Arhitectura sovietică a Chișinăului

Recomandăm spre lectură un articol ce face referință la arhitectura Chișinăului după anul 1945, cînd… Chișinăul, capitală a R.S.S.M. se dezvoltă în stil sovietic.

 O incursiune în Chişinăul de acum cîteva decenii. Nu e vorba despre anii rămaşi pe filele cărţilor de istorie. Sunt anii de care își amintesc cu nostalgie bunicuţele și bunicii care urcă greu scara între etajul 3 și 4 al blocului în care locuiesc de zeci de ani. O incursiune în perioada marilor transformări și a expansiunii oraşului „erou” Chişinău. Perioada urbanismului progresist. Păstram sau renunţăm la urbanismul și arhitectura sovietică? Să începem de la ce a însemnat un oraş sovietic

1945

Situaţia Chișinăului în primii ani de după război era foarte gravă. Con­form statisticilor de atunci, orașul a pierdut în jur de 70% din fondul construit. Majoritatea clădirilor strategice ale orașului erau distruse. Industria lipsea. Fondul locativ era avariat, dispărut sau de calitate proastă (se spună că în cîțiva ani după război a crescut brusc cererea de ochelari și totul din cauză сă mulţi oameni continuau să locuiască în subsoluri slab iluminate) în realitate, situaţia era mult-mult mai complicată, hotarele articolului fiind prea mic pentru a îngloba toate detaliile.

Cataclismele războiului prin care a făcut Chișinăul și locuitorii săi au reprezentat, de fapt, forţa care a provocat renașterea și dezvoltarea. La fel cum a renăscut din cenușă după seria de incendii de la sfîrșitul secolului 16, cauzate de războiul ruso-turc, la fel a trebuit orașul să o facă și acum. Chișinăul a căpătat din 1945 din nou titlul de capitală, ceea ce înseamnă, pentru cei care au preluat adminiatraţia, că totul trebuie sa fie la „nivel”. Lipsa sau insuficienţa elementelor de forma­re urbană (administrare, servicii, producere, locuinţă, culturi) nu a fost unicul motiv al boom-ului în construcţie. Era perioada instaurării totalitariamsmului, formării (educării și implantării) conștiinţei sovietice, amestecării popoarelor, deznaţionalizării, dar și necesitatea de umplere a golului lăsat de război, foamete, deportări. Era perioada când oamenii cereau pur și simplu liniște și stabilitate.

Şciusev

La sfârşitul anilor ’40 este deja formată concepţia de dezvoltare urbanistică a orașului. Autor este arhitectul-academician A. Şciusev. Ea presupunea creşterea Chișinăului în toate direcţiile, luînd ca început zona istorică a orașului. Ideea era simplă.

Centrul Chișinăului trebuia să devi­nă centrul lumii pentru locuitorii lui și ai întregii RSS Moldoveneşti proaspăt formată. Strada principală rămînea în continuare пр/ Ленин, azi bd. Ştefan cel Mare, de la care au și început lucrările de renova­re. Aici a fost planificată apariţia principalelor clădiri de stat, comerţ, cultură, cele mai bune locuinţe, pro­babil pentru cei mai buni oameni. Chişinăul a devenit astfel exemplu de oraş în care „centrul-centrului” este strada şi nu o piață, astfel încît mișcarea și deplasarea erau stimulate în detrimentul comu­nicării şi al contemplării. Această tendinţă a persistat în cartierele sau oraşele care au urmat să apară. Aceasta a fost perioada realismului sovietic, revenirii la valorile clasi­ce, valori testate și apreciate de școlile de arhitectură ale timpului şi locului (pentru spaţiul sovietic). Chiar primul plan general de după război a fost executat avînd niște elemente de urbanism culturalist-nostalgice. Se păstrau străzile, se dorea apariţia bulevardelor, scuarurilor, curdonierelor, toate cu un aer „clasic”.

 Tăierea

Totul însă, se vede, a căzut în momentul cînd prin inima oraşului vechi, format ca structuri urbane timp de seсоlе, cu biserici, pieţe, şcoli, fîntîni, străzi pitorești, a început să-ţi croiescă loc maşinăria de construcţie sovietică, despărțindu-l exact în două jumătăţi prin in­termediul bulevardului Tineretului (iniţial cu denumirea Центральный Луч) și azi bulevardul Grigore Vieru. Câte monumente au dispărut, nu se ştie. Şi nu se va şti, azi ne interesează mai mult denumirea istoriei decît istoria în sine. Dar cu siguranţă se poate spune ci au fost demolaţi pilonii identităţii naţionale, istoriei și culturii Chișinăului. Nu mai există Soborul Sf. Gheorghe, Sf. Ilie, pieţele urbane, fîntînile ce aprovizionau orașul cu apă timp de secole și care constituie locul de origine al Chișinăului și multe altele. Acesta este un exemplu de urbanism barbar, politic, cînd totul se hotărăște cu buldozerul, numit frumos „preurbanism progresist”. Şi acesta a fost punctul de demarare a reacţiei în lanţ. Din aceeași operă fac parte și str. Vasile Alecsandri, str. Mitropolit Bănulescu-Bodoni și propusul și mult visatul bd. Dimitrie Cantemir. Astfel am putea să concluzionăm cu prioritate pentru urbaniştii progresişti din toate timpurile sunt mijloacele de transport, dar nu și patrimoniul cultural. Dar percepţia problemelor dezvoltării orașului pentru fiecare etapă istori­că este specifică.

Prin anii ’50-’60, Chişinăul este deja zonificat aşa cum î1 știm azi. Este delimitată zona industrială, se conturează viitoarele ansambluri rezidenţiale, zonele de protecţie sanitară (viitoarele parcuri) și zo­nele de dezvoltare de perspectivă. Centrul istoric devine un spaţiu de tranzit. Atenţia mașinăriei este orientată spre ansamblurile de locuit, cartierele rezidenţiale, care au venit să materializeze visele și idealurile sovietice.

Urbanismul sovietic care și-a luat avînt s-a dezvoltat după un model progresist. Modelul progresist presupune un spaţiu geometrizat, generos, egal împărţit, care conţine elementele urbane de care omul are strictă nevoie, care utilizează progresul tehnic ca instru­ment de modelare (și mutilare) a stilului de viaţă, a imaginii orașului, a modului de lucru, a speranţelor, a aşteptărilor. Modelul progresist a fost un răspuns adus exploziei in­dustriale din Europa de la sfârşitul secolului 19, pentru a îmbunătăţi condiţiile de trai, de muncă, de odihnă și de educaţie, adică tot ce însemna și înseamnă viaţa unui om într-o localitate. Nimic rău deocam­dată. Dimpotrivă modelul pare unul foarte bun sau chiar ideal, care să-i dea omului ceea de ce are nevoie, progres adevărat. Istoria a arătat însă o dezvoltare un pic deviată de la cea planificaţi frumos pe hîrtii cu rigla, creionul și compasul. Problema s-a adeverit a fi chiar omul pentru care a fost creat acest mediu urban.

 Homo sovieticus, polis sovieticus

Urbanismul progresist are sens într-o societate care predomină omul-tip, unde cerințele și necesitățile sunt aceleași pentru fiecare, indiferent de statut, studii, salariu, rude și proveniență, o societate imposibil de format. Acest urbaism presupune a fi depolizat. În același timp se neagă spiritul locului, specificul climei, tradițiile poporului, religia, cultura mîncării, conceptul și perceția familiei. Indiferent de punctul de pe glob pe care pui degetul, toţi sunt la fel şi deci pot trăi și face aceleaşi lucruri E urbanismul tehnogen-indiferent care nivelează munţii, seacă rîurile și umple viile. Utopie pură. Oamenii sunt diferiţi și au diferite necesităţi. Locurile sunt diferite. Oraşele trebuie să fie diferite.

Mediul sovietic era un cîmp perfect pentru experimente, inclusiv în arhitectură și în urbanism Politicul susţinea pe deplin ideea formarii omului-tip. Politicul se credea in drept să folosească propaganda pentru a-și impune doctrinele. Politicul era cel ce formula norme­le de proiectare, astfel îţi asiguri dezvoltarea și propagarea ideii modelului progresist. Politicul era cel ce îţi permitea să influenţeze soarta orașului, patrimoniului, sau chiar soarta unui om, prin a-l folosi și a-l tine într-o cămăruţă de cămin timp de zeci de ani pentru ca mai apoi să-i facă cadou un apartament, astfel făcîndu-l dependent de siste­mul mașinist. Mai intîi îţi sugerează ce să visezi, apoi îţi împlineşte visul (așa cum o prevede normativul). Evident sistemul a funcţionat. Evident oraşele inclusiv Chișinăul, au funcţionat, iar oamenii simţeau o slabă adiere de optimism. Însă cît a durat această euforie a binelui?

Ansamblurile locative proaspăt formate erau diferite ca desen. Însă absolut identice ca mod de formare. Cartierele erau separate de zone de protecţie sanitară, care au devenit mai apoi parcuri, suprafaţa cirora se calcula în raport de 7ha de spaţii verzi pentru 1000 de locuitori. Zonele industriale erau amplasate în direcţia inversă vântu­rilor predominante.

Orientarea clădirilor faţă de puncte cardinale se făcea după un grafic folosit de toţi. Erau folosite serii de blocuti-tip (construcţie industrializată în masă), din aceleaşi materiale, cu aceleaşi elemente de amenajare, cu aceleaşi specii de copaci. Fіесаге cartier avea o stradă principală unde erau amplasate magazinele, farmaciile, preţurile, oficiile poștale și frize­riile. Grădiniţele erau amplasate la maximum 300 m de case, şcolile la 750m, iar pînă la alte obiective de deservire maximum 1500m. Spaţiul verde în interiorul carte­rului nu mai mult de 5mp/locuitor, teren de joacă pentru copii 0.7 mp/locuitor, spaţii de odihnă pentru bătrîni 0.1 mp/locuitor, spaţii pentru sport 2 mp/locuitor, parcări 0.8 mp/locuitor (aproximativ pentru 10% din populaţie). Densitate maximă pemisă 450 oameni/ha. Astea sunt doar o parte din cerinţele normelor de construcţie și reconstruţie a oraşelor care au fost implementate şi care rămîn pînă azi în vigoare. Toate elementele și variaţiunile vieţii sunt prevăzute în aceste regulamente, toată viaţa omului a fost înscrisă într-un tabel cu cifre. Locuinţa, serviciile, şcoala, grădiniţa, transportul public, spaţiile de odihnă, nu mai pot fi spaţii indivi­duale, speciale, în care omul s-ar fi simţit în siguranţă, într-o ambianţă intimă, personală. Totul era împărţit, dezbinat și unificat în același timp, controlat și supravegheat. Spaţiul public nu are menirea să unească societatea în una prietenească şi mulţumită. Spaţiul public domina omul, îl separă și îl impune să se ascundă în celula sa. Orașul nu stimulează creșterea și dezvoltarea individuală și colectivă decît în direcţiile strict stabilite de doc­trină. La fel și identitatea devine una colectivă, lipsită de suport spiritual. Simplul fapt că terenul de joacă pentru copii trebuie să fie la o distanţă de minimum 20m de la terenul de odihnă a persoanelor în vîrstă generează întrebare: cine oare trebuie să ne crească copiii?

 Blocurile sovietice – cauză a criminalităţii mărite

Statisticile noastre, dar și statisti­cile străine descriu aceste modele urbanistice, perfecte din punct de vedere al condiţiilor sanitaro-igienice ca nişte „incubatoare” de degradare, izolare, irosire a resur­selor, de distrugere a destinelor, familiilor şi în general a sănătăţii mentale. Aceste cartiere sunt zone unde criminalitatea niciodată nu scade, ci creşte. Primele studii în domeniu au fost efectuate de „Crime prevention through environ­mental design” (СPTCD) de criminologistul american C. Ray Jeffery în anii ’70 ai sec XX. anticipat de studiul lui Jane Jacobs în lucrarea „The Death and Life of Great Ame­rican Cities” (1961), în care se spune că noile principii de proiectare urbană au distrus tiparele tradiţi­onale de control al criminalităţii, cum ar fi de exemplu posibilitatea localnicilor de a vedea strada, spaţiul public și oamenii care se află acolo atât pe timp de zi, cît și pe timp de noapte. După Jane Jacobs, criminalitatea apare acolo unde oamenii nu sunt stimulaţi să interacţioneze cu vecinii lor, unde comunicarea socială se stopează la faza superficială. Jacobs specifică trei criterii pentru un oraș sigur, o delimitare strictă și clară între pu­blic și privat, diversitatea utilizării spaţiului și un nivel cît mai înalt al circulaţiei pietonale pe străzi. Tot în cadrul aceluiași curent. James O. Wilson și George L. Kelling în 1982, dezvoltă teoria „broken windows”, sau efectul distrugerilor şi a neglijenţei asupra comportamentu­lui uman, care stimulează vandalis­mul și generează noi distrugeri. La fel ca și factorul social sau economie, factorul urbanistic joacă un rol enorm în dezvoltarea societăţii. Acest fapt este incontestabil.

De ce ţările dezvoltate ale Europei s-au dezis de aceste sisteme ana­cronice de urbanism încă începând cu anii ’60? Ţările Scandinave au dezvoltat și stimulat apariţia străzi­lor pietonale, atunci cand se credea că (,) clima Nordică este inopor­tună pentru circulaţie pietonală și ciclism, Ţările Baltice, Germania, Franţa adoptând noi programe de arhitectură și urbanism, o abordare individuală pentru spaţiul constru­it și public conform necesitaţilor locuitorilor, dezvoltând traficul pietonal și ciclist. Noi şi acum ne mîndrim cu aceste cartiere şi oferim prioritate elementului tehnic, neglijînd elemental uman. Oare soluţia pentru boom-ul demografic este o astfel de experienţă? Care ar fi modul de tratare a orașului sovietic? Cum transformăm spaţiul public în unul de calitate? Cum să tratăm minţile noastre de celulele astea reci de beton? Cum vom explica generaţiilor viitoare că bd. Dacia sau Mircea cel Bătrăn consti­tuie apogeul măiestriei, speranţelor și împlinirilor unui popor care se pricepe în ale construcţiei?

O căciulă ţurcănească se potriveşte oricui, mai mic, mai mare, dacă te strădui poţi face o poză numai bună pentru profilul de facebook. Așa sunt și poveștile. Cu mici ajustări se mulează ca o mănușă. Intră, se lipesc, se potrivesc, se însuşesc.

Cenușăreasa: o fată frumoasă, dar orfană. Orfan e cel care a rămas fără părinţi; і-au murit sau l-au abandonat. Stop cadru! Cenușăreasa aplecaţă cu o cîrpă în mîini. Surorile vitrege – bogate și urî­te. Cenușăreasa – cenuşie: fără culoare, fără viitor.

Stop cadru! Zana bună o aduce în top. Haine, caleașcă. Iluzorice, evident. Valabile pînă la mijlocul nopţii. Cenușăreasa cu pantofii ei de cristal demonstrează contrariul proverbului „nu haina îl face pe om”. Din zoluşcă, în VIP. Frumuseţea ei: la soare te poţi uita, dar la Cenușăreasă nu prea.

Prinţului – înţelegem ci el e cel mai râvnit burlac – i se pune pata. La miezul nopţii fata fuge dar iși pierde pantoful. Ca în orice poveşte, apare și o greşeală tehnică, dacă trăsura se transformă din nou în dovleac, și rochia în zdrenţe, pantoful din mîna prinţului rămîne pantof, nu devine ciubota găurită. Urmează măsurarea tălpilor tuturor fetelor din regat. Una iși taie сălcîiul, alta degetul, dar rănile spun clar – nu e aleasa, nu e pantoful ei! Evident, la un moment dat se găseşte fata de la bucătărie: și-au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi”.

Nişte australieni invidioşi au spus că oraşul nostru e gri. Cei mai mulţi spun că e verde, pînă nu de­mult cu adevărat a fost roşu. Acum mai așteptăm să-l vedem mireasă. Cine să fie zîna bună? O fi Chirtoacă? O fi Timofti? Cert este că nu aşteptăm zîne din alte continente.

Așteptăm doar marele bal și zîna cea bună. Mai tragem un strat de culoare. Iar australienii cu to­pul să-ţi mai taie cîte un călcîi, fie el și al elinului Ahile. Noi, încrezători, plini de zoluște, la propriu și la figurat, așteptăm bagheta magică. Bagheta care cu steluţă (desigur, nu cu cinci colțuri!) în virf, care să ne schimbe zdrenţele în rochii de bal. Stop cadru!

Minunata rochie a Chișinăului trebuie updatată la standardele europene, nu cum bine ne-am obiş­nuit pînă acum. Începînd de la fustele oraşului, de la bluzele blocurilor cenuşii. Dar dacă ne uităm bine prin curţile europene, capitalele lor nu sunt doldora de fuste mai scurte decît lenjeria, iar zâna Chișinăului trebuie să se arate darnici și si ne lungească, fie și cu un lat de palmă, fustele. Să ne lungească, fie și cu un lat de palmă, salariile. Să ne lungească, fie și cu un lat de palmi, spaţiile de parcare, şoselele, apele din lacuri.

Acum că în Australia sunt canguri, iar în Moldova sunt cîini vagabonzi – ţine de faună.

 Sursa:  Vatamaniuc, Andrei. Arhitectura sovietică a Chișinăului. Cum s-a dezvoltat și unde trebuie să se oprească? În: Punkt, 2012, nr. 43, pp. 68-73.

Advertisements

One thought on “Arhitectura sovietică a Chișinăului

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s