Ion Ștefăniță: Don Quijote de Chișinău

Recomandăm spre lectură un interviu cu Ion Ștefăniță, directorul Agenției de Inspectare și Restaurare a Monumentelor din Republica Moldova. În acest interviu veți afla despre situația monumentelor la zi.

„Iată cine va salva Chișinăul” mi l-a prezentat o veche prietenă pe noul de atunci, director al Agenției pentru Inspectarea și Restaurarea Monumentelor din Cadrul Ministerului Culturii. I-am urmat diplomatic succes, gîndindu-mă în sinea mea că armata funcționarilor de stat s-a mai completat cu unul… Se vede că instuiția mea era plecată în vacanța destefanita Crăciun că nu m-am gîndit nici pentru o clipă în acel moment că tînărul din fața mea va deveni, într-un timp foarte scurt mare bătaie de cap a zecilor mici de slujbași, dar și a barosanilor businessmeni moldoveni pentru că el, întradevăr, se încăpățînează să salveze Chișinăul, tot mai amenințat de oamenii-buldozer, care, în numele banului, renunță la trecut, fără să înțeleagă, astfel că, renunță și la viitor. Din păcate de multe ori, lupta lui se aseamănă cu cea a lui Don Quijote cu morile de vînt. Ce ar fi fost istoria omenirii dacă nu ar fi fost un Don Quijote?

Cum e să fii Don Quijote la doar 32 de ani?

Ion Ştefăniţă spune că n-a făcut nimic special în acest sens. Decât că şi-a luat traista în băţ şi a pornit prin sate, să vadă cîte dintre monumentele trecute în Registrul naţional mai există în re­alitate. Apoi a făcut acelaşi lucru în capitală, publicând „Cartea neagră a patrimoniului cultural al Chişinăului”. În pofida ameninţărilor, nu se dă bătut, iar dacă îl trezeşti la miez de noapte, îţi poate spune pe de rost ce clădire şi ce problemă are, ce dosar e pe rol la Procuratură (dacă e) şi cît de simplu ar fi să ne protejăm patrimoniul. Dacă am vrea.

Din 2009 încoace, numele tău a devenit echivalentul unei zbateri permanente pentru Chişinăul istoric. Nu şi-a exprimat nimeni regretul că a avut „neinspiraţia” de a te numi în fruntea Agenţiei pentru Inspectarea şi Restaurarea Monumentelor?

Cred că există asemenea regrete, pentru că am devenit o structură incomodă pentru mulţi. Deşi nu am făcut decât ceea ce mi-a spus, la în­ceput, ministrul Boris Focşa – „Pune Agenţia pe picioare!” –, acum tot el îşi manifestă nemulţumirea. Dar eu nu pot avea o altă poziţie sau, şi mai rău, una fluctuantă, în funcţie de caz şi… interese – am fost cercetă­tor ştiinţific la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală, am făcut un masterat în patrimoniu în Franţa, câteva stagii în străinăta­te… Agenţia a fost creată încă în septembrie 2006, scopul ei fiind protejarea patrimoniului cultural-istoric al RM, dar abia din 2010 pu­tem spune că lucrează cu adevărat. Iar activitatea noastră dovedeşte că o instituţie, fie şi bună pe hârtie, e moartă dacă nu există oameni care să-i dea viaţă.

Poate că pe atunci şi dl ministru era un romantic ce voia să salveze monumentele Chişinăului?

Posibil… Am auzit că oricine, odată devenit funcţionar, se transformă în lup. Eu nu am vrut să trec prin această metamorfoză.

Şi ai preferat să fii un Don Quijote…

Nu prea sunt încântat de această ti­tulatură. căci ea presupune o luptă mai mult în van cu morile de vânt. Eu însă vreau să cred că noi putem avea o ţară frumoasă şi prosperă, e nevoie doar ca fiecare să-şi facă meseria. În ceea ce ne priveşte, mai avem încă foarte multe de realizat, chiar dacă în ultimul timp nu avem nicio situaţie excepţională, iar agen­ţii economici au înţeles că demolări­le monstruoase şi ilegale nu vor mai fi atât de uşor de făcut. Mai mult, am obligat toţi agenţii economici ce au un monument istoric în gestiune să consulte Consiliul naţional de ex­perţi pentru o eventuală restaurare sau orice altă intervenţie asupra unui edificiu.

Să înţelegem că cel mai mare „duşman” al patrimoniului este businessul?

Am greşi dacă am învinui doar businessul. Ceea ce este necesar să înţeleagă însă oamenii de afaceri e că dezvoltarea businessului înseam­nă nu doar profit, ci şi armonie cu cultura. Cel puţin, aşa se întâmplă în Occident. Acolo, toţi agenţii economici se pătrund de valoa­rea autenticităţii unui monument. Respectiv, ei ştiu ce pot şi ce nu pot face cu el, înţeleg că imobilul lor ar putea fi mai atractiv dacă va fi restaurat, decât dacă va fi demolat. Un restaurant „retro” e mai plăcut decât orice „evroremont” fără de gust. Fiţi de acord…

Apropo de „evroremont”, nu de­mult, având în vizită o prietenă din Germania, am mers la câteva mă­năstiri. Şi am rămas, fiecare în felul său, stupefiate de multitudinea de geamuri termopan şi de grandoa­rea şantierelor de construcţie de la acele mănăstiri…

Din păcate, în procesul de restaura­re, majoritatea mănăstirilor noastre s-au abătut de la norme – unele mai puţin, altele neiertat de mult. Le-am explicat nu o dată preoţilor că orice intervenţie trebuie coor­donată cu Ministerul Culturii. Mi s-a răspuns, direct sau nu prea, că nici un Ştefăniţă nu e în drept să-i dea indicaţii preotului sau ctito­rului locaşului. Drept care ne-am pomenit cu faianţă, termopane şi alte minuni… Slujitorii cultului nu ar trebui să uite însă că responsabil pentru mănăstirile şi bisericile din RM este Ministerul Culturii. Anume ministerul, în baza unui acord cu Mi­tropolia Moldovei, i-a transmis aces­teia în gestiune cele 724 de biserici şi 24 de mănăstiri. Mai mult, să nu uităm că bisericile şi mănăstirile au fost ridicate pe banii enoriaşilor, respectiv, sunt bunuri ale comunită­ţii. Iar comunitatea este în drept să ştie că acest bun e protejat nu doar din punct de vedere material, ci şi cultural, patrimonial. Altminteri, la ce bun mai suntem parte la zeci de tratate internaţionale privind pro­tecţia monumentelor, tratate prin care ne-am angajat să păstrăm şi să valorificăm patrimoniul?!.

De ce, ori de câte ori se vorbeşte despre demolarea vreunui monu­ment istoric, apare cuvântul „co­rupţie”? Recent, ai acuzat Primăria şi Ministerul Culturii de corupţie şi fals de acte, ceea ce a permis demolarea unor clădiri istorice din str. Şciusev…

Dar cum altfel să explici deciziile ilegale ale unor funcţionari care, deşi cunosc foarte bine legea, o încalcă flagrant?! Nu poate sem­nătura unui viceprimar sau a unui arhitect să fie mai presus decât un Consiliu Municipal Chişinău sau un Parlament. Registrul naţional al monumentelor a trecut prin votul Legislativului, a fost publicat în „Monitorul oficial” – deci, siturile trecute in el sunt intangibile. De ce, în acest caz, un arhitect îşi permi­te să autorizeze demolarea unui monument, pentru ca în locul lui să fie ridicat un bloc locativ (Şciusev, nr. 67) sau un hotel (Şciusev, nr. 52)? Răspunsul ar fi: banii. Odată pronunţat acest cuvânt, „misterul” dispare, iar faptul că nişte pretinşi profesionişti sunt gata să şteargă de pe faţa pământului casa în care a locuit cel mai mare arhitect pe care l-а avut vreodată Chişinăul, Alexandru Bernardazzi, nu mai pare nici paradoxal, nici imposibil. Astfel de exemple – când monumentele existente în Registru dispar, peste noapte, din avizele emise de diverşi funcţionari – sunt cu duiumul. Am o groază de acte doveditoare privind acest subiect – actele sunt şi spada, şi lancea mea.

Care e schema de radiere a unui monument „incomod”?

Nu-i chiar atât de complicată. Funcţionează un fel de „triunghi vicios”, dacă vreţi – Primăria, Minis­terul Culturii, justiţia. Şi pentru că aceasta nu e întotdeauna de ajuns, se recurge la unele şmecherii. Bunăoară, în bine cunoscutul caz al clădirii de pe strada Varlaam, nr. 77 – fosta Poştă – actele de demo­lare au fost eliberate pentru anexa monumentului, care nu are statut de clădire protejată, dar de facto demolarea a cuprins şi monumen­tul. O altă şmecherie este trecerea intenţionată a unor monumente pe o altă adresă – se întâmplă, mai ales, pentru că Registrul de stat al monu­mentelor a fost redactat în 1993. iar baza de date a Cadastrului a fost alcătuită prin ’97-’98 – sau fracţiona­rea unor monumente. Fracţionarea a determinat soarta vechii Şcoli de Pomicultură şi Vinificaţie, de pe str. Sarmisegetuza, nr. 48/12, demolată la 3 noiembrie 2011. La Cadastru figura o singură adresă – Sarmi­segetuza, nr. 48 –, ei au profitat şi au nimicit-o toată… Şi Vila urbană Inglezi, de pe Eminescu, nr. 52. e împărţită deja în două…

Cum arată astăzi „peisajul monu­mental” al republicii?

Anul trecut, pentru prima dată de la declararea Independenţei, a fost făcută o evaluare complexă a situaţiei. Am mers din sat în sat, am vizitat conace, biserici, obiecte de arhitectură industrială sau civilă. Concluzia ar fi următoarea: din cele 360 de biserici, vreo sută şi ceva sunt bine; la Ţipova s-a denaturat monumentul, se vede cu ochiul liber cît de grav s-a intervenit şi-mi pare rău că acest lucru s-a făcut cu suportul Ambasadei Americii – nu e vina lor, dar ar trebui să monito­rizeze mai atent ceea ce sponsori­zează. Bisericile de lemn există în Registru, dar în realitate ele nu mai sunt. Au rămas doar în imaginile de arhivă… Din conacele boiereşti, 80 la sută sunt într-o situaţie critică, dar cert e că pot fi salvate. E nevoie doar de atitudine, să ne „molipsim” de voinţă.

De ce nu apare voinţa?

Am încercat nu o dată să sensibi­lizăm toţi factorii de decizie, am mobilizat societatea civilă. Parcă există efect, parcă s-a implicat şi Guvernul, şi Comisia parlamenta­ră de profil, şi organele de drept. Apoi, se trimit nişte scrisori de la o instituţie la alta şi totul rămâne pe vechi. De exemplu, fiind preşe­dinte interimar, dl Marian Lupu a vizitat Colina Puşkin, nr. 3, unde era scandal în jurul Muzeului Puşkin. Şi? Au făcut o pauză de două săptă­mâni, ca să se liniştească apele, apoi şantierul şi-a reluat activita­tea, lucrările fiind în toi. Şi pentru locul unde a fost vechea Poştă deja există certificat de urbanism, din câte ştiu… Businessul corupe şi nu eu am inventat asta. Uitaţi-vă la clădirea de pe Bucureşti, nr. 62, de lângă Liceul „Gh. Asachi”. Iniţial a fost dată în locaţiune. Acum e ruină, dar nimeni nici nu are de gând să o restaureze, pentru că scopul e altul – s-o lase să se ruineze de tot, ca apoi sa construiască vreun „biznis- centru” acolo.

La începutul primăverii, nu mai ştiu ce savanţi australieni au făcut o cercetare şi au stabilit că oraşul Chişinău e printre cele mai triste şi mai urâte urbe din lume. Eşti de acord cu această constatare?

Eu aş răspunde printr-o altă între­bare: dacă te teleportezi în Chişi­năul de altădată şi te uiţi de acolo la acel de azi, ce vezi? Oare chiar nu deranjează pe nimeni această diferenţă care se vede cu ochiul liber? Chiar vrem ca oraşul nostru să fie o piaţă enormă? Care e pei­sajul nostru urban? De ce puterea locală şi cea centrală să nu facă, odată şi odată, un regulament, în care să stipuleze clar CE E VOIE şi CE NU E VOIE? Iar noi, cu toţii, să-l respectăm?

Păi, se tot lucrează – ba la un Plan urbanistic general, ba la un Plan urbanistic zonal…

Cât timp se „lucrează”, noi nu reuşim să facem ordine măcar în cele 188 de cartiere din centrul istoric. Şi mai că suntem gata să acceptăm aceste megaplanuri în care un singur bulevard va inghiţi 26 de monumente, dintre care zece de categorie naţională. In 2004, Guvernul a stabilit un moratoriu asupra centrului istoric al capitalei şi a decis crearea unui fond pentru restaurarea monumentelor. Păi, iată, acest fond există bine mersi doar pe… hârtie. In republică, lucrările de restaurare au loc. cu resurse minime, doar pe trei-patru şantie­re. Secţiile de cultură din teritoriu preferă să aloce puţinii bani pentru întreţinerea monumentelor gloriei ostăşeşti… Până la urmă, autenticul ţine de atitudine, de mentalitate. La Stuttgart, când au vrut să demoleze vechea Gară, în cadrul unui proiect de reformare a Căilor Ferate, a ieşit în stradă un oraş întreg. La noi ies câteva zeci de oameni… Ca să se schimbe lucrurile, trebuie ca măcar generaţiile care vin să conştienti­zeze valoarea. Să se discute despre patrimoniu şi la şcoală, prin curricu­lum, de ce nu?

Arhitecţii noştri au împărţit autorizaţii de constructii…

Ne-ar putea salva un arhitect adus din afară, care să refacă faţa Chişinăului? Aşa cum un rege venea să salveze România…

Interesantă idee – ciudat că nu m-am gândit la ea! Noi, după Şciusev, nu am mai avut un arhitect veritabil. Am avut arhitecţi care au împărţit autorizaţii de construcţii şi care nu se jenau să spună că „o cocioabă cu două ferestre nu poate fi transformată în monument”. Ei nici nu voiau să ştie că, odată, acea cocioabă chiar a fost monument şi că a ajuns într-o stare deplorabilă doar ca urmare a ignoranţei oame­nilor. Dacă s-ar investi şi s-ar aplica normele de protejare preventivă. Chişinăul ar arăta cu totul altfel astăzi… De aceea, mai important ar fi un arhitect – fie de aici, fie din altă parte – care să nu se corupă şi să îmbine armonios prezentul şi trecutul.

Cum să găsim armonia?

Înarmându-ne cu multă motivaţie. Sunt convins că într-o bună zi toţi colegii mei, toţi concetăţenii vor înţelege că spiritul locului trebuie conservat, restaurat şi pus în valoa­re. De ce georgienii sau ucrainenii pot să o facă, iar noi nu?.. Nu ştiu cine este arhitect-şef la Tbilisi, dar am rămas impresionat de multitudi­nea de proiecte realizate sau aflate în derulare în capitala georgiană. Şi Tbilisi nu e Occidentul, au fost şi ei până nu demult în ţarc… Dar au proiecte de milioane în restaurări. La noi însă, toate proiectele şi mili­oanele au fost înghiţite de „evroremontul” de la Curchi şi Căpriana.

Recent, Parlamentul a acceptat cedarea, prin concesiune, a Casei Zemstvei din Chişinău către Insti­tutul Cultural Român. Este aceasta o soluţie pentru monumentele aflate în paragină?

Eu salut această decizie şi sper ca proiectul să fie realizat anume în maniera în care s-a stabilit – resta­urând Casa Zemstvei, înainte de toate. Cartierul în care se află acest edificiu, cuprins între străzile Sfatul Ţării – Maria Cebotari – Alexei Şciu­sev şi Mihail Kogălniceanu – este, poate, singurul intact din capitală, doar că e delăsat şi, prin inacţiu­ne, se ruinează… De aceea, când vorbim de un proiect de reabilitare a centrului istoric al oraşului, înce­putul îl văd anume în acest cartier. Deseori, mă gândesc la felul în care a fost reconstruit Berlinul, care fusese distrus din temelie după război. Noi am reuşit prea puţin în acest sens – reconstrucţia Clopot­niţei Catedralei Mitropolitane, care a existat până în 1961, şi a Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.

Dacă tu eşti Don Quijote, cine e Sancho Panza al tău?

La agenţie muncesc încă şase bravi tineri. Cu ei am cutreierat 483 de localităţi, am inspectat 1800 de monumente, am îngheţat în cen­trul istoric al Chişinăului, unde am constatat 77 de demolări, 155 de intervenţii degradante, starea de ruină a peste 25 la sută din case… Cu ei am făcut „Cartea neagră a pa­trimoniului cultural al Chişinăului”, cu ei ţinem piept tuturor atacurilor, inclusiv din partea celui care ar tre­bui să ne fie primul aliat – ministrul Boris Focşa. Din fericire, ne susţine viceministrul Gheorghe Postică. Iar eu îmi fac misiunea onest, în virtu­tea funcţiei, dar mai ales a crezului meu: dacă un colecţionar e cu atât mai bogat, cu cât sunt mai vechi obiectele din colecţia lui, un oraş e cu atât mai valoros, mai modern şi mai atractiv, cu cât îşi poate păstra şi valorifica patrimoniul.

Sursa: Ion ȘTEFĂNIȚĂ. Ion Ștefăniță: Don Quijote de Chișinău. Interviu cu Ion Ștefăniță, directorul Agenției de Inspectare și Restaurare a Monumentelor din Republica Moldova. Consemnare de Sorina Ștefîrță. În: Punkt, 2012, nr. 43, 2012, pp. 42-46.

Sursa imaginii: www.timpul.md

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s