Memoriile Mitropolitului Visarion Puiu la Chișinău

MEMORII0004Propunem spre lectură un fragment din cartea lui dr. Antonie Plămădeală „Visarion Puiu : documente” ce include memoriile Mitropolitului Visarion Puiu la Chișinău.

La Chişinău

Ideea de naţionalitate în Rusia ţaristă nu era cunoscută decât puţin şi numai unora dintre naţiunile din alcătuirea acelui imperiu, iar aceia de patrie se impunea egal tuturora în cuvintele „sf. Rusie”. Îndeosebi pentru basarabeni, geografiile şi istoria Rusiei avea prea puţin de spus de legăturile cu neamul românesc. Basarabenii se socoteau pur şi simplu moldoveni, deosebiţi de români. De aceea în opoziţie cu clerul ardelean şi cel bucovinean, preoţimea basarabeană prin pregătirea ce primea în Seminarul Teologic rusesc din Chişinău, era în mare înstrăinare, manifestată îndărătnic mulţi ani după unire. Deci, nu a fost uşoară misiunea Vlădicăi Nicodim în noua sa eparhie a întregei Basarabii, mai cu seamă, că sf. Sinod abia începuse a se alcătui din elementele noilor provincii şi era preocupat de legea unificării bisericeşti (care din feluritele resentimente ale unora dintre ierarhi nu s-a desăvârşit nici astăzi), iar guvernele erau prea puţin preocupate de această chestiune şi în cumplita nepregătire a politicienilor nici un demnitar de stat nu se ocupa în chip deosebit de mijloacele de unificare ale instituţiilor şi sufletelor româneşti, decât prin mijloace de politică scoborâtă electorală şi de concesiuni, ceea ce denotă slăbiciune. Şi precum în Basarabia, aşa şi în celelalte provincii româneşti redate de Dumnezeu patriei mame România în 1918, politicienii acelei vremi n-au urmărit nici n-au ajutat cu toată intensitatea chestiunea unificării naţionale folosind în chip deosebit biserica, deoarece însuşi sinodul era numai aparent unificat, Ardelenii menţinându-şi rânduielile lor bisericeşti-administrative, iar basarabenii dorind a-i imita.

MEMORII0005Totuşi, deşi puţin ajutat de conducerea politică centrală, Vlădica Nicodim a reuşit a înfăptui primele acte de unificare bisericească administrativă şi românească a cancelariei şi a şcolilor bisericeşti ajutat îndeosebi de tânărul său secretar Const. N. Tomescu, ajuns apoi profesor al Facultăţii de Teologie din Chişinău.

Chemat în August din nou prin Const. Tomescu, căruia i se încredinţase conducerea cancelariei arhiepis­copale, îndată ce am sosit, cu începerea lui Septembrie, mi s-a încredinţat direcţia Seminarului Teologic. Aici mă aşteptau alte necazuri.

Seminarul din Chişinău, avea un foarte bun local (pus apoi la îndemâna Facultăţii Teologice), dar în vremea revoluţiei ruse, adăpostise pe rând câteva regimente care la plecarea lor îl lăsase într-o stare de plâns, cu sobele pline de cartuşe şi grenade, încât cu un chibrit se putea arunca în aer în câteva clipe. Începând restaurarea lui, cu un ajutor dat de Dr. P. Cazacu, directorul guvernului local pentru Basarabia (consilierii eparhiali refuzând să-mi dea vreun ajutor) o echipă de soldaţi a lucrat o zi întreagă la scoaterea cu luare aminte a explozibilelor şi cartuşelor nepotrivite armelor noastre, şi dându-li-se foc într-o curte mică de piatră, au dat loc la împuşcături ce s-au repetat o întreagă noapte.

Reparaţiile, refacerea mobilierului şcolar şi aprovizionările alimentare pentru iarnă ale şcoalei, au durat două luni, încât cursurile le-am început abia la 15 Octombrie, cu un corp profesoral mixt, din români şi din ruşi, dar care după un an s-au împuţinat de tot. În cele bisericeşti erau multe lăture de lucru. După ce am reparat şi seminarul, conducerea a fost dată la propunerea mea, preotului Victor Popescu, profesor de matematică din vechiul Regat, iar mie mi s-a încredinţat postul de inspector al monăstirilor din Basarabia, apoi conducerea societăţii istorico-arheologice din Chişinău, organizat de un eminent profesor rus Josif M. Parhomovici, care la vârsta de 72 ani a învăţat uimitor de bine limba română şi a fost mult apreciat şi de N. Iorga, când i-a vizitat muzeul bisericesc, mai dându-mi-se totodată şi societatea culturală a clerului şi aceea de binefacere a oraşului în care se da hrană zilnic la patru până la cinci sute de săraci.

Seminarul, îmi reamintea şcoalele teologice ruseşti şi tot aşa monastirile, încât însărcinările de a lucra pentru ele mă mângăiau de nerealizarea în regat a dorinţelor mele avute şi urmărite pentru aceste două feluri de instituţii bisericeşti, iar vreme de doi ani jumătate, cât le-am avut în grijă, a trecut cu mari mulţumiri sufleteşti pentru mine.

Dar, curând, Vlădica Nicodim, s-a retras înapoi la Huşi, în eparhia sa, înlocuit prin uzurpare de Vlădica Gurie, iar după aceia a urmat alegerea mea ca episcop de Argeş, încât a trebuit să părăsesc Chişinăul cu multă părere de rău, oraş, în care acum şi sub colorit românesc se desfăşură întru câtva viaţa frumoasă religioasă din vremea de linişte a Rusiei. Slujbele din catedrală şi din capela arhiepiscopiei îmi reaminteau prin felul grandios în care se executau, frumuseţea slujbelor văzute în Rusia prea puţin cunoscute la noi în ţară.

Plecând din Galaţi, spre a mă aşeza în Chişinău, mama a venit să locuiască la mine, lăsând pe fratele meu Costică, să-şi vadă de serviciul de medic al căilor ferate şi al unei despărţiri a oraşului Galaţi. Dar, într-una din zilele lunii Februarie 1921, o telegramă primită de la Ministrul Cultelor, Octavian Goga şi alta de la secretarul general, profesorul Gh. Arghirescu, îmi vesteau că sunt chemat la Bucureşti în audienţă. Ştiam că sunt două catedre episcopale libere, una la R. Vâlcea pentru care candida arhiereul Vartolomeu Stănescu şi alta la Curtea de Argeş, pentru care unele ziare îmi pomeneau numele cu sorţi de alegere; iar de la Generalul Ioan Popovici, guvernatorul militar al Basarabiei, aflasem că guvernul ceruse confi­denţial informaţii despre mine şi chemarea o puneam în legătură cu acele alegeri. N-am vestit nimănui acest lucru, ci stând la sfat cu mama, care, pentru cazul alegerii mele îmi recomanda o catedră mai puţin împovărătoare adecă mai potrivită puterilor mele, ca Argeşul, duceam în gând răspunsul acceptării acestei episcopii.

Obiceiul era ca episcopii să se aleagă dintre arhierei, Ministrul Cultelor însă, Octavian Goga, în înţelegere cu mitropolitul primat Miron Cristea, la indicaţia generalului Al. Averescu, prim-ministrul a căutat candidaţi cari să nu aparţină vreunui partid politic şi după informaţiile culese despre mine mi-au pus candidatura deşi eram numai arhimandrit, pentru scaunul de la Argeş, vacant prin anularea alegerei episcopului Teofil Mihăilescu; iar pentru Râmnicul Vâlcei candidatura arhiereului Vartolomeu, în locul episcopului Antim Petrescu, ale cărora alegeri fuseseră anulate pentru motivul că, fuseseră aleşi de un guvern ce nu era legal, al lui Alexandru Marghiloman, care pactase în marele războiu din 1918 cu Germanii!..

După ce am supărat puţin pe Mitropolitul Primat Miron arătându-i că procedarea aceasta nu a fost canonică, şi deci, scaunele nu sunt canoniceşte vacante, am făcut vizită fostului episcop Teofil, care locuia în modestele chilii ale bisericii Antim din Bucureşti, spre a vedea ce atitudine are faţă de procedarea guvernului, îngăduită cu greşală şi de Sf. Sinod, şi aflând că el nu face nici o protestare, ci mă îndeamnă să-i urmez la catedrală, am dat ministrului răspuns că accept candidarea pentru episcopia Argeşului, iar după alegere şi după ce am fost hirotonit în arhierie la 25 Martie 1921, în catedrala din Bucureşti, am trecut la începutul lui Maiu 1921 episcop la Curtea de Argeş.

În călătoriile inspecţiilor monastireşti, străbătusem în lung şi-n lat întreaga Basarabie, cunoscând în destulă măsură toate stările de lucruri din primii ani ai revenirei acestei lăture de ţară la patria mamă şi am văzut cât de puţin o cunoşteau guvernanţii noştri politici această provincie, şi mai ales cei bisericeşti, cum şi măsurile stângace luate pentru legarea sufletească a ei de ţara veche şi mult aş fi dorit să pot determina măsurile bune cuvenite, dar n-aveam glas ascultat.

Memoriile trimise Regelui Ferdinand şi şefilor de partide politice, mi-au procurat doar răspunsuri de mulţumire precum se vede din colecţia acestora, unele rămânând fără rezultate trebuitoare, conducătorii partidelor politice nerespectând nici o continuitate de lucru bun în frământările şi desele lor schimbări.

De aceia, am părăsit Basarabia cu mare părere de rău, mai ales că ştiam dinainte şi stările de lucruri din episcopia a căreia conducere mi se da, cum şi puţinele nădejdi ce aveam că voiu putea lucra ceva în această eparhie, iar alegerea episcopală nu-mi bucura sufletul deloc.

Mitropolit Visarion Puiu

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s