Orașul s(t)at…

„După reacțiile „apocaliptice” care au urmat la știrea cum că orașul nostrum ar fi fost, conform unor „sondaje internaționale”, considerat unul dintre cele mai urîte din lume. Se pare că viața chișinăuienilor s-a făcut insuportabilă, deoarece s-au apucat, care mai decare, a se lamenta de condițiile mizere în care sunt nevoiți să trăiască… De secole! Citind materialul călătorului (la acest soi de oameni vom mai reveni) Australian (la acesta nu) stai și te întrebi la ce, de fapt, li s-au deschis ochii? Că dacă cineva dorește să vadp un loc „desfigurat de arhitectura sovietică”, atunci Chișinăul este acela? Că din această cauză totul pare cenușiu, greoi și totalmente lipsit de stil? Că în plin centru ave(a)m un lac secătuit, plin de gunoaie? Ce lucruri neauzite, nemirosite de localnici au putu stîrni atăta nemulțumire? De ce s-au scandalizat cei care trec zi de pe lîngă acele cutii dezgustătoare de locuit (călătorul nostrum le asemuiește cu niște capcane în care sunt prinși nenorocitii locatari) și desfigurate de numeroasele „pristroici” (termenul „anexă” pare prea ordonat pentru acele hidoșenii arhitecturale)? Mai adaugi proasta iluminare a străzilor (un indiciu modern al civilității), mai adaugi gropile, care au funcția de teste de inteligență, pentru ai detecta pe prosșii care dau în ele, sau străzile mereu inundate de canalizările înfundate și… al peisajului perfect al unui sat, care a devenit stat, care a devenit stat, ocolind faza urbană…

De fapt, citind impresiile călătorilor străini şi pe cele ale localnicilor înstrăinaţi, ai impresia de un deja vu. Epitetul de sat urmăreşte Chişinăul multă vreme, deoa­rece nu au fost înlăturate atributele sale exterioare. Noroiul face parte şi el din peisajul urban. Mai bine zis, cele două derivate – colbul (vara) şi glodul (în restul anului). În timpul Războiului Ruso-Turc (l876-1877) Chişinăul a fost un fel de capitală mediatică a Eu­ropei, deoarece aici se afla statul major al armatei ruse, însuşi ţarul venind în persoană să citească Manifestul de război. Au năvălit atunci tot soiul de corespondenţi să descrie acele evenimente. Unui reporter de la „Daily News” nu-i venea să creadă că Chişinăul este „capitală” (de trei ani era(m) capitală gubernială!), deoarece în glo­dul din preajma Catedralei s-a înecat un… bou! Evident, ne bucurăm că Dumnezeu a blagoslovit Basarabia cu un sol bun, cu cernoziom, dar putea să-l blagosloveas­că şi cu asfalt. De fapt, (şi) pentru aceasta l-а făcut pe Adam. De altfel, pavajul era una din problemele oraşului, scandalul cu negustorul Pronin, care a câştigat licitaţia, promiţând pavarea oraşului mai nu cu marmură, evident, prejudiciind bugetul, a ţinut capul de afiş nu numai în presă (a patra putere în stat), dar şi pre gura târgului (prima putere în sat). Asfaltul spart şi gropile de azi, probabil, trebuie să ne amintească de caldarâmul de odinioară.

Chişinăul a început să înghită repede moşiile satelor dimprejur, transformându-lе în mahalale (Buiucani, Visterniceni, Râşcani, Munceşti etc.) Populaţia creşte vertiginos. De la 2-3 mii în 1812, la 52.196 în 1844, 93 359 în 1861 şi 131.300 în 1903, când ajunge unul dintre cele mai mari oraşe ale Imperiului Rus în sud-estul Europei. În perioada interbelică, populaţia s-a menţinut cam la acest plafon, fiind ca mărime al doilea oraş românesc (acest statut îl revendică şi azi). Dar, în general, suprafa­ţa sa este mult mai întinsă decât ar cere-o necesităţile populaţiei, fapt care i-a determinat specificul. Casele, în majoritatea lor cu un singur nivel sau cu un etaj  rar găseai clădiri mai înalte de 2 etaje (3 nivele) din cauza zonei seismice – dădeau oraşului un aspect „aerisit”, cu multe spaţii libere, fără îngrămădirile kitschioase pe care la avem acum, dar şi o tentă cumva rustică. Liniş­tea (tramvaiul cu toată gălăgia sa, mergea doar pe 2-3 străzi principale ale oraşului) şi calmul dădeau impresia unui oraş somnolent, în care nimic nu se întâmplă şi nu (mai) dau turcii”. De altfel, în epocă i se spunea „micul Constantinopol” („oraş somnoros şi apatic”), mai ales graţie abundenţei câinilor vagabonzi, mari amatori de a muşca din tot ce mişcă. Pentru lupta cu „prietenii oamenilor” primarii de atunci (Schmidt, Sinadino, (Ion) Costin) apelau la serviciile specializate de hăituitori, fără frica de a stârni protestele vreunei Sarah Bernhardt sau Greta Garbo!

Paradoxul constă în faptul că, cu cît Chişinăul se extin­dea mai mult, cu atât mai acut se simţea criza… spaţiu­lui! Cu toate eforturile de planificare ale unui Sturdza, Bahmetiev, Fiodorov, lupta autorităţilor cu populaţia, care tindea să şteargă mereu diferenţa dintre spaţiul privat şi cel public, evident, în detrimentul ultimului, construind „pristroici” la nimereală, era din ce în ce mai dificilă. În acest sens avem mărturia unui călător străin, Kohl: „Dacă cuiva din autorităţile superioare i se părea că într-un loc sau altul se găsesc clădiri proaste sau urî­te, şi dacă el vrea ca pe aici să meargă o stradă dreaptă, sau dacă el observa că această clădire a ieşit din limitele planului vechi, el ordonă unui poliţienist să ia o găleată cu vopsea şi să scrie pe acele case: „spre dărîmare”!” Astfel, oraşul era împistrit cu clădiri pe care era scris cu vopsea neagră: „să se dărîme pînă la l octombrie”, „să se dărâme până la anul 1840”, „să se dărîme balco­nul” ori „să se dărîme pînă la fereastra a doua”. Astăzi asemenea inscripţii nu au dispărut, ci doar s-au mutat în tihnă în deciziile primăriei şi ale instanţelor de judecată, tăinuite cu grijă de ochii lumii. Pe clădiri stă scris doar atât: „Monument ocrotit de stat”.

Cu toate eforturile noastre, mai avem încă un oraş fru­mos. Doar că frumuseţea lui este împinsă în nişte locuri sigure. în care spiritul nostru distructiv nu-l poate atinge – amintirile noastre şi memoria colectivă. În fond, este un act de laşitate să arunci toate neplăcerile prin care trecem sau frustrările pe care le trăim pe locul în care (poate) ne-am născut, (poate) am trăit, (poate) am iubit, (poate) am visat.

Un mare gânditor medieval, Isidor din Sevilla, spunea că oraşul (civitas) nu-l constituie pietrele, ci locuitorii. Chişinăul suntem noi şi nu clădirile (pe care le demolăm sau „pristroicile” pe care le ridicăm în loc). Aşa că, atunci când spunem că oraşul nostru este urît, haideţi să ne privim în oglindă şi poate vom vedea care este proble­ma. Un lucru este sigur: de la aglomeraţie urbană pînă la oraş este un mare pas de făcut, fiindcă nouă nu ne lipseşte oraşul, ne lipsesc orăşenii…

Sursa: PÂSLARIUС, Virgil. Orașul s(t)at. În: Punkt, 2012, nr. 43, 2012, pp. 48-49.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s