un om mai retras, poate puţin mai ciudată pentru unii, eu nu vorbesc foarte mult, de aceea ei mă consideră un om rece, arogant, însă eu nu sunt genul de persoană care sare cu complimente, îmi place mai mult să ascult şi să vorbesc doar când sunt întrebată, nu întrerup pe nimeni, probabil, toate ţin de educaţia pe care am primit-o de la părinţi. Îmi place să merg în sânul naturii, să ascult muzică , să citesc, uneori prefer să ascult pur şi simplu liniştea, poate e firesc după o viaţă tumultuoasă. În momentul când copiii cer sonorul mai tare la muzică, eu zic: „mai încet, mai încet” şi îmi amintesc astfel de părinţii mei care strigau la fel după linişte. Roata vieţii se învârte…
T. C. – Călătoriţi mult, ceea ce e firesc pentru un artist. Ce destinaţie v-a plăcut cel mai mult?
A. L. – Recent, m-am întors de la Roma, unde am avut un concert privat pentru nişte basarabeni stabiliţi acolo
tot după 1989, care mi-au povestit prin ce greutăţi au trecut ei. Am retrăit alături de ei momentele de acomodare în ţaraadoptivă, i-am înţeles destul de bine şi m-am simţit ca acasă acolo. Totuşi, cred că Indiam-a vrăjit, o ţară plină de contraste, extrem de interesantă. Nepal, care desparte India de China, iarăşi m-a impresionat profund. Am văzut vârful Munţilor Himalaya, din avion bineînţeles, dar am luat masa la poalele munţilor, unde este foarte frumos. Sunt un om foarte norocos la acest capitol. Pentru oricine, călătoriile sunt nemaipomenite, ele prind bine mereu, cunoşti oameni diferiţi şi în diferite locuri ai ce învăţa nou. De asemenea, îţi dai seama că nu eşti buricul pământului şi că sunt atâtea locuri frumoase, atâtea lucruri pe care încă nu le cunoști. Aceasta este o mare bogăţie a omului, căci cu asta vom pleca, în rest nu luăm nimic cu noi, nici maşina, nici casa… Averea e efemeră, cunoaşterea e veşnică! Anume călătorind devii mai înţelept, îţi dai seama cât de mic eşti. Cineva spunea o vorbă deşteaptă, pe care mai înainte nu prea o înţelegeam: „Cu cât eşti mai deştept, cu atât eşti mai înţelegător”. Iar mama avea o vorbă ţărănească: „O viaţă trăieşti şi tot prea puţine ştii”.
T. C. – Sau cel mai des auzim: „Toată viaţa învăţăm”…
A. L. – Exact, când vezi câte culturi există, câte obiceiuri şi tradiţii complet diferite, te minunezi, câte caractere de naţiuni, nu te mai poţi bate cu pumnul în piept să spui că eşti cel mai tare, că ai cea mai frumoasă ţară. Într-adevăr, avem o ţarăfrumoasă, însă avem atâtea încă de făcut!…
T. C. – Cand mergeţi in diferite ţări cu spectacole, cum vă prezentaţi? Că sunteţi din Romaniasau din Moldova?
A. L. – Eu, după accent, mă cunosc că sunt din Basarabia şi nu mi-e ruşine de acest lucru. Când venisem în România, îmi spuneau „ rusoaica”, mă deranja puţin, apoi m-am obişnuit. Important e să ştiu eu cine sunt şi să
nu uit de unde am pornit. De fapt, eu mă simt ceea ce sunt, chiar dacă sunt momentan în România, ceea ce a fost o întâmplare a vieţii, Dumnezeu a vrut să mă nasc în Moldova, înseamnă că sunt moldoveancă sau cum se spune mai des acum, basarabeancă.
T. C. – Viaţa de cântăreaţă cere multe sacrificii. Mereu sunteţi pe drumuri. Dacă ar fi s-o luaţi de la capăt, aţi alege altă cale?
AA. L. – Nu ştiu care ar fi această altă cale, eu nu regret nimic din viaţa mea. Mulţumesc mereu lui Dumnezeu că nu s-au întâmplat lucruri grave, care mi-ar fi afectat sănătatea mea şi a celor din jurul meu. Sigur că probleme au existat, însă nu mă plâng, ele fac parte din viaţa fiecărui om. Oricine se loveşte de greutăţi, important să avem putere, înţelepciune şi răbdare de a trece peste ele. Eu cred că răbdarea este cea mai de preţ, poate chiar şi cel mai important lucru pe lumea aceasta. Dumnezeu le aranjează pe toate, dacă avem răbdare. Când suntem tineri, le vrem pe toate odată, însă nimic nu este întâmplător, şi acest lucru ne demonstrează că numai bunul Dumnezeu le poate rezolva pe toate. Când te aştepţi cel mai puţin, se întâmplă parcă de la sine lucruri uimitoare pe care le vrea destinul.
T. C. – Credeţi în destin?
A. L. – Cred. Odată ce cred în Dumnezeu, cred şi în destin. Mi s-au întâmplat atâtea lucruri, cărora, fără credinţă, nu cred că le făceam faţă. Recunosc că am reuşit multe să fac, însă poate aş fi putut mai mult, dar asta e. Dacă pun în balanţă viaţa mea, totuşi am făcut mult, iar cel mai preţios lucru care a putut să mi se întâmple, sunt copiii mei. Cariera şi tinereţea trec, însă copiii rămân ca o comoară fără de preţ. Anume la o vârstă matură îţi dai seama că ei sunt sensul adevărat al vieţii.
T. C. – A fost greu să educaţi copiii de una singură?
A. L. – Nu a fost dificil, ei au luat lecţii de viaţă de la mine, de la unele momente reale care i-au călit pentru ulteriorul drum propriu оn viaţă. Am fost oglinda lor, cred că tot ce vede copilul la părinţi este foarte important. Am făcut tot posibilul să am mereu copiii alături de mine şi să comunic cu ei, iar asta ne-a ajutat să avem o relaţie bună. Ei au fost martorii tuturor necazurilor mele, şi atunci au participat la toate episoadele dificile din viaţa noastră. Eu le povesteam, le explicam de ce am anumite supărări şi neplăceri, iar ei m-au ajutat mult. Apoi, cărandu-i după mine în turnee, ei s-au maturizat mai repede decât alţi copii, au luat viaţa în piept devreme. Uneori intenţionat îi lăsam să se descurce singuri, intuitive îi îndrumăm pe la spate, fireşte că îi
protejam mereu, însă doream să devină responsabili pentru faptele lor, dacă eu mâine nu voi putea să-i mai ajut. În mijlocul unei situaţii concrete copilul оnvaţă multe. Ilenei i-a fost benefică această „şcoală”, pentru că apoi, când a devenit cunoscută, a ştiut să se descurce mai bine în lumea artistică. Sunt mândră de modul cum i-am educat. Şi consider că părinţii trebuie să-şi înveţe copiii să se descurce, оncepând cu lucrurile mărunte până la cele complexe, să nu fie dependenţi de părinţi toată viaţa. Sigur, este de durată educaţia copiilor, trebuie să avem foarte multă răbdare. Nici eu n-o credeam pe mama când mă învăţa ceva, dar, mai apoi, i-am mulţumit pentru multe sfaturi pe care mi le-a dat. Când copiii văd că tu eşti un părinte bun, că faci eforturi să le fie bine, că eşti corect şi drept cu oamenii din jur, nu au cum să nu-şi dorească să fie la fel. Să realizeze ceva în viaţă, să muncească, să trăiască frumos, să fie respectaţi şi respectuoşi.
T. C. – Cum s-au acomodat Ileana şi Andrei în Bucureşti?
A. L. – Copiii se obişnuiesc repede cu mediul. La оnceput, Ileana avea emoţii că va fi greu la şcoală, dar s-a acomodat uşor. Iniţial, am stat la găzdă, apoi statul român oferea spaţiu locative repatriaţilor, eu fiind printre aceşti oameni, de rând cu Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, Grigore Vieru şi mulţi alţii din pleiada aceea. Deşi credeam că totul va fi temporar, ulterior copiii au crescut şi s-au obişnuit aici, să pleci la Chişinău era mult mai uşor ca înainte şi mă bucur că am putut face pentru ei ceva. Totuşi, consider că puteam face mult mai mult şi pentru carieră, dar poate atât s-a putut, cine ştie!
T. C. – Care este secretul tinereţii dvs.?
A. L. – Orice femeie care se respectă are grijă de ea, îndeosebi dacă eşti artist trebuie să te îngrijeşti pentru tine şi pentru oamenii care te admiră. Sunt atentă la ce mănânc, mai ales că şi metabolismul se schimbă, cu vârsta. Mănânc mai multe legume şi fructe, consum multe lichide. Viaţa în turnee nu e deloc uşoară, e dificil să ţii şi regim, în special, când copiii îmi erau mici, numai de regim nu îmi ardea. Secretul este să mănânci mai puţin, atâta cât îţi trebuie să te întreţii.
T. C. – Există şi o frază celebră despre principiul: a manca pentru a trăi şi nu a trăi pentru a mânca….
A. L. – Exact, eu am ales să mănânc pentru a trăi şi nu invers. De fapt, s-a şi demonstrat că omul poate trăi fără să mănânce multă vreme, şi dacă ar ajunge la un mod de concentrare supremă, s-ar putea alimenta cu energia Universului. Dar pentru acest lucru e nevoie de un echilibru interior, de o armonie totală, fără stresul cotidian ca să existe posibilitatea de a se concentra, de a medita fără nici o barieră.
T. C. – Nu v-aţi dorit niciodată să vă refaceţi viaţa personală? Să vă recăsătoriţi, de exemplu?
AA. L. – Intenţionat nu m-am recăsătorit, nu mi-am dorit acest lucru cât timp copiii au fost mici. Am gândit
simplu şi poate banal: dacă tatăl lor nu a fost în stare să fie demn de a fi în viaţa lor, cum ar putea un alt bărbat străin să facă ceva pentru copiii mei? Am preferat să fiu singură. Şi Dumnezeu m-a ajutat de i-am crescut, i-am pus pe picioare de una singură.
T. C. – Deşi mi-am zis că n-am să vă întreb, totuşi, nu mă pot abţine… Care a fost adevărata relaţie cu Mihai Constantinescu?
A. L. – L-am cunoscut prin 1988, la Palatul Național din Chişinău, la o seară de creaţie a maestrului Eugen Doga. Pentru prima oară оn viaţa mea, de altfel, vedeam în carne şi oase artişti din România… La acel spectacol Mihai a avut un mare succes cu melodia „Sus, оn deal, e-o casă”. L-am rugat să compună şi pentru mine… apoi l-am invitat la primul meu turneu оn Româniaşi aşa a început colaborarea noastră. A fost o prietenie оntre noi, e adevărat că Mihai a fost îndrăgostit de mine, a şi recunoscut acest sentiment. Nu-i nimic nou sub soare, sunt lucruri normale. Recunosc că Mihai m-a ajutat foarte mult, era singurul om pe care îl cunoşteam când am venit în România, mă puteam baza pe el, am avut multă încredere şi eram într-o perioadă în care aveam nevoie de cineva, care să mă sprijine din umbră, să mă susţină cu un sfat. Nu m-a întreţinut, nu la asta mă refer, ci mi-a şoptit unde şi când să merg,– e mare lucru într-o ţară (totuşi) străină. Nu ştiam pe cine să ascult, cine e rău, cine e bun. La un moment dat, relaţia noastră s-a răcit, au intervenit anumite lucruri şi persoane. Dar am rămas prieteni, ne salutăm, ne respectăm reciproc.
T. C. – S-a zvonit că aţi fi locuit o perioadă impreună?
A. L. – Nu am stat la el. A fost o întâmplare, când mă întorceam împreună cu Mihai şi un alt domn cu automobilul personal al acestuia şi, aşa cum ajunsesem prea târziu în Bucureşti, după miezul nopţii, Mihai a propus să înnoptăm la el, căci era mult mai aproape. Deşi refuzasem iniţial, am acceptat, ştiind că fiecare va dormi în camera sa. De fapt, şi Mihai s-a oprit la mine, în Moldova, de atâtea ori, fără nici o problemă, că de aia eram prieteni.
T. C. – Ce vă mai doriţi de la viaţă? Există un vis, pe care incă nu l-aţi realizat?
A. L. – Ciudat, dar nu-mi doresc nimic mai mult. Parcă tot ce mi-am dorit, s-a împlinit. Ritmul vieţii mele pe cât de alert a fost, pe atât de lent a devenit, încât savurez fiecare clipă. Chiar mă gândesc cum e mai bine să-ţi trăieşti viaţa, într-un ritm liniştit sau agitat. Prima mea tinereţe, poate nu din propria mea dorinţă, a fost plină de agitaţie, însă mă uit la unii tineri de azi, îşi trăiesc viaţa liniştit, fără să se grăbească. Ce-o să facă ei mai târziu?! Probabil, totul se completează, poate la bătrâneţe ei vor fi mai agitaţi, cine ştie?! Eu cred în echilibrul din Univers. Dumnezeu are grijă să dea tuturor ritmul necesar şi toate să vină la timpul lor, dar asta nu înseamnă că trebuie, pur şi simplu, să aşteptăm, ci să muncim. Dumnezeu îi iubeşte şi îi respectă pe oamenii care îşi doresc ceva frumos în viaţă, care au un scop bun. Am fost o norocoasă, mă simt o femeie împlinită, am tot ce mi-am dorit, doi copii frumoşi, admiraţia atâtor oameni, am ajutat pe cine am putut, iar dacă nu am reuşit s-o fac, nu am оncurcat pe nimeni, nu am făcut rău intenţionat nimănui. Nu ştiu ce este ura, invidia. Nu i-am înţeles pe acei oameni, care mi-au purtat ură şi invidie, cu aceste sentimente nu ajungi nicăieri. Dar nu poţi fi pe placul tuturor, nu poţi să оmpaci pe toată lumea. Este bine să trăieşti aşa cum simţi tu, pentru propria ta persoană. Şi este util să оnveţi din greşelile proprii. Dacă repetăm aceleaşi greşeli, înseamnă că le merităm, că nu ne-am оnvăţat lecţia şi rămânem repetenţi.
T. C. – Unii învaţă din greşelile lor, alţii – din ale altora.
A. L. – Da… aşa este, dar uneori propriile eşecuri sunt adevărate lecţii de viaţă. Nu ştiu ce-mi mai rezervă viaţa, nu ştiu ce se mai poate întâmpla, dar deocamdată sunt bucuroasă de realizările mele, mai оntâi de toate de copiii mei. Dar momentul cel mai frumos este când cineva оmi spune: „ Aveţi o fată foarte frumoasă, dar şi extraordinary de educată” sau: „Un băiat foarte bine educat”. Sunt mândră de ei, pentru că este rezultatul tuturor eforturilor pe care le-am făcut eu şi mama mea. Plus că, există o altă vorbă din popor, că aşchia nu sare departe de trunchi, probabil că există o genă, un anumit fel de a fi, de a te comporta, care s-a transmis din familie şi către Ileana, şi către Andrei. Multă lume, după ce a cunoscut-o pe Ileana, mi-a spus: „Credeam că e cu nasul pe sus, dar e foarte de treabă”. Şi aşa sunt amândoi. Andrei nu a vrut să devină persoană publică, a ales să facă afaceri, a lucrat o perioadă la Lukoil, apoi s-a apucat de propriul lui business, iar noi i-am respectat decizia.
T. C. – Ce vă face să zambiţi?
A. L. – Sunt atâtea lucruri frumoase, aparent banale, dar care ne pot face să zâmbim. Noi, oamenii, de obicei, găsim numeroase motive să ne plângem, însă Dumnezeu ne-a oferit atâtea bucurii mici pe care trebuie să învăţăm a le aprecia. Uneori căutăm fericirea departe, iar ea este chiar sub picioarele noastre. Când ajung la graniţa Moldovei, parcă aerul e mai curat, parcă soarele e mai frumos, parcă verdele e mai verde. Mă simt altfel, totul este mai deosebit. Mi se pare că este un pământ binecuvântat şi sper ca ţara noastră să aibă parte şi de noroc. Tare a mai fost văduvită ţărişoara noastră de mult bine. Sper să se liniştească şi acolo lucrurile.
T. C. – Clipa cand aţi oferit primul autograf, a fost plină de emoţie. Ce simţiţi azi, cand oferiţi autografe? Nu vă vine să ziceţi: „Doamne, ce m-am săturat!..”
A. L. – Nu, Doamne fereşte. Şi acum оmi place să dau autografe, însă când se оmbulzesc foarte mulţi oameni, după spectacol, e dificil. Poate e chiar uşor deranjant, când lumea se înghesuie şi tu încerci să scrii pe te miri ce un gând frumos. Totuşi, e un lucru minunat să mergi pe stradă şi să te recunoască oamenii, chiar şi atunci când nu îţi doreşti să fii recunoscut. Dar e riscul meseriei, şi această pecete ne-am ales-o singuri s-o purtăm. Aceasta e viaţa de artist.
T. C. – Vă mulţumesc, în numele cititorilor revistei „Moldova”, pentru acest dialog minunat şi pentru tot ce aţi creat pentru neamul nostru. Le mulţumesc şi domnişoarelor care v-au insoţit. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi linişte.

 

A. L. – Şi noi vă mulţumim.
Sursa: Tatiana Cojocaru. Anastasia Lazariuc: „Dumnezeu a vrut să mă nasc în Moldova, deci sunt moldoveancă”. – 2010. – Nr. 11. – P. 24-31
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s