Locuri de agrement din Chișinău. Cafeneaua Manikov (sf. sec. XIX – anii ’30. sec. XX)

            În Chișinăul de azi e ușor să găsești un loc pentru odihnă ori să mănînci ceva. Deși un renumit arhitect francez, venit la Chișinău se întreba unde se odihnesc chișinăuienii, pentru că nu sunt pub-uri, totuși, cred că acestea sunt multe. Oricum, indiferent cum stau lucrurile în acest sens, totuși, în continuare vă propunem să lecturați pentru a vă face o impresie în ceea ce privește locurile de agrement de la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX.


Colecțiile de carte poștală reprezintă o cronică în imagini care ne captivează prin varietatea subiectelor, valorificarea cărora scoate din anonimat diverse secvențe din viața cotidiană în anumite perioade istorice. Imaginile reprezintă un document istoric care oferă posibilitatea contactului direct cu epoca studiată, prezintă viziunile personalităților implicate în evenimente, formează deprinderi de învățare prin descoperire, pun în evidență diverse opinii despre același fenomen sau proces și provoacă atitudini interogative  în fața realității istorice. În acest context se înscrie și cartea poștală de patrimoniu cu imaginea Cafeneaua Manikov[1], acesta fiind punctul de plecare al comunicării. Cafeneaua este unica instituție modernă care s-a bucurat de imortalizare sun formă de carte poștală și care completează frumoasele colecții cartofilice. Este o imagine alb-negru, necirculată; fața verso este separată de o linie verticală la mijloc, unde în partea stîngă se scria mesajul, iar în dreapta adresa, marca poștală și însemnul poștal. Deoarece anul ediției este lipsă, acest detaliu ne ajută să constatăm, cu aproximație, perioada cînd a fost editată. Conform periodizării evoluției cărții poștale rusești (Белецкий, Глезер 1986б 69-74), menționăm că ilustrata a fost editată în perioada 1904-1908, deoarece în această perioadă pe fața verso a ilustratelor se utiliza inscripția Открытие письмо (scrisoare deschisă), ulterior aceasta fiind înlocuită cu Почтовая  карточка (carte poștală). A fost tipărită la editura „Контрагент печати” la Fototipia lui Șerer, Nabgolț și C din Moscova și face parte dintr-un set de vederi cu imagini din imperiu[2].

Valorificarea acestei ilustrate presupune nu numai cunoașterea perioadei istorice, dar și a habitatului uman, manifestat prin noile tendințe în domeniul economic, social și cultural. În acest context, instituțiile de agrement, care fac parte din categoria localurilor publice, sunt o parte componentă din viața cotidiană a locuitorilor orașului Chișinău și este o contribuție la reconstituirea modului de viață a locuitorilor urbei. Cum se odihneau orășenii  ce prezentau locurile de agrement în epocă, cum au fost acceptate  de societate noile instituții de agrement, cine frecventa aceste localuri – iată doar cîteva din întrebările care au servit drept punct de vedere în cercetarea literaturii de specialitate (care aproape este lipsă), a periodicelor de la sfîrșitul sec. XIX – începutul sec. XX, a dosarelor de arhivă – unde din mici „fărâme” s-a încercat schiţarea istoriei edifi ciului, în special, dar şi despre modul de să activeze doar în calitate de club şi anual să investeascării. În incinta clubului se organizau baluri, inclusiv organizare a timpului liber al orăşenilor, în general.
La începutul secolului al XIX-lea Chişinăul era modest în locuri de odihnă, instituţiile de agrement fiind lipsă. Nobilimea, categoria socială cel mai mult „antrenată” în manifestări de acest gen, de obicei organizau baluri în casa lui Toader Krupenski, unde se adunau boierii din toate colţurile ţării, însoţiţi de „cucoanele îmbrăcate în tot luxul Orientului şi al Europei” (Ciobanu 1996, 24-25). În anii ‘20 ai sec. al XIX-lea oraşul-reşedinţă a noii gubernii ruseşti nu avea o trupă de teatru permanentă, din când în când se dădeau reprezentaţii teatrale în casele boiereşti de către amatori, iar mai târziu şi de către trupe venite din Odesa, Rusia, Italia. În această perioadă, unul din puţinele locuri de odihnă al orăşenilor era Grădina Publică, „cu alei frumoase, bine amenajate, cu florărie şi cu monumentul scriitorului rus Puşkin” (Ciobanu 1996, 44). Atmosfera din Grădina orăşenească o întregea restaurantul lui Cap-Mare, amplasat în centru, „unde la mesele din faţă, de obicei, vreo 2-3 familii serveau ceaiul sau berea, un grup de ofi ţeri tineri, de o eleganţă nobilă şi distinsă, discută discret…, un teatru, o fanfară militară…” (Dragomir 1908, 90-91).

Un loc aparte în viaţa orăşenilor l-au jucat cluburile cu diverse activităţi. Primul club din Chişinău a fost deschis în anul 1820 la iniţiativa negustorului austriac Vicente Fux, care, din surse proprii, investească câte o sută de ruble în bunăstarea clădirii. În incinta clubului se organizau baluri, inclusiv de caritate, întâlniri „de suflet”, se organizau seri muzicale etc. La sfârşitul anului 1820, din motive familiale, Vicente Fux pleacă în Austria, iar din anul 1825 clubul este arendat de un alt cetăţean austriac, Josef Forni. La sfârşitul anilor ‘30 ai sec. al XIX-lea, clubul ajunsese într-o stare deplorabilă, necesitând reparaţie capitală. La iniţiativa guvernatorului Basarabiei, între anii 1833 şi 1834, P.I. Averin (1775-1849), a fost propus un alt loc pentru noul club, acesta fiind construit pe bd. Moskovski[3]. Noul edificiu, cu o suprafaţă structurată în 11 odăi, a fost finisat în anul 1834. Ulterior în acest edificiu şi-a desfăşurat activitatea Clubul Englezesc din Chişinău[4] se aduna pătura elevată a urbei. În urma unui incendiu, clubul a fost distrus şi în acel loc a fost construit un nou edificiu, cunoscut sub denumirea de Clubul Nobilimii, care şi-a început activitatea din anul 1888. Clubul dispunea de un restaurant, pavilion, Teatru de vară, o sală de lectură etc. (Новое 1912a). Contele S.D. Urusov (1862-1937), guvernator al Basarabiei între anii 1903 şi 1904, menţiona în memoriile sale despre această instituţie: „Caracterul general al societăţii basarabene se oglindea în viaţa clubului local – Clubul Nobilimii, care nu semăna deloc cu obişnuitele cluburi de provincie care-mi erau cunoscute. Clubul acesta era mereu arhiplin, muşterii se adunau mereu în jurul meselor de joc încă de pe la orele două ziua, iar de plecat plecau iarna pe la trei-patru dimineaţa, iar vara – chiar şi la şase-şapte dimineaţa” (Урусов 1907, 205). Despre Clubul Nobilimii a scris şi istoricul Nicolae Iorga, care menţiona: „La Chişinău muzica e veşnic la Clubul Nobilimii şi la opt ceasuri dimineaţa, când oamenii ceilalţi şi-au început munca, ea cântă în stradă, pentru plecarea triumfală a celor ce au pierdut jocul de cărţi” (Iorga 1912). În afară de Clubul Nobilimii, prin anii ‘70-‘80 ai sec. al XIX-lea locuitorii Chişinăului îşi puteau petrece timpul liber „la teatrul lui Grossman, la opera italiană, la circul lui Türer şi al fraţilor Truzzi. Tineretul se întâlnea la vestita cofetărie a lui Manikoff” (Basarab 1996, 153). Şirul locurilor de agrement este completat de Auditoriul Puşkin, Teatrul „Orfeum”, Teatrul „Fukelman”, Teatrul „E.F. Kononovici”, cinematograful „Express”, circul „Express” etc. (Новое 1912b).
Spre sfârşitul sec. al XIX-lea oraşul Chişinău devine unul din cele mai mari oraşe din sud-vestul, care devenise locul unde Rusiei, cu străzi pavate şi clădiri cu o arhitectonică deosebită, în care-şi desfăşurau activitatea instituţii cu profi l administrativ, medical, de învăţământ, clădiri cu menire culturală şi odihnă etc.
Strada principală, Alexandrovskaia, devenise „un centru frumos cu localuri de agrement, magazine şi prăvălii cu vitrinele scânteie pe o parte şi alta…” (Iorga 1995, 77-92). Chişinăul este încărcat cu o multitudine de localuri publice, foarte diverse atât din punctul de vedere al arhitecturii, dar şi în ceea ce priveşte destinaţia acestora. Localurile publice vizau de la restaurantele de lux, vizitate de elita oraşului, la simplele cafenele şi cârciumi, unde populaţia majoritară a oraşului servea o cină obişnuită sau cu ocazii anumite.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea cele mai reprezentative locuri de agrement erau „cârciumile cu rachiu şi vin moldovenesc împrăştiate în întregul oraş…” (Ciobanu 1996, 29) şi care „gemeau de lume, unde se aduna pentru a servi un pahar şi a discuta diverse probleme. Acestea mai erau localurile, unde adesea ori se adunau speculanţii şi hoţii care foloseau munca ţăranilor” (Sava 2010, 155-156). Cele mai multe cârciumi se afl au în zona pieţei din centrul oraşului. Aici băutura şi mâncarea erau accesibile pentru cei din categoriile sociale modeste, spre deosebire de boieri, care se delectau cu „prânzuri copioase şi muzică la patefon”.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX în Chişinău au apărut peste tot prăvălii deschise spre stradă, hoteluri-restaurante şi cafenele. Hanurile şi cârciumile nu mai erau în vogă, lumea bună, negustorimea, jurnaliştii, scriitorii îşi aleseseră deja cafenelele după puterea pungii, iar în localurile amplasate în centru, considerate localuri de ”siestă”, îşi petreceau timpul liber orăşenii din tagma celor înstăriţi, cu un stil de viaţă elevat şi un nivel de cultură aparte.
Activitatea acestor localuri era direcţionată prin diverse hotărâri adoptate de administraţia gubernială, precum şi de cea orăşenească. Un exemplu ar fi ucazul din 14 mai 1821, când a fost aprobat „Regulamentul cu privire la activitatea hotelurilor, restaurantelor, cafenelelor şi hanurilor”[5].
Conform Regulamentului, proprietar de cafenea, cofetărie putea fi orice comerciant din cele trei ghilde; fiecare solicitant de a-şi deschide o cafenea avea dreptul să-şi aleagă locul unde să-şi construiască edificiul; se permitea să se deschidă cafenele în case private sau să ia în arendă un edificiu pentru a fi utilizat ca loc de agrement, dar era obligatoriu ca la intrare, pe frontispiciu, să atârne firma etc. S-a purtat o corespondenţă între guvernatorul Basarabiei şi Duma Orăşenească cu privire la impozitarea proprietarilor şi arendatorilor de localuri de odihnă[6].

Pentru o mai bună organizare a activităţii localurilor de odihnă, Duma Orăşenească a emis un şir de hotărâri/ dispoziţii referitoare la programul şi modul de activitate a localurilor publice. Astfel, în luna septembrie 1915 afost emisă o ordonanţă care reglementa regimul de muncă al localurilor de agrement: restaurantele de categoria I erau deschise între orele 12.00 ziua şi 3.00 dimineaţa. Activitatea instituţiilor de categorie inferioară (cârciumile, berăriile etc.) era reglementată de administraţia locală, care stabilea un regim de muncă, care nu trebuia să depăşească 15 ore/zi; cele care nu preparau bucate calde, funcţionau de la orele 10.00 până la 22.00. Patiseriile şi cafenelele erau deschise între orele 8.00 şi 23.00 (Обьязательное 1915).

În anul 1907 a fost creată Societatea brutarilor şi cofetarilor profesionişti, în frunte cu un consiliu de administrare, alcătuit din trei persoane: F. Berezovski, I. Skibiţkin şi V. Krâlov (БЖ 1907b). Spre deosebire de cârciumi, cafenelele au apărut mai târziu în peisajul urban, având ca proprietari negustori mai înstăriţi. Pe vremea când poetul rus A.S. Puşkin a fost exilat în Chişinău (1820-1823), acesta a vizitat foarte des cofetăria lui Marco Mancini, care era amplasată în spatele casei lui T. Krupenski. De obicei acesta era însoţit de Liprandi şi alţi militari, care de multe ori veneau nu atât pentru a servi ceva, cât pentru a cocheta cu fiica proprietarului (Халиппа 1899, 59).
La începutul secolului al XX-lea Chişinăul avea multe localuri private, unde puteai să procuri sau să serveşti o prăjitură, ciocolată fierbinte, ceai chinezesc sau o cafea turcească. Acestea, de obicei, purtau numele proprietarului. De exemplu, Cofetăria lui S. Tumanov, amplasată pe strada Alexandrovskaia, unde se serveau „cafele alese” cu prăjituri din produse proaspete şi bomboane (БЖ 1907a); Cofetăria lui K. Zagorodnâi, care funcţiona în casa ce-i aparţinea, amplasată pe strada Sinadinovskaia, nr. 53, cunoscută sub denumirea de „Cafenea-Şantani”[7]fabrică de dulciuri şi halva (Друг 1909). Apropo, prima fabrică de bomboane şi patiserie din Basarabia a aparţinut lui Ia. Duvinski, care funcţiona în casa lui Grosman, amplasată pe strada Gostinnaia (azi Mitropolit Varlaam) (Настольный 1894).
Specificul acestor localuri era cafeaua, iar ziarele – surse de diverse discuţii. Aici îşi găseau adăpost spiritele avangardiste, iar înflorirea acestui gen de local s-a datorat faptului că ele nu au îngrădit libertatea de exprimare a vizitatorilor. Tendinţa spre individualism, dar şi creşterea posibilităţilor de distracţie, au determinat o anumită specializare a cafenelelor. În acest context se înscrie şi Cafeneaua Manikov, care, prin activitatea sa, a servit drept model şi a contribuit la evoluţia sistemului de agrement printr-o concurenţă sănătoasă, constructivă, obişnuind orăşenii să se odihnească frumos.
Istoria Cafenelei Manikov este legată de numele lui Andrei Ivanovici Manikov, un om de afaceri prosper, care dirija mai multe afaceri în Chişinău în a doua jumătate a secolului XIX- începutul secolului XX. Iniţial, în anii ‘80 ai secolului al XIX-lea.
Cofetăria lui Sâcev care avea şi o lea, cafeneaua a activat în incinta Casei Arhiereşti (str. Alexandrovskaia), unde A. Manikov arendându-se un spaţiu, având ca angajaţi şapte persoane: doi meşteri şi cinci muncitori. Din anul 1901 cafeneaua funcţionează în incinta Casei de Comerţ a lui Şvarţman[8], unde A. Manikov închiriase un spaţiu (Бессарабец 1901). În anul 1903 A. Manikov cumpără un imobil pe stradela Fontannaia (Fântânilor), care era într-o stare avariată. Noul proprietar îl demolează, şi pe acel loc construieşte un nou imobil, în care, începând cu anul 1905, îşi va desfăşura activitatea Cafeneaua Manikov – un edificiu cu o arhitectură deosebită, cu un interior „european” şi terase amenajate cu gust[9]. Cafeneaua a fost unul din primele edificii din Chişinău care a fost electrifi cat. Cunoaştem că sistemul de iluminare electrică a Chişinăului îşi are începutul la sfârşitul secolului XIX, mai precis în anul 1892, când primarul Chişinăului între anii 1877-1903, C. Schmidt (1846-1928), face o adresă pe numele guvernatorului unde solicită sub formă de experiment pentru a familiariza orăşenii, ca lămpile cu gaz să fi e înlocuite cu cele electrice.
Cererea este acceptată, iar primele lămpi electrice au fost instalate în Grădina Orăşenească şi la Clubul Nobilimii. Rezultatele experimentului s-au văzut în următorii 4-5 ani, când un şir de proprietari au solicitat instalarea reţelelor în incinta manufacturilor. Primii au fost fraţii Fitov (1897), urmat de hotelul „Londra”, fabrica de vinuri şi coniac Reidel. În anul 1908 Duma Orăşenească adoptă hotărârea Cu privire la construcţia unei staţii electrice orăşeneşti, aceasta contribuind şi mai mult la procesul de electrificare a oraşului.
De menţionat, că în fondurile Arhivei Naţionale din Republica Moldova, s-a păstrat cererea lui A. Manikov (la care este anexat şi planul imobilului), semnată la 31.01.1907, unde solicită instalarea sistemului de iluminare electrică în incinta cofetăriei. În urma examinării cererii şi în baza circularei MAI din 13. 01. 1901, nr. 3/514, la 24 martie 1907 a fost aprobat demersul lui A. Manikov de a instala şi sistemul de iluminare electrică la o capacitate de 130W (se permitea până la 200W)[10].
În scurt timp Cafeneaua Manikov devenise o instituţie recreativă apreciată de orăşeni, unde pe lângă un ceai, o cafea cu ciocolată elveţiană sau o prăjitură delicioasă, aveai posibilitatea să serveşti şi una din mesele zilei. Oferea servicii la domiciliu, se primeau comenzi pentru prepararea produselor de patiserie pentru sărbătorile pascale şi cele de iarnă. Cafeneaua Manikov a participat şi la Expoziţia din anul 1889 cu produse de cofetărie, preparate de meşterii cafenelei, la secţiunea „Tehnologia prelucrării produselor”, grupa „prelucrarea produselor vegetale” (Каталог 1889, 25).
De-a lungul timpului Cafeneaua Manikov a fost cea care a „ţesut boeme basarabene”, găzduind demnitari, funcţionari, boieri, intelectuali, unde se discutau cele mai proaspete ştiri, se năşteau diverse idei, planuri. Cafeneaua lui Manikov era locul unde îşi dădeau întâlnire tinerii, cavalerii invitau domnişoarele, unde erau servite cu deliciile oferite de gazdă. Basarabeanul Serghei Lazo, în zilnicul său menţiona, că de la Cofetăria Manikov a cumpărat o cutie de ciocolată pentru a o felicita pe Taisia Gore cu ocazia zilei ei de naştere (15.01.1914) (Дневники 1982, 95). La începutul anilor ‘30 ai secolului al XX-lea cafeneaua a fost vizitată de Maria Cebotari, care a rămas impresionată de „terasa încăpătoare a cofetăriei Manikov, unde-şi dădeau întâlnire cuconetul oraşului pentru a-şi demonstra noile pălării şi a savura din delicioasele prăjituri care se serveau aici” (Malev 1986, 86).
A funcţionat până în anul 1934, anul când, la vârsta de 92 ani, moare A.I. Manikov. Edificiul a fost demolat în perioada sovietică, azi pe acel loc se afl ă Casa Presei, sectorul dintre str. Puşkin şi str. Vlaicu Pârcălab.
Bibliografie
Basarab 1996: Scrisori din Basarabia, 1880-1890, vol. I (Chişinău-Bucureşti 1996).
Ciobanu 1996: Şt. Ciobanu, Chişinăul (Chişinău: Museum 1996).
Iorga 1912: N. Iorga, Neamul Românesc, anul III, nr. 95 (Bucureşti 1912).
Iorga 1995: N. Iorga, Neamul Românesc în Basarabia (Bucureşti 1995).
Malev 1986: V. Malev, Recviem pentru Maria (Chişinău 1986).
Sava 2010: L. Sava, Viaţa cotidiană în oraşul Chişinău la începutul secolului al XX-lea (1900-1918) (Chişinău 2010).
Белецкий, Глезер 1986: Я. Белецкий, Г. Глезер, Приглашает открытка. В: Советский музей, nr. 1 (87)
Бессарабец 1901: Бессарабец, 7 сентября 1901.
БЖ 1907a: Бессарабская Жизнь, 1 апреля 1907.
БЖ 1907b: Бессарабская Жизнь, 29 мая 1907.
Дневники 1982: Дневники и письма Сергея Лазо (Кишинев 1982).
Каталог 1889: Каталог Бессарабской выставки 1889 г. Издание Бессарабской Губернского Земства (Ки-
Настольный 1894: Настольный литературно-экономичный календарь «Бессарабия» на 1895 г. с справочным отделом и адрес-календарь год III, составитель и издатель М.И. Британь (Кишинев 1894).
Новое 1912a: Новое время, №22, апрель (Кишинев 1912).
Новое 1912b: Новое время, №30, июнь (Кишинев 1912).
Обьязательное 1915: Обьязательное постановление об обеспечении нормального отдыха служащих в торговых заведениях, складах и конторах г. Кишинева. В сб.: Ведомости Городской Думы, nr. 57 (сен Урусов 1907: С. Д. Урусов, Записки губернатора. Кишинев 1903-1904 (Москва 1907).
Халиппа 1899: И. Халиппа, Город Кишинев времен жизни в нем Александра Сергеевича Пушкина. 1820-1823 (Кишинев 1899).
Sursa: Grițco, Ana. Locuri de agrement din Chișinău. Cafeneau Manikov (sf. Sec. XIX – anii ’30. sec. XX) // Tyragetia. – Ch., 2013. – Vol. VII. –  P. 381-386.


[1] MNIM, Fb-24563-43
[2] Imaginea este numeratorată (nr. 3) ceea ce ne dovedește că a făcut parte dintr-un set cu mai multe vedere din Rusia, inclusiv Basarabia.
[3] Azi bd. Ștefan cel Mare intersecție cu Maria Cebotari.
[4] ANRM, F.75, inv. 1, d. 1351, f. 109.
[5] ANRM, F.75, inv. 1, d. 171, f. 8-9.
[6] ANRM, F.75, inv. 1, d. 1442, f. 27.
[7] ANRM, F. 6, inv. 4, d. 1592, f. 102.
[8] Str. Puşkin, colţ cu stradela Fântânilor.
[9] ANRM, F. 153, inv. 1, d. 66, 67.
[10] ANRM, F. 6, inv. 4, d. 1360, f. 1, f. 11.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s