Trei zile cu Igor Vieru

Recomandăm spre lectură un articol ce face referință la o discuție între scriitorul Vladimir Beșleagă și pictorul Igor Vieru.

Vladimir Beșleagă a intrat a intrat în redacția revistei Punkt cu o plasă de casete (dacă vă mai amintiți cum arată) Din motiv că gadgeturile redacționale au fost neputincioase la acest capitol, a adus a doua zi și un reportofon de epocă, lipit de scoci. Trei zile și trei nopți de discuție cu Igor Vieru, povești pe care un mare pictor i le-a împărtățit unui mare scriitor.

În cele trei zile cât au reflectat, a arătat inepuizabil în reflecţii şi idei, dar mai cu seamă se lăsa dus de amintiri, povestindu-i lui Beșleagă întâm­plări şi situaţii ce i-au marcat şi hotărât viaţa… Pictorul Igor Vieru pe cât era de elevat, poetic în arta sa, pe atât era de dur şi direct în judecăţi şi aprecieri, încît poți să-ți dai seama de marile şi grelele încercări ce i le-a hărăzit destinul. Şi la început, în tinereţe. Şi mai târziu, la maturitate…

În continuare, vă lăsăm să citiți ce au să spună cei doi.

сканирование0065Era în vara lui ‛87, an negru în bio­grafia mea – suportasem în ianuarie o operaţie, dar nu că ar fi fost grea acea operaţie, ci pentru că, chiar a doua zi, nici nu-mi revenisem încă după narcoză, zvârcolindu-mă să ies din întunericul ce-mi copleşi mintea, se pierdu cu zile fiul meu Alexandru în vârstă de 23 de ani, şi perioada de convalescenţă se lungi de la două săptămâni la aproape patru luni. Da, patru luni de zile am ros pereţii spitalului şi am lăsat pe geamurile îngheţate amprentele frunţii mele ajunse la disperare, ie­şind în afara insuportabilului mediu al nenorocirilor omeneşti de două ori: o dată, ca să-1 văd pentru ultima oară pe Sandu, băiatul meu, şi a doua, ca să-mi iau râmas-bun de la un coleg scriitor, care părăsea şi el această lume strâmbă şi păcătoasă, urmând calea celor dezamăgiţi totalmente de viaţă.

Abia ieşit din spital, m-am arun­cat în vâltoarea evenimentelor, m-am aventurat într-o călătorie destul de riscantă, sperând astfel să mă sustrag acceselor de durere ce mă izbeau în cele mai neaştep­tate momente, dar mai cu seamă lacrimilor ce-mi inundau sufletul şi, nu rareori, ochii, când mă aflam printre oameni. încercam să mă stăpânesc. Să le înghit, lacrimile, dacă eram între oameni, şi uneori reuşeam. Dar cu atât mai multe se strângeau la inimă şi mă năvăleau când rămâneam de unul singur.

Într-o zi, căutând ceva printre vrafurile de cărţi şi hârtii, am dat din întâmplare peste o micromonogra­fie din seria «Artişti plastici» pe care dintr-un ascuns imbold am reţinut-o mai îndelung în mâini şi, înce­pând s-o răsfoiesc, întorcând filă după filă, am rămas la un moment dat cu privirea ca prinsă de vrajă asupra unei imagini. Dar numai pentru o secundă, poate, pentru că, simţind că acea imagine mă clatină din aparentul echilibru sufletesc în care mă aflam, am întors fila, am închis iute cartea şi am dat-o la o parte, vârând-o între celelalte. Am continuat să caut ceea ce porni­sem, dar de-acuma am înţeles că în zadar caut nu pentru că obiectul ori lucrul cu pricina s-ar afla în altă parte, ci pentru că nici nu mai ştiam ce voiam să găsesc. Astfel, după o bucată de timp în care, recunosc, nu eram conştient de ceea ce mi se întâmplă, mă surprind că ţin în mână aceeaşi cărţulie-album, o des­chid, găsesc iar fila cu imaginea de adineaori, care îmi furase privirea, mă tulburase, mă uit cu oarecare precauţie, oarecum distant, vrând să pricep de ce am fost într-atât de şo­cat de acea reproducere de tablou, pe care, desigur, o mai văzusem, şi nu o singură dată, vreau, vreau să pricep măcar, dacă nu, să înţeleg, dar simt că degetele îmi tremură, mi se usucă în gură, nu-mi ajunge aer, apoi simt că mi se ridică un nod în gât şi în clipa următoare mă umplu lacrimile.

Tabloul reprezenta o moară de vânt.

Ceva, mai bine zis, care a fost o moara de vânt. Rămăsese din ea numai baza, stâlpii verticali, grinzile orizontale, o construcţie dreptun­ghiulară, de lemn, care pentru un ochi neavizat n-ar fi reprezentat decât un desen geometric realizat în stil voit retro. Construcţia toată era din bârne vechi, înnegrite de ploi şi vânturi, iar în locul pereţilor de altă­dată, îmblăniţi cu scânduri, acum se căsca golul, golul din toate părţile, şi parcă vedeai ca aievea, simţeai cu propria piele, cu întreaga fiinţă cum bat, suflă năprasnic vânturile înghe­ţate printre ele, vânturile fierbinţi, uscate ale stepei… Tabloul avea sub el două cuvinte: „Vânturi basarabene”. Era opera lui Igor Vieru.

– Vânturi basarabene… Vânturi basarabene… Igor Vieru… Vânturi basarabene.. Şoptind aceste cuvin­te, am pus pe raft albumul deschis la fila cu reproducerea tabloului, aşa ca să-1 pot vedea fară a-1 lua în mână.

În zilele ce-au urmat, de nenumă­rate ori, răscolitoarea şi enigmatica imagine m-a făcut să-mi opresc privirea asupra ei (deşi aş fi preferat s-o ocolesc, dar era peste puterile mele), să-mi amintesc de cele mai frumoase momente cu Igor (ne cu­noşteam de aproape treizeci de ani, de pe timpurile „Chipăruşului”) şi, la un moment dat, am înţeles că altfel nu-mi voi putea învinge obsesia decât văzându-1, să stăm de vorbă ca altădată, să discutăm, să ne amintim de cele trecute vremi…

I-am telefonat. Nu era în oraş. Plecase la ţară.

Era vară.

Au mai trecut zile. Poate o săptămâ­nă. Pe neaşteptate am fost căutat

Igor Vieru, îmi spuse doamna sa, a aflat de dorinţa mea de a-l vedea şi mă invită în ospeţie la Cernoleuca. Știam că nu e prea bine – o boală veche la plămâni – dar mi-am zis că aerul satului său îi va face bine.

Pe măsură ce mă apropiam, o nelinişte venea să puna stăpânire pe mine: cum arată? Ce să fac ca să nu-l incomodez? Ajuns însă în faţa cu adevărat monumentalei porţi a casei – doi uriaşi stâlpi de stejar dăltuiţi, cele două canaturi ale porţii cu luna şi soarele, acoperişul (impunător în două ape, de şindrilă, văzând-o, m-a pătruns un senti­ment de durabilitate, de netrecător, aşa că atunci când l-am zărit pe Igor venind spre mine să deschidă, l-am ( identificat, fară să-mi dau seama, cu magnifica poartă, a cărei istorie, ! istorie a facerii ei, avea să mi-o povestească, printre atâtea altele pe parcursul celor trei zile şi trei nopţi, cât ne-am aflat împreună.

сканирование0062Căldură, zăpuşeală… Igor însă arăta binedispus. Bucuros de oaspeţi, se mişca repede, gata să ne arate gospodăria, ce a făcut, cum a refăcut, a reconstruit, şi-a amenajat i atelierul de lucru şi, în primul rând, salonul unde avea un perete imens pe care îl acoperise în întregime, de sus până jos, cu cele mai valoroase pânze. Luasem şi aveam cu mine un aparat de radio, care era în acelaşi timp şi dictafon, astfel că, prinzând o muzică pe vreun post oarecare, apăsam neobservat pe clape  și treceam la regim de imprimare atunci când Igor îşi amintea vreo poveste interesantă. La început Igor nu dădu atenţie detaliului, dar când observă că asemenea momente se repetă, aşa cum şedeam în boschet, eu pe o bancă aşternută cu un lăicer, iar el pe un pat pe care se afla o blană cu care se cuvenea să se apere de un eventual curent rece, îmi întoarse o privire tăioasă şi zise: „Dar tu înscrii acolo… Pentru ce-ţi trebu­ie asta? Închide-1”. L-am închis, dar peste o bucată de vreme degetele au apăsat singure pe buton. Reacţiona cu suspiciune, ca un om care a trăit pe propria piele teroarea şi, cu toate că timpurile erau altele, îi era greu să depăşească reflexele vechii precauţii. Până la urmă s-a obişnuit cu ceea ce făceam, cu atât mai mult că i-am promis că anumite momente mai delicate care vizau persoane şi situaţii le voi demagnetiza: „Asta să ştergi, auzi?” S-a stins în pragul verii următoare Making ofacum înţeleg şi-mi dau seama ce bine am făcut că mai mult am ascultat decât am vorbit, că am reuşit să înregistrez pe bandă cele mai frumoase episoade, iar atunci, când am fost prădat şi mi s-au luat acele casete, am avut norocul să le recuperez.

Cum se rânduiesc lucrurile pe lumea asta!

Cum nu putem cunoaşte niciodată dinainte cele ce ne aşteaptă în zilele ce urmează!

Boala şi pierderea mea.

Zguduitorul tablou „Vânturi basa­rabene”.

Întâlnirea cu Igor Vieru în ultimul lui an de viaţă.

Inspiratele lui istorisiri şi amintiri pe care eu am avut fericita idee de a le înregistra.

Furtul şi reîntoarcerea casetelor – unele au dispărut fară urmă.

O, cum se rânduiesc lucrurile pe lumea asta!

Cum nu putem şti niciodată di­nainte ceea ce ne aşteaptă!

Am fost răscolit până în adâncul sufletului când, la funeraliile artis­tului, care au avut loc în sala unde fuseseră expuse cele mai valoroase pânze – Igor lucra în ultimele lui zile de viaţă la cea mai mare expoziţie a sa – am trăit negrăita durere a pier­derii omului şi maestrului, dar am fost tulburat văzând că a ales drept emblemă a expoziţiei sale – ultima, de care n-a avut parte să se bucure, din mijlocul căreia l-am condus pe ultimul drum – tabloul „Vânturi basarabene”.

Ceva care fusese o moară de vânt: bârne vechi, înnegrite de ploi şi vânturi, prin pereţii de altădată se căsca golul, golul din toate părţile…

… În zilele petrecute împreună mi-a arătat ca unui prozator ce sunt (dacă sunt) un caiet cu povestiri (schiţate ori poate finisate, nu ştiu), din care am înţeles că ar fi vrut să publice. Ca un omagiu adus me­moriei marelui artist care a fost şi rămâne Igor Vieru, propun atenţiei dumneavoastră aceste patru mi­nunate nuvele-confesiuni, nuvele-amintiri, aşa cum le-a rostit însuşi autorul lor.

CREIONUL TATEI

– Prima dată când m-a fermecat creionul, trăsătura de creion, miş­carea creionului pe hârtie era făcută de altcineva, făcută de tată-meu.

Într-o dimineaţă, ne sculăm. Mama ne dădu cămăşi albe, de pânză; i-o dat şi tatei cămaşă. Tata, de-amu duminică dimineaţă, se duce repede în casa ceea mare. Dispăru. A luat un creionaş – era şi tâmplar, era şi cizmar, era de tot ce vrei. A încercat să facă şi un perpetuum mobile, îşi bătea capul, se-ntrecea aicea încă cu unu’. Viori făcea, bijuterii făcea, cercei de aur, de argint, inele. Case zidea, de jos până sus. Lemnar, din lemn facea case, până la şindrilă. După aceea se facea roată, îşi da drumul în jos şi sărea drept în picioare. De pe acoperiş. (Râde.)

– Asta era ritualul. Meşterul Manole.

– Şi a dispărut. Numai ce cat – vine. Era în cămaşă albă şi în izmene albe. Şi ne-arăta nouă şi i-arată şi mamei. „Măi Dumitre, da’ ce-i, azi îi duminica, ce te-ai apucat?” îşi făcuse autoportretul în oglindă. M-am uitat: cum, creionul ista să facă aşa ceva? Să iasă aşa ceva? Nu puteam înţelege cum putea un simplu creion să facă aşa chestii.. Să iasă omul – cu ochiul, cu gura… Nu m-a trăsnit talentul lui, da’ creionul, minunea creionului şi a hârtiei. (Râde.) Undeva în mine s-a dat o lovitură… primul contact, cum se zice, prima „zamâcanie”. (Râde.). сканирование0070

Şi pe urmă, mi-aduc aminte că eu stăteam cu frate-meu, bahurii, pe sofa sus, da’ el şedea sprijinit jos, la sobă. Se uită la bunicul Ion. Era cu plete lungi şi cam rare aici, în vârful capului. Dacă erau pletele, aicea trebuie să fie loc gol, că pletele cădeau jos. Alb la cap şi cu musteaţă albă. Nas coroiat, ochi albaştri. Parcă-1 văd. Da’ noi luam faină de popuşoi şi-i presuram în cap. (Râde.) Era duminică, cred că părin­ţii noştri erau duşi de-acasă. Numai el era, şi ne ţistuia să fim cuminţi pe cuptor. „Fiţi cuminţi, măi.” Da’ noi tot presuram, da’ el se scărpina… Iar presuram oleacă de faină de păpuşoi, el iar se scărpina… Până a înţeles. (Râde.)

– Bahuri, într-adevăr!

– Şi odată, pe când el şedea tot lângă soba ceea, m-am pus pe pragul uşii dinspre casa ceea mare, şi mi-am pus un scăunel, am luat o hârtie şi l-am desenat. A alergat după mine să mă bată, aşa de frumos l-am făcut. E-he-he! Hârtia ceea a umblat în toată mahalaua. „Ia-uite ce face Igor!”

Şi-apoi pe urmă, când am ajuns în clasa întâia –  m-am dus cam devre­me la şcoală, de vreo şase ani –  era un învăţător, Schiţcu. Ne-a învăţat vreo jumătate de an. Şi, când ne-a desenat cu cretă colorată pe tablă o moară de apă, eu am rămas… Fer­mecat! … Am avut сканирование0074acelaşi şoc! Ca şi cu creionul acela. Pe urmă am mai văzut nişte oameni de pe la noi care făceau cărţi de joc De-a lui Pomozanu, nişte poloneziare ştiam că aveau nişte pasteluri de-acelea grase, colorate. Culorile acelea mă fermecau!… Rozul acela era roz… al dracului de roz şedea acolo, galbenul acela… al dracului de galben şedea acolo! Tuşul acela, pe care eu îl miroseam…

Îţi voi povesti cum m-am dus cu Sonca… să cumpăr eu acuarele şi tuş la Ocniţa. (Râde.) Da, şi… nu mă lăsa. Era hârtie colorată care se decupa, care trebuia s-o încleiem noi, avea nişte culori delicioase, nu de asta care se vinde acuma. Era venită din Belgia. Pe urmă am ajuns şi eu vânzător la cooperativa noastră, la prăvălia noastră de la şcoală, şi eu eram cel care o vindeam de-acuma, o ţineam în mâna mea hârtia ceea… (Râde.)

Da. Am uitat încă să-ţi spun. Când eram încă mic, frate-meu mă lua la şcoală. Şi mă сканирование0072punea undeva într-o bancă goală. Învăţătorul îmi dădea voie să şed. Când era ora de desen, învăţătorul mă chema şi-mi punea un scaun, îmi dădea o cretă şi mă punea să umplu tabla ceea cu desene: iepuri, găini… Iepurii îmi ieşeau tare bine, şi găinile, şi cucoşii. El se ducea afară şi fuma. Când se termina ora, venea. Şi băieţii din clasă desenau desenele mele. Da, a mai fost un moment… Tot până a fi de şcoală. Ne-apucam cu frate-meu Mişa şi desenam, închipuiţi-vă, abstracţii. Pictură abstrac­tă, desen abstract. Luam un cuvânt în primul rând de genul: marcoteţ! Ştii ce-i aceea marcoteţ? (Râde.)

– Da.

– Asta-i covată mititea… Asta-i o oală, aşa… Da’ din lut, unde se freacă macul. Aşa, aşa, marcoteţ. Şi, ca să pătrundă în noi imaginea, nu aşa cum este el, ci sunetul lui, înţelegi, emoţia lui, spuneam mar­coteţ, marcoteţ, până înnebuneam morloteţ, mortocot şi de-amu nu mai eram în stare să spunem cu­vântul adevărat marcoteţ. „Cum se numeşte, mamă? Cum se cheamă asta?” (Râde.) „Marcoteţ, măi.” Şi atunci noi făceam nişte linii multe, întortocheate… Ajunsesem până la aceea că desenam cuvântul cuţit Adică nu cuţitul, da… cuvântul…

– Imaginea?

Emoţia cuvântului. Am ajuns până la aceea că ne întreceam să le desenăm ba pe mătuşa Măriţa, ba pe teotea Sofronia. Asta era, ha! Aicea am dat greş. Pe oameni nu-i poţi desena după cum le sună numele – Sofronia sau Măriţa.

– După caracter.

– După cum erau. (Râde.) Dacă era rea, faceam nişte colţuri!… Uite, stau acuma şi mă gândesc: măi, da mari nebuni eram noi, copiii! Da, şi pe urmă, când umblam deja la şcoală, eram prin clasa a treia, la recreaţie… Eu nu mi-aduc aminte, nu ştiu snoava asta, dar mi-au povestit-o foştii mei colegi, cu adevăr cum a fost… îi desenasem pe Horia, Cloşca şi Crişan.

– Trei eroi.

– I-am desenat cu creta. Şi a sunat clopoţelul. Veni un alt învăţător, căci cam umblam dintr-o mână a învăţătorului în alta… Eram cam pribegi. Şi trebuia să vie o oră de acelea cam uscate, de-ale lor – de matematică sau nu mai ştiu ce acolo… în orice caz, nu de desen, nu de distracţie. Şi vede pe tablă opera. Şi întreabă: „Cine o desenat aici?” Băieţii tac. Tac şi eu. „Cine o desenat aicea? Ia treci încoace cine o desenat aicea. întinde mâna.” Poc! Poc! Nimeni nu vrea să spună

cine a desenat. Şi-apoi… eu nu-mi aduc aminte, dar mi-au povestit că m-am sculat şi am recunoscut că eu am facut-o. Şi învăţătorul: „Mă, eu asta am vrut să vă spun – că-i prea frumos!” (Râde.)

– După ce-a bătut o jumătate de clasă!

– Apoi el făcea educaţie: de ce tac?… De ce nu-i disciplină aicea, ca să răspundă imediat?! înţelegi tu? I (Râde.)

DOUĂ MARI DESCOPE­RIRI: STICLOFONUL ŞI FILMUL

– Şi, vasăzică, cu muzica vătraie­lor, cum am zis. Înţelegi tu? Eu mi-aduc aminte, când eram mititel, aveam o atracţie spre tot ce era mai… mai bizar! Ştii? De aceea a apărut de-acuma şi armonia în dizarmonie. Ca în muzică: cu cât disonanţa-i mai mare, cu atât mai bine. Şi dacă bine-i trasă… (Râde.) Iese că e invers.

Vezi aceste două viori? Sunt mai mult simbolice. Sunt cumpărate de la magazin. Dar tată-meu câte viori a făcut… S-au pierdut! Frate-meu o dat una, într-un moment greu, unui soldat. El gândea că s-o ia şi o să… cu părintele Zaharia, numai cât acela… că s-o dus un om din sat şi o pârât că el cânta pe timpul ruşilor la club. Ei şi ce dacă a cântat? Şi eu am cântat. Ce vremuri erau, ce vremuri!…

– Pe timpul războiului era atunci?

– Da, da. Şi ultima vioară pe care a facut-o tată-meu a dat-o acelui soldat care şedea şi-1 păzea pe Ilie acela. Ei, da’ asta-i cu totul altceva. Le ţin pe acestea ca amintire, în me­moria celor două viori făcute de tata – una a lui frate-meu şi una a mea. Şi noi cântam. Şi ne adunam noi toţi, mahalaua, aici, eram de-amu băieţandri. Şi eram vreo patru-cinci scripci. Şi cântam. Ţineam hangul, pe urmă, apărea unu’ cu solo. Şi faceam improvizaţii. De unde să ştim noi cum se chema? Ca şi cu desenele celea abstracte, despre care v-am povestit aseară. Se cheamă muzică, improvizaţie. Tâmpa-tâmpa-tâmpa… Vrei, nu vrei, iese o melodie. Fără să ştii de unde. Că aşa apare muzica, înţelegi?… Şi ajungeam până la aceea că luam sucitorul, mă duceam la uşă, faceam bas, contrabas… Luam lucruri fel de fel, să zăngănească. Era un jazz modern, ştii? De unde? La nişte copii de ţară? Era un fel de microistorie a muzicii care s-a dezvoltat în noi, înţelegi?

сканирование0087Ţi-am povestit de sticlofonul meu, da? Eee! Casa era la vreo cinci-şase metri de drum. Uşa deschisă. Casa cea mare era plină, adică… atunci când era goală, nu era plină cu nică. (Râde.) Jos, pe faţa casei, nu era muruit, nu era pusă podeaua, fiindcă aici gospodarul lasă casa mare s-o gătească pe urmă, apoi dă o nevoie peste dânsul şi n-o mai găteşte. Şi casa mare, care trebuie să fie cea mai frumoasă, rămâne cea mai negătită.

Era vară, eram singur acasă, m-am dus în casa mare şi acolo era o solniţă micuţă pe picioruş şi… sunam în ea, sunam… Apoi am luat şi alte obiecte. Şi am început să fac gama. Şi-apoi am luat şi sticle, căci n-aveam atâtea solniţe câte mi-ar fi plăcut. Erau solniţe, erau sticle, erau pahare, erau cutare… (Râde.) Era una cu oleacă de apă, am vărsat-o şi am văzut că sună altfel. Descoperi­re! Vasăzică, se poate… Am pus apă, la nivel diferit, în sticlele pe care le aveam. Le-am armonizat. Şi am început să cânt. Cu un beţişor. Mă aşezam jos în faţa casei, şi ferestrele erau deschise, şi eu cântam, cân­tam, ziua în amiaza mare, ştii, eram sătul de tăcere, atuncea nu erau maşini, toată lumea era la strâns, doar dacă trecea câte-o babă sau un moşneag pe drum. Când ridic ochii – era plin de lume la ferestrele deschise… (Râde.)

– Asculta muzică?

– Da, asculta muzica. (Râde.) Şi iaca: „Bahurul! Măi femeie, ce-o să fie din băiatul matale! Merg eu pe drum şi aud: ţârâie ceva undeva, dar ce, că tare frumos? Mă duc la fereastră şi, când văd, şede pe faţa casei şi cântă la nişte bocne…” (Râde.)

Da. Dar camera asta întunecoasă ştii cum am descoperit-o?

– Camera obscură?

– Camera obscură. Cum am desco­perit aparatul de fotografiat. Mama era dusă la deal, eram eu singur în casă şi era o căldură afară! Şi unde să te culci? M-am culcat în casa cea mare-mare (aveam două case mari, una mare şi una cea mai mare). Sub… laiţă. Acolo era răcoare (râde), musca nu mă prindea şi dormeam de amiază. Mă duceam acolo că erau astupate ferestrele, ca să fie răcoare în casă. Mă culcam spre peretele dinspre drum, sub ferestre. Şi mă uitam pe peretele istlalt.

– A! Umbre.

– Stai! Şi ştii ce? Huruie o căruţă. Merge. Ce dracu’?! Peretele se face galbăn… Dâr-dâr-dâr. Iar pata roşie erau caii. Şi nu înţelegeam ce-i asta, de ce e totul invers? Dau per­delele la o parte să văd, da’ acolo era o gaură prin care pătrundea lumina. Era neregulată, ca o deschizătură mare. Şi nu era nitio formă, totul era diform, numai culoarea, numai lumina pătrundea şi se reflecta pe celălalt perete. Şi atunci am luat nişte bolduri şi am strâns gaura, am fixat în mijloc o cutie de chibrituri ca să pătrundă lumina printr-o gaură mai regulată. Şi văd cum pe peretele celălalt mânzul alerga de-amu cu picioarele în sus (Râde.), căruţa, oamenii mergeau în alb îmbrăcaţi. Şi mă uitam la un film color. Numai că era cu capul în jos.

– Trebuia să te întorci şi tu, Igor.

– Măi, şi aşa-mi plăcea… îmi zi­ceam: uite, măi, cum se vede film şi colorat, şi viu! Şi găina, câr-câr-câr, apărea în raza aceea de reflectare, era proiectată acolo… Şi asta-i tot o invenţie copilărească, fără să ştiu… Că n-am ajuns să-nvăţ…

SONCA

– Cum o chema?

– Sonca. Sonca. (Râde.) Tatăl-meu o botezase. Când m-am născut, ea era de-acuma Sonca, care trăgea şi la plug, şi la căruţă… Şi era scundă, avea crupa grăsuţă toată vremea, până în ultima clipă. Ştiu că aşa era: grăsuţă, frumoasă, cu pată frumoa­să, albă, în frunte, cu pleata aşa pes­te ochi… Şi blândă nemaipomenit, aşa cum îi erau blânde şi formele.

Dar eu eram mic, atât de mic! În fundul grădinii – pe aicea-ia, era, cred, în fundul grădinii – mă jucam în curpenii de cartofi. Iar ea a ieşit din cămară, au scăpat-o… Şi zburda. Si a dat peste mine. Şi m-a călcat peste pântece. Şi cum m-am răsturnat, m-a călcat aicea… Şi cum m-a observat, n-a mai călcat. Eu, de frică, m-am apucat de piciorul ei.

Şi ea zburda, mergea în trei picioa­re, iar eu atârnam ca ciorchinele de al patrulea… S-a oprit. Părinţii mei s-au speriat, nu şagă! Eu nu ştiam ce-i asta, că trebuie să mă mai sperii, sau să rămân la gradul vechi de sperietură. Eram şi mic… Dar ţin minte, fiindcă lucrurile de mare zguduire se imprimă şi nu se mai şterg niciodată din creier.

Hm… (Tuşeşte.) Ştiu că avea pereche, dar era palidă, nu o mai prea ţin minte. Atâta ţin minte, că era iarnă aprigă. Ferestrele îngheţate. M-am uitat, prin gheaţă, în drum, şi ce văd eu? Şede sania noastră cu Sonca şi cu iapa cealaltă, care era… cu piciorul rupt. Lunecase pe gheaţă şi piciorul atârna numai de-un fir de piele. Şi acum, când mi-aduc aminte, mi se face pielea găină.

– După aceea a mai trăit iapa, aşa-i?

– N-am mai văzut-o… Atâta ştiu. Că pe acele vremuri erau cimitire de cai şi aveau un gard de sârmă ghimpa­tă, poate mai bun ca acel gard pe care-1 avem la cimitirul oamenilor. Mi-aduc aminte că, pe când ne du­ceam la munca câmpului cu căruţa, vedeam câte o femeie care bocea deasupra mormântului – înţelegi tu? – al unei vite sau al unui cal…

– Îi înmormântau? În toată regula?

– Da, da’ cum? Îi înmormântau în groapă, că aşa era legea. Să nu se facă infecţie, înţelegi tu? Da’ acuma, sărmanii, caii n-au cimitire, iar de vite nici nu mai zic, că acum le mă­nâncă înainte de a se naşte. (Râde.) Eee, Sonca de-acuma crescuse mare. Era neîntrecută la alergări. Când ne duceam noi, copiii, cu caii la păscut, sâmbăta, puneam câte un şumuiag, câte-un snop de grâu pe-o prăjină adusă din pădure, îi dădeam foc şi… lumina jumătate de câmpie, ştii? (Râde.)

– De ce?

– Pentru spectacol: cu caii la păscut! Iar dimineaţa mergeam cu caii la scăldat. Şi atunci fiecare îşi încăleca calul. Eu o încălecasem pe Sonca mea, dar fără căpăstru, fără nimic, nu mă ţineam nici de păr, ca tătarul, ştii aşa, cu mâinile şi picioarele într-o parte. Când făceam câte-o chiuitură, ea ieşea înaintea tuturor cailor acelora graşi, mari, lungi, înalţi. Ea îi întrecea pe toţi. Sau mă mai sculam încă, cu echilibristica, şi-n picioare, numai din când în când mă atingeam cu tălpile de spinarea ei – şi zbura.

– Ea înţelegea că eşti copil şi avea grijă de tine?

– Apoi, înţelegi tu, eu o iubeam aşa de mult, încât mă gândeam că eu sunt feciorul iepei. Făt-Frumos, Fiul Iepei.

– Povestea ceea frumoasă!

– Da. Aşa-mi plăcea mie de dânsa. Dar iată, odată, mă trimite mama mea să aduc iarbă cosită –fusese ea ziua şi a cosit – pe la capătul hecta­relor trecea o gârlă. Şi acolo era ver­deaţă şi ea cosea… Şi eu mă duceam seara şi încărcăm iarba, încolo, spre Pădurea Haragii, spre Lipnic La Cei doi Peri se numea. Încărcăm cât se putea încărca, dar iarba, fiind verde, era grea. Iar eu nu prea ştiam a duce caii, făceau cam ce vroiau. Şi-am mers noi. Dar iazul s-o rupt Nu mai era iaz. De-amu şi trecerea nu ne era pe iezătură, dar pe după, printr-un vad micuţ, o râpă.

– Era glod?

– Da, era glod, da. Şi ajung cu dânşii acolo…

– O! V-aţi înglodat?

– Toate căruţele treceau, că va­dul era mic. Dar caii mei şi roţile dinainte s-au blocat în malul istlalt. Şi eu mă-nfurii şi încep să strig la ei, iau ghiciuşca să-i bat. Şi zic: măi! Stai! Da’ oamenii mari o mai şi întorc şi bat şi cu codirişca! Începusem să mă maturizez, să fac pe omul mare. Uitasem că sunt Feciorul Iepei. Am început să bat într-înşii… Şi când am văzut eu că ei şed şi nici nu se mişcă, de-amu mă gândeam că aici e aici… Era asfinţitul soarelui. Spre orizont cărăbuşii zburau ca nişte bulgări de aur în contra soarelui, ştii aşa, parcă lumini scânteiau. Şi m-o furat spectacolul ista. Şi, măi, mi-aduc aminte c-am oftat şi, am trecut la alt sentiment că, iaca, se face noapte, o să vină lupchii şi o să mă mă­nânce. Şi s-or repezi, poate, chiar la cai întâi, că-s mai mari, zic, or să mănânce mai mult… Şi am început să plâng. Şed şi plâng. Mă aşezasem în faţa lor pe imaş. Da ei stăteau acolo cu roţile de la căruţă de-amu băgate acolo…

– În mâl?

– Da, în mâl. Şezând eu aşa şi plân­gând, numai ce aud: crâc-crâc! Şi Sonca cu aceealaltă, Patca o chema, fiică-sa, slăbănoaga, scot căruţa.

– Singure?

– Au scos-o şi s-au oprit Şi au făcut: hhu! – Au oftat. Gata! Da’ eu m-am sculat şi m-am dus la ele şi-ncep să plâng iarăşi!… Şi o pupam pe ochi, pe bot, parcă era o scenă din Tolstoi – sentimentul ista slav, ştii! Că după ce-1 ucizi pe om, îl plângi. (Râde.) Şi, vrasăzică, mi s-a părut o minune. Şi mi s-a părut că într-adevăr asta-i mama mea, care mă-nţelege. Eu, ca fiu, deja mă uni­ficasem cu ea, credeam că asta sunt eu – şi mai mult nimic! Mă urcam în vârful dealului: până ajungi la vârful dealului, întâi apar stâlpii de telegraf, primul semnal că amuş am să văd de-acuma vârfurile primilor plopi de la sat, pe urmă de-amu or să apară primele hogeaguri.

– Dar era de-acuma cam întuneric?

– Da, eu urmăream întotdeauna etapele iestea – cum creşte stâlpul la orizont, creşte, eu mă urcam – creşte, creşte, pe urmă apare alt vârf, alt… Ţin minte asta, parcă acuma văd în faţa ochilor.

Şi am ajuns acasă! Şi iaca, moş Andrii oloieru’, care cu iepurele, tot a venit şi zice:

– Măi Anică, măi! D-apoi că iapa asta a voastră de-amu-i bătrână, măi. Vindeţi-o, măi, d-apoi ce, voi s-o ţineţi pân-a pieri?! Îţi lua un ban, măi… Du-o la iarmaroc şi vinde-o şi cumpără alt cal, mai tâ­năr. Mama mea tot nu putea, dacă aproape şi ea crescuse cu calul ista. Era de vreo 25 de ani de-acuma.

– Bătrână?

– Bătrână, bătrână! Şi ea tot grasă, tot aşa frumoasă şi înţeleaptă… Şi mama mea, ascultând, fiindcă gospodarul aşa trebuie să judece, şi mama, nefiind decât văduvă, o fă­cut ce-o învăţat-o moşul. Şi s-o dus într-o zi la iarmaroc, într-o luni. Şi vine mama mea, şi desface poala şi arată banii: „Iaca, Sonca”. Am plâns toţi, şi mama mea a plâns. Pe urmă mama mea a umblat să cumpere alt cal. S-o dus iar într-o luni la iarma­roc Şi mama mea vine plângând. „Da’ ce, mamă?” – „M-am dus şi am văzut-o pe Sonca.”

– La acelaşi stăpân?

– La omul acela străin. Şi când am văzut-o, m-am temut să nu mă vadă. Şi am fugit din iarmaroc şi am venit acasă. Ei, asta, iaca aşa am povestit. Multe am lucruri de-aiestea, veridice, din copilăria mea, care au contribuit la educaţia mea sentimentală.

– Nu numai sentimentală, ci şi umană.

– Păi. Da, păi, cum se poate? Umanismul fară sentimental nu poate i exista. Că un canibal uman nu i poate fi. (Râde.)

POARTA

– S-a întâmplat pe aici o iarnă mare… Şi a început tăierea pădurii. Da’ nu aşa – pe-un cap!… Cu tot cu seminceri. Doi-trei oameni trebuia ca să-i cuprindă…

– Dar cui îi încurcau?

– Lui Brejnev, care a domnit el aşa mult şi s-o făcut multe prăpăstii. Le trebuia strujcă pentru coniacuri. (Râde.)

– La bandiţi!

– Anume. Şi, vrasăzică, chem toţi lucrătorii la ocolul silvic: ingineri, medici de păduri sau, cum se mai numesc, sanitari… Le spun: „Ian veniţi dumneavoastră. De ce se face chestia asta? Nu trebuie să se taie. Ne pare rău…”, că nu e justificată tăierea asta totală, ca şi cum au trecut cu buldozerul. Se face tăiere sanitară, se curăţă, se înlocuieşte. Dar au făcut acolo o mirişte din pădure şi au pus acuma nişte tufe de căpşuni (Râde.) Da’ pădure nu-i!

Şi eu m-am gândit aşa cu Dicu: măi, ce să rămâie amintire de la  pădurea asta? Hai să vorbim cu pădurarii să ne deie nouă trei seminceri: doi pe din părţi şi unu’ care-i pe deasupra. Să facem noi o poartă!

Şi i-am adus iama cu greu, cu tractoare. Îi târâiam pe zăpadă. I-am adus la… acolo unde se taie lemn, la colhoz, i-am dus, şi i-am tăiet vreo câţiva ani. Şi după aceea ne-am apucat de cioplit. Şi, vrasăzică, când am început de-amu să ridic poarta, ridic un pilon, al doilea… Şi oamenii treceau pe acolo şi se uitau că-i frumos, cioplit frumos pe amândo­uă părţile. Ei credeau că asta aşa o să fie… „Iaca, frumos ai făcut mata.” Când i-am pus şi pe acei deasupra… „Ee, de-amu-i ca un fel de arc de triumf, ştii!” Când au aflat că eu vreau să pun şi porţi, se revoltau… „Ee, nu trebuie, că şi aşa-i frumos!„ (Râd.)

Da, înţelegi tu? Ce gust are poporul nostru! Că, într-adevăr, era ca o sculptură, ca un monument, ştii. Pe lângă asta, de vreo trei ori am mutat-o. Unu1 zicea să pun poarta mai încoace, unu’ zicea să pun poarta mai încolo. Până vine unu’ şi ne convinge: „Cine a văzut poartă să nu fie în rând cu gardul?” (Râde.) După ce-am ridicat-o, veneau fel de fel de meşteri bătrâni. S-a zguduit Cernoleuca din rădăcini, ştii… Apă­ruse ceva nou, ce n-a fost niciodată şi nici nu visaseră.

– N-au mai fost aşa porţi?

– N-o fost, niciodată! Doar încolo, înspre munţi… Dar altfel de porţi. De cele joase, de brad. Aici, când au văzut-o, treceau toţi, au început i să se mişte oamenii altfel parcă… Aşa uni părea, cel puţin, mie. Ee, ceva s-a transformat în psihologia lor, când meşteri vechi, oameni gospodari, veneau ei singuri (eu îi vedeam când trec), se puneau acolo jos şi se uitau la dânsa, se spriji­neau… Da’ unu’ chiar, cinstit, mă aştepta. „Iaca, nici eu nu mă duc de aicea. Şed cu ce ai făcut ’neata, că ai făcut ceva care o să rămâie.” Da’ unu’ vine şi zice că asta de-amu nu mai este poarta mea –  asta-i poarta tuturora. Ei mă deposedau de-acuma, ei de-acuma se puseseră stăpâni toţi pe dânsa, ştii? De-amu era o mândrie colectivă, da! Înţelegi? Unu’ vine şi spune, zice… Apoi aşa îi găsesc pe toţi şezând lângă dânsa… Şedeau ei şi meditau lângă dânsa, ştii… (Râde.): „Aşa ceva nu că nu-i tătă Moldavia, da’ pi tăt Eseseru n-ai să găseşti!” (Râde.)

– Aşa-i. Da’ cine a făcut-o?

– Dicu!

– Ce este? Cum se naşte un artist? Care-i clipa? Motivaţia?

– Un artist care de-acum se formea­ză, care ştie de-acuma că a prezen­tat ceva. Un sentiment frumos… De ce se face, în primul rând, un copil pictor? Pentru că el… el vrea să exprime ceva prin forma asta. Compozitorul face prin muzică, el prin forma asta… culoare, linie…

Şi atunci, dacă el a învăţat despre culoare, teoriile ce le-a învăţat el, după ce a făcut cunoştinţă… Eu, când văd un copac, copacul cela ţi-atrage atenţia, vrând-nevrând, fiind chiar şi nepictor. Şi atunci, dacă îţi atrage atenţia copacul cela într-un fel, înseamnă că e impozant ori prin măreţia lui, ori prin forma lui bizară, ori mai ştiu eu ce. Sau cine ştie? Poate că bate o rază de soare într-un fel, încât îi dă o culoare al­tfel. Prin ceva el te atrage. Şi atunci te apuci să lucrezi. Emoţia asta pe care o ai de la obiectul care… care dăinuie, ea te face de acuma, vrei nu vrei. Trebuie numaidecât să-1 faci. Uite asta te îndeamnă mai departe. Şi de-amu emotivitatea asta pe care o ai de la obiect, vasăzică. Ea se transformă, cum să spun, în actul de producere, în actul de creaţie, de a-1 face. Şi atunci treci în momentul cela când uiţi, când pui culori mai repede, uiţi că tu eşti un simplu tehnician, că ai luat o pensulă, un obiect pe care tu îl transpui în culoarea altui obiect, să zicem. Şi pui culoare peste culoare pe pânză. Uiţi de chestia asta. Uiţi, cuprins de emoţie, vibrezi, încât uiţi de tine însuţi. Lucrezi. Iar inconştient te concentrezi numai în momentul de creaţie. Şi tot –  teorie ce-ai ştiut, şi tot ce-ai învăţat, toate emoţiile. Iaca, uite, asta-i! Altfel eu nu pot să explic cum se transformă actul creaţiei, cum se acordă, cum… Cum ai formulat tu întrebarea?

–  Cum se leagă, cum se întâlnesc culoarea, linia, forma, expresivitatea plastică cu instinctul profund, nu cu conştiinţa, pe lângă conştiinţă, 1când încă nu ai niciun fel de teorie… Uite femeia asta care… a văruit casele astea. Ea combină culoarea albă cu verdele. Şi aici tot e spus. Alb, peretele casei cu verdele cela. Şi ea spune lucruri de care nu-şi dă seama. Cum se numeşte verdele ista?

–  Eu aş spune că verdele e un ocean, fiindcă ei tind spre un anumit verde. Dacă la om iese sau nu iese verdele cela, asta-i altă treabă. Se fac multe derivaţii din verdele ăsta. Dar ei tind spre un anumit verde, verde crud, un verde strident şi cât mai-mai… Să-ţi deschidă ochii întrucâtva, el bate în culoarea verde a frunzelor. Verdele frunzei e… ceva mai nobil de-acuma. Dar eu aş spune că acest verde e mai ţigănesc. Căci el pune un oranj, un galben, un albastru şi gata. Pe timpuri ei nu aveau gusturile iestea. N-au avut. Ei căutau… culoarea să fie pe şal, pe şalincă sau rochii… să fie culoarea mai potolită, mai domoală… De amu, de ce merge, covoarele le fac cât mai ţipătoare, pun un violet pe lângă galben… Ce poate fi mai oribil şi mai strident decât o culoare violetă pe lângă un galben?!

– Igor, uite, eu am fost la simpozi­onul ăsta despre care vorbeam şi acolo se punea problema aşa: epoca noastră, în care trăim noi astăzi, epoca postindustrială, este o reveni­re la baroc. Vasăzică, nu este epoca clasică, epoca echilibrului formelor, a echilibrului de idei, a echilibru­lui stărilor spirituale interioare, ci o epocă a dizarmoniei, a ruperii armoniei, a deranjării armoniei. Şi există teoreticieni ai esteticii şi ai culturii care spun că noi acuma am revenit la un baroc, cel de altădată. Asta se observă şi în muzică, asta se observă şi în literatură – mai ţipător, mai dezarmonizant, mai distonant.. Şi dacă-i aşa, înseamnă că şi gustu­rile femeilor, despre care spui mata, care vopsesc casele, e tot un fel de tribut plătit timpului şi atmosferei…

– Eu nu recunosc chestia asta! Aici e vorba de mijloace. Omul dacă nu găseşte în magazin altă culoare, se obişnuieşte cu asta şi caută să fie mai albastră decât asta. Asta este! Acuma din ce fac azi garduri? Cine putea să facă înainte garduri din sârmă de asta aşa, forjată, din metal, care mai mult a cimitir aduce decât a gard.

–  Vasăzică, aicea dictează materialul de construcţie, nu gustul?

–  Nu gustul… Gustul se dă. Uite, pe timpuri, pe când eram eu copil, femeile de aicea spuneau: uită-te, fa, ai dat casa cu var, ai pus multă sineală şi-i închisă. Ca la casele celea de la Moşanu sau de la Glin geni. Acolo casele erau aşa, albastru închis. Şi ele cunoşteau culoarea.

–  Bine, de ce atunci?

–  Dacă atuncea ele făceau culorile şi covoarele liniştite. Şi erau culori care strigă la covor. Strigă, zice, cică asta trebuie să meargă la covor, după model. Erau cele de culoarea chelii cucoanei A dispărut Fiindcă i-au luat locul acel sfecliu şi acel roz sălbatic… Fiindcă nu au cu ce vopsi vopsitorii, ei n-au mijloace, şi-i greu. Sau de acuma se apucă orişicine şi vopseşte şi nu reuşeşte. Şi atuncea femeile, de regulă, fac covorul din ce au. Şi au făcut un covor, şi când văd, acela e ochios, vrei nu vrei. Ei poate şi şochează prima dată. Da’ dacă-i arătos! Ştii că se zice aşa în lume; nu-i frumos, da-i arătos. Şi mai vine o dată, a doua oară. Da pe urmă, din aţele acestea, care… accidental, fiindcă nu există culoare sau meşteri de a fece culoarea bine, acceptă covoa­rele care sunt de acuma. Ei încă ce fac cu modelele astea? Uite aicea trebuie să spunem despre altă teo­rie… Este frunza. Frunza era făcută, doar astea erau luate după modelele acelea realiste, frumoase, care erau pe la noi aduse din Germania, din Austro-Ungaria… Şi trandafirul făcut. Şi apoi făcută frunza. Tranda­firul era făcut cu petalele lui rubinii, să fie frumos, înţelegi tu? Frunza sau trandafirul… Hai să luăm frunza, că e mai simplă… Aicea e complicată culoarea. Ele o trans­formă. Ele nu vor de-acuma… Că am înţeles eu? Ca să foci un covor identic cu acela model, trebuie să pui ba un pătrăţel, ba din două, ba din trei sau din patru. O frunză, de la o margine până la alta, era făcută din vreo cinci culori. Şi trebuia să se focă de multe ori cu mâna. Şi acuma, fiindcă ele se angajează să focă covoare la alte femei, ele zic dă, fo, să focem cât mai repede Ele ce fac acuma? Fac frunza aceea toată verde şi o linie verde închisă în mij­loc.. Şi aicea are să apară fiecare, are să filozofeze că, uite, stilizează… Nu mai stilizează! Aici, pur şi simplu, e practic pentru dânsele: ca să termi­ne mai repede covorul. (Râde.) Şi e un baroc despre care spui tu. Ce-i de fapt? Aceleaşi valuri de protest care apar în orice domeniu orişiun­de, înţelegi tu? Fiind omul plictisit de umor sau de un fel… chiar de comportarea… Ştii, oamenii s-au săturat acum de a fi bunici din ceia buni, să fie, să se poarte frumos cu bunicii. Să fie supuşi bunicilor. Ia spune: nu era o vreme când se considerau fetele frumoase acele cu picioarele strâmbe? C-am auzit că una, nu ştiu unde, în Apus, cânta la microfon. Cu cât avea picioarele mai strâmbe, cu atât talia o făcea mai aşa, ca să se vadă picioarele strâmbe. Măi tu, nu era moda ca oamenii să-şi coase buzunarele cu aţă albă? Ăsta era un protest, înţelegi tu? Şi cu cât erau hainele celea mai uzate făcute, să aducă aminte de vechitură, de au ajuns la odraslele acelor care în Apus erau ale bogătaşilor, având de toate cele – casă, trăiască – hai să mai umble nespălat, s-o mai facă pe proletarul, cum zicem. (Râde.). Şi apar lucrurile iestea toate, şi toate acestea sunt din protest, cum se spune Ajungi la un moment până acolo când trebuie să decazi în altceva, să te transformi. Asta-i legea…

– Asta-i un protest contra formelor închistate de-acuma, a formelor, a convenţiilor…

– Şi atâta timp cât curentele iestea, trecerile iestea se luptă, încă n-a ajuns ca una s-o biruie pe alta, atâtavreme are să existe: şi aşa, şi aşa. ***

Pe când era la Şcoala de Arte Plas­tice, a prins într-un simplu desen imaginea unei biete сканирование0089mame care, aşezată jos, cu copilul în poală, în calea trecătorilor, ţinea mâna întinsă cerşind milă. Era în anii grei de foamete, 46’-47’, când oamenii mureau cu miile şi zecile de mii, şi un simplu cerşetor nu era ceva ieşit din comun. Dar vezi că acea ne­norocită, în neştiinţa ei, se aşezase taman la picioarele monumentului măreţului conducător al proletaria­tului mondial, care avea şi el mâna întinsă, numai că gestul lui avea cu totul altă semnificaţie… Astfel se face că tânărul pictor se vede exclus din rândul învăţăceilor şi se întoarce în satul lui, dar şi aici dă peste aceeaşi pacoste de foame, mama şi pe cine o mai fi avut, neajutorată, şi atunci se hotărăşte să se angaje­ze ca zugrav de lozinci şi placarde şi tot felul de diagrame în centrul raional, pentru care muncă, după o lună de zile, nacealnicul care îl luă la el îi promise că-1 răsplăteşte cu un tăbultoc de posmagi. Munceşte flăcăuanul zi şi noapte. Îşi face pe cinste datoria, mai strânge ce poate, şi când se împlineşte sorocul, vine să ceară ce i s-a promis şi i se cuvi­ne, ca să se ducă mai degrabă acasă, ca s-o prindă cu suflet pe maică-sa. Când colo, tovarăşul nacealnic îi declară: n-am. N-am de unde-ţi da, cu toate că ştia că avea… „Atunci mi-au ţâşnit lacrimi din ochi, gândindu-mă ce-o să-i spun mamei… Şi ştii ce i-am zis? Am strigat: Aşa sunteţi voi, comuniştii – numai să amăgiţi oamenii!” S-a întors şi dus a fost. Şi adăuza: „Mă mir cum de nu m-a arestat! Că pe vremurile acelea…”.

Mai încoace, la maturitate, a rezidit din temelie casa părinţilor, ca să aibă un loc de refugiu la bătrâneţe, dar şi unde lucra (la oraş a aşteptat ani mulţi apartament), şi avea de gând să înfiinţeze în acea casă un fel de Barbizon – casă de creaţie rară pentru studenţii săi de la Şcoala de Arte Plastice unde a profesat mai mulţi ani. Ba a şi înfiinţat cu mult greu o mică şcoală de pictură la Cernoleuca, care a pornit bine, dar a terminat-o rău, căci de la ea a început vrăjmăşia unei părţi a satului şi a unor şefi împotriva Iul Şi încă una am mai aflat din gura lui IgorVieru: «Mi-a ars şi atelierul de la oraş. – Şi după o pauză lungă: – A ars tot ce aveam – şi tablourile terminate, multe, şi cele începute – tot.. – Şi cu glas dur: – Dar asta din vina mea a fost, incendiul…».

Stând el în acea primă seară în faţa peretelui maestrului cioplit din lemn de cireş, pe care-şi aranjase cum îi fu dorinţa pânzele dragi sufletului, Igor îmi vorbi cu mare însufleţire despre două tablouri, mai vechi, la care a revenit şi lucrea­ză spre a le prezenta la o expoziţie în toamnă (unul era, pe cât mi-amintesc, cel cu denumirea atât de impresionantă şi simplă: „Tânără femeie frământând pâine”), dar, se întoarse către mine şi grăi necăjit: „Ziua nu pot să lucrez, noaptea numai, şi atunci numai câte un ceas două…”.

Atâtea planuri avea! Dar câte idei frumoase! Ce de-a visuri!

–Tare-aş vrea eu să am forţă şi să termin lucrările iestea şi să mă apuc încă de una… Să fac un triptic din Mioriţa. L-am găsit. De-acu’ ştiu cum este: prima parte – ciobanul cu oiţa. A doua parte – mama, şi în mijloc, vasăzică, el. El nu stă culcat. El stă sus culcat, jos – o turmă mare de oi, deasupra – el culcat ca-n nori, deasupra… Aşa. Şi pe urmă să-1 fac pe Harap-Alb.

– Aparte?

– Să-1 fac pe Harap-Alb, vasăzică. Asta-i Don Quijote al nostru. Asta este a doua Mioriţă, fiindcă aicea unde moldoveanul nu ridică mâna să se apere, el se mulţumeşte cu soarta parcă, parcă o prescriere, înţelegi tu? Şi dincolo – Harap-Alb. Şi ce observ eu la Creangă acesta al nostru? Cine este acest Harap-Alb? Un copilandru. Aşa-i?!

– Da.

– Aşa ştim noi despre dânsul. Când s-a îmbrăcat el în hainele tatălui său, când a fost mire, cred că-i erau mari! Ponosite, ştii, rupte. Armura pe dânsul şi toate celelalte erau ruginite. El le-a lustruit, dar ele erau tare vechi, ca el să-1 facă pe Harap-Alb. Şi mârţoaga ceea, care când vrea se face…

-Jar, jar…

– Da… Şi încălecând-o, a cucerit toate mările de pe lume. Până a ajuns în final. Fără să omoare mă­car o gâzuliţă…

– Aşa-i, aşa-i…

– Fără să omoare o gâză. Prin bună­tate a învins toate. Numai prin bu­nătate. Singurul moment este când el omoară cerbul, dar asta îşi găseşte justificare, pentru că asta este ca un fel de ritual vânătoresc, înţelegi tu? Momentul cela când omoară cerbul! Asta de-acum nu mai este crimă sau vitejie, da’ un fel.. Nu este omor. Dar pur şi simplu un ritual de vânătoare. Că eu am dedus că oamenii, la bun început, n-au mai fost, cum se zice, că au fost întâi vânători. Ei au fost întâi… ei au pus sămânţa întâi în pământ. Doar el întâi a mâncat sămânţa. El s-a apărat de animal. El n-a fost pornit pentru a ucide. Prin apărare a apărut vânătoarea. Căci nu se poate, a păscut iarbă sau ce-a făcut, căci noi, în fond, am citit eu undeva studiind maxilarul şi toate celelalte, noi suntem ierbivori. Cu toate că avem şi din cei carnivori… Un mare adept al vegetarianismului sau al teoriei acesteia. Cum i se spune… Şi cum vă spuneam: tare vreau să fac aceste două lucruri: triptihul Mioriţa şi Don Quijote. Luceafărul n-am îndrăznit niciodată să-1 fac, pentru că Luceafărul rămâne pentru mine aşa cum el este în imagine. Fiecare om trebuie să-şi vadă Luceafărul său acolo, pentru că acolo-i atâta fantezie frumoasă, că nu mai este nevoie de ilustraţii. Strici farmecul acestui poem. Aş îndrăzni, înţelegi tu, dar parcă aş face un sacrilegiu. Eu undeva am implicat în nuanţe în povestea aceea Calin, care ne aduce aminte de Luceafărul, se aseamănă acolo tot aşa ceva cu Luceafărul. Se zice că Mioriţa noastră îi universală. Cică-i universală. Cine dracu’ o ştie în America sau în Olanda Mioriţa noastră? Nu ştie nimeni! Pentru a universaliza, să zicem. Mioriţa noas­tră, ar fi bine s-o dăm pe mâna unui Shakespeare, dacă l-am avea. Un Shakespeare a făcut dintr-o banală poveste „Romeo şi Julieta”, a făcut o operă de valoare. Deci să-i dăm să imortalizeze Mioriţa şi cred că ar fi mult mai multă filozofie acolo decât la Shakespeare. Dar… n-ar fi Mioriţa.

– Aşa este.

– Aşa este! Aşa cum eu nu mă pot apropia de Luceafăr să ilustrez, aşa mă gândesc că Mioriţa are s-o transforme cineva într-o piesă, într-o dramă, shakespereană, şi are să fie citită şi jucată pe toate scenele lumii, o să fie nemuritoare ca „Ro­meo şi Julieta” sau ca „Hamlet”, dar atunci nu mai este Mioriţa, şi dacă nu-i Mioriţa… nu-i nimic.

Sursa: BEȘLEAGĂ, Vladimir. Trei zile cu Igor Vieru. În: Punkt, 2012, nr. 48-49, pp. 81-99.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s