Victor Rotaru: „Proveneam din familii de proletari, ceilalți erau copii de miniștri”

Recomandăm spre lectură un interviu cu pictorul-scenograf Victor Rotaru.

Uneori, maestrul Grecu întreba: „Се mаi fасе Victor?” Am fost сurioasă să aflu сinе е omul despre саге se neliniștea Мihai Grecu. Un tînăr talentat, саrе promitea să devină mare artist! Asta а fost ехрliсаțiа. Era prin 1976-‛77. Și de се nu  s-а întîmplat? Pentru са nu а vrut să promoveze realismul socialist în аrtă. În perioada sovietică, dacă пu pictai realități glorioase ale socialismului, eroi ai muncii socialiste, mulgătoare cincimiiste, eroi ai războiului, nu aveai nici o șansă să supraviețuiești. Comenzile erau oferite doar membrilor UAP, iar pentru а deveni membru al organizației de сrеаție сu acte în regulă era nevoie de lucrări realizate în maniera rеаlismului socialist. Victor а înțeles сă nu va putea face acest compromis cu propria conștiință și a renunțat. Și-a cîștigat existența muncind ca pictor-scenograf asistent la Studioul pictor0001„Moldova-film”, apoi la Teatrul de Operă și Balet, a predat arta plastică pe la mai multe școli de pictură pentru copii sate. Cît și cum l-a modelat renunțarea la darul hărăzit, cum era lumea artistică în anii ‛60-‛70 în RSSM, cum a selectat memoria sa anumite episoade despre prieteni, oameni pe care i-a întîlnit, despre părinți care veniseră de la țară și au ajuns orășeni…, despre toate acestea și încă despre alte aspecte aflați citind interviul inserat în această pagină.

Autoportretul – un prilej de autoidentificare

 – Încerc să vă imaginez în anii 1967-’79, citind „secolul ХХ”, ascultînd шuziсă de calitate, pictînd. Мaestrul Mihai Grecu vă aștepta să reveniți la atelier, prietenii și colegii vă proroceau un viitor de mare artist. Atît de talentat, сu toate calitățile pentru а fi pictor, de се v-ați retras?

– О zi alături de Maestrul Mihai Grecu, în atelierul său, era о lecție de neuitat, un bonus de încurajare! Bănuiesc, nu numai pentru mine, ci și pentru mai talentații și erudiții mei prieteni din tinerețe: Tudor Braga, Andrei Sarbu și Petru Jireghea. Grecu însemna coborîrea autoritară și apostolică din сееа се era de nеаtins, găsit numai рrin carți de artă plastică. Un zvîcnet, о amintire а unei vieți neîmplinite, amintire amară și dulce, mă ține și acum să ascult de vocile de altădată; cafelele, Crucifixul – revin toate „din negura de vremi” azi, acum. De се m-аm retras? Nu s-a putut, nimiс nu s-a putut. Matisse și Modigliapi, icoanele rusești („Troița” de Andrei Rubliov), impresioniștii și роstmoderniștii, Picasso și Dali, extravaganța lui Vincent Van Gogh, Gauguin, Franz Кafka, Camus, Jеаn Paul Sartre, „absurdul”, mai tîrziu Eugen Ionesco, Samuel Весkеt – toate astea la 1968, într-un extaz de tinerețe entuziastă, ре fundalul unui comunism înflăcărat și de neînvind. Inосеnța și prostia, tertipurile vieții аu făcut să ajung într-un mediu ре саrе nicicînd nu

mi l-am dorit. Amin. Stratagema vieții а făcut să ajung în punctul unde sunt, nu еrа nimiс de făcut, nu mai este nici acum. Cînd am соnștientizat că niciodată nu voi putea urca la înălțimеа lui Mihai Grecu, am renunțat! Mi se părеа timp pierdut să încerci.

– La expoziția cu genericul „Portret contemporan” рrivirea mea s-a fixat ре о lucrare, un autoportret. Tabloul era al dvs. Се stare е asta, cum о definiți? Vă priviți în oglindă și vă роrtretizați?

– ,,Întoarcerea fiului risipitor”, Rembrandt Van Rijn, portretele de vreme tîrzie ,,Bătrînul și bătrîna”, Musorgski cu puțin timр înainte de moarte, ochii lui fierbînd de ură și neputință în fаțа nesperanței, Ilia Repin – această metamorfoză vulcanică mă copleșește tot mai mult. Dar și cocheta „Țărăncuța”, gata să strîmbe din năsuс ori să-și arate poznaș limba. În fаțа unui tablou са ,,întoarcerea fiului risipitor”, descoperit cu mulți ani în urmă la Ermitaj, te cuprinde о stare са într-o оdaie cu Gregor Samsa, zguduit de metamorfoza се i s-a întîmplat (vezi nuvela ,,Metamorfoza” de Franz Кafka). Nici intemetul, la care vă referiți, nici fotografia, nici о reproducere de ре tablou nu poate să te tulbure în acest mod. Percepția mеа estetică se produce, oricît ar fi de straniu, printr-un gen de reacții abisale. În sfîrșit, tot се ține de sentimente tari, feroce, dulceața lor vulcanică mă copleșește în primul rînd… Rembrandt-Grigorescu-Repin, рrin lucrările еnumerate, sunt, se раrе, configurația sentimentală extremă, саrе mă călăuzește în puținul cît mai reușesc.

–  Cum credeți, ar fi autoportretul o cunoaștere de sine sau ajută să vă aprofundați dincolo de aparențe?

–  ,,Autoportretul” е un fеl de ,,masochism” îndulcit: nu uita cine ești! Dar că și о lipsa de „doritori”, modele. Cred сă și Van Gogh se confruntă cu асеlași lucru. Autoportretul е tot un portret, fără соnоtație ideologică, binе-nțeles, un fеl de а te privi осhi în осhii și nu fără interes neсruțătоr. Autoportretul este un prilej de autoidentificare.

– Discutînd despre portret, în lucrările din expozițiе găsiți pătrundere psihologică, revelare  a caracterului sau е mai multă reprezentare strict/absolut reрroductivă?

Un portret pictat într-o manieră mai mult sau mai puțin realistă pare а fi о аvеntură tot mai puțin tentantă, chiar stînjenitoare pentru сеl care mai îndrăznește să ralieze la acest deziderat. Așa о fi sau poate nu, dacă îți propui să realizezi un portret cu un efect psihologic, o anumită veridicitate emoțională, nu ai cum să ocolești această exigență. Uneori mă însрăimîntă cu cîtă îndîrjire i se conferă artei moderne titlul exclusiv de а fi unica de înaltă calitate, selectivă. Portretu1 este о сunoaștere și o admirație a artistului plastic față de modelul său, altfel spus, chiar omul са unitate de măsură а tuturor lucrurilor. Se pare сă secolele XX și ХХI se îndepărtează tot mai mult de imaginea ca individ, om-colectivitatea anоnimă seduce tot mai mult și mai hotărît omul-individul. Artistu1 unic prin însăși predestinația sa de creator în unicitatea individuață devine tot mai tributar operei sale civilizațonale.

– Cum а fost revenirea în fața șeva1etului?

– Timidă și neîncrezătoare.

VIad Ioviță și Vasile Covrig  au fost prieteni, unul fără аltul nu ar mai fi ridicat flamura continuității.

– Aparțineți аcestui oraș îi cunoașteți istoria, oamenii care i-au făcut această istorie, bună sau rea… Citeam са fiica lui Ivan Bodiul а realizat un film despre tatăl său și a afirmat, la lansare, сă adevărata artă s-a făcut ре timpul URSS… Ați fost aproape de regizorul  V1ad Ioviță, аți lucrat la cîteva  filme сu el. Vreau să ne amintim de acele timpuri…

– În general, funcționarii sunt cu ochiul de la spate și chiar modești în aprecieri, ei lasă odraslele „să fасă istorie”. Аu fost și bunе, și rele. În tot саzul, studioul сinеmаtografic funсțiоna, „Mоldоvа-film” era funсțiоnal ре timpul URSS și аu rămas și cîteva filme, cîteva foarte bune, de сеrtă notorietate. Azi Moldova nu е о piață de desfacere,  е nevoie de ani buni са sa ajungă la cît а fost. Nu pot fi sigur dacă chiar о dorește cineva.

– Pe cînd munceați la „Moldova-film”, ați avut bucuria să-l cunoașteți ре Vasile Cоvrig, scenograful. Cine-și mai amintește azi de Vasile Cоvrig, cel care а absolvit VGIК-ul сu mențiune?! Cun explicați, de се uităm? Sau de се nu va1orificăm fapta bună, dăruirea unor oameni care аu fost și аu marcat anunitе segmentе de viață, fie și ерisodiсе?

– Vasile Covrig, scenaristul, și Vlad Ioviță, regizorul, аu fost prieteni, ре acești doi оаmеni i-a legat о prietenie de о rаră configurație: unul în celălalt, о neîncetată bătaie de inimă, un есоu într-о marе de есоuri. Unul fără altul nu ar fi ridicat flamura соntinuității. I-аm cunoscut binе și ре Iоviță, și pe Covrig, am fost ре platoul de filmare alături de ei, dar și alături de Brescanu sau Gagiu. Ar fi interesant să se scrie о istorie а acelor timpuri, cînd afirmam сă dintre toate artele сеа mai imроrtantă este cinernatografia. Azi spunem „industria filmului”. Ar fi curiоs să investigăm procesul de schimbare а орпсй, pentru а constata сă adevărul е undeva la mijloc.

– Cum erau Chișinăul și oamenii în anul1968, cîndМihai Grecu а expus 1ucrarea ,,Băiatul cu boii”? Afirmați, într-o discuțiе anterioară, са dacă expoziția ar fi аvut loc la București sau oriunde în Țară, pictura Maestrului ar fi fost percepută altfel.

–  „Istoria unei vieți” și „Ospitalitate” nu numai сă аu fost о explozie într-

pictor0003
Mihai GRecu, Andrei Sîrbu, Petru Jireghea, 1975

un mediu cultural саrе s-а dovedit а fi nepregătit, îmрărțind monotonia artistică în denigratori și combatanți, adesea dușmănindu-se. Nu știu dacă ulterior а mai fost așa сеvа. Irnaginea Сhișinăului se asociază în memoria mea cu tramvaiul din memoria mеа cu tramvaiul din strada Petru Rareș, în 1960-’68 se numea Pavlovskaia. Noi fixam ре șinе capacelele din metal de la sticle astfel са sa fie strivite sub roți. Aceste căpăcele luau o formă cu un luciu triumgător, ce ispravă! Imaginea asta-i dominantă, apoi un șir de gherete improvizate în partea de jos, lîngă pod, unde se vindea tot acoolul care se producea în Moldova; bărbați fără picioare în cărucioare improvizate, victime ale războiului, înjurături, amenințări amețite e votcă, milițieni făcînd raiduri de securitate, alungîndu-i de-a valma. Da, şi în acest vacarm uman şcoala de pictură pentru copii din strada Şciusev!

Aţi fost coleg şi prieten cu Petru Jireghea, Tudor Braga, Andrei Sârbu, Mihai Ţăruş, Vlad Bulat. Vreau să rememorăm acei ani, şcoala de pictură, profesorii şi mai ales atmosfera acestui oraş provincial care, deşi nu s-a învrednicit de titluri glorioase precum „Iaşul marilor iubiri”, are ceva care ne-a ţinut aici…

– Cu Andrei Sârbu mi-a făcut cunoştinţă, târziu, Tudor Braga, chiar dacă casele noastre de la Poşta Veche se aflau „la un fum de ţigară” pe aceeaşi stradă. Între Tudor şi Andrei eu eram băiatul ascultător, neavând ce spune, cum şi unul şi altul erau mult peste „erudiţia” mea de începător. A fost o tinereţe cu un început atât de frumos, păcat că eu am fost şi primul, şi ultimul care a căzut din „căruţă”. Nimic de făcut, de schimbat acum… Destinul (cât o viaţă) a făcut să fiu un ins rătăcitor între nicăieri şi niciunde. Nu este un atu. Mai degrabă e o stare sufletească. În tinereţe m-am raliat cu tot sufletul unei distinse minorităţi, în atelierul Maestrului Grecu eram cel mai neobservat alături de colegii mei. Peste ani atuurile susţinute atunci cu entuziasm formează o uriaşă majoritate. Poate că aş fi vrut să fiu alături de ei…

– În acest secol învălmăşit, în mormanele de maculatură care se produc, nu aţi abandonat patima lecturilor. Cum aţi descoperit literatura? Ce se putea citi din opera existenţialiştilor pe timpul URSS, în Chişinău?

– Biblioteca (atunci „Krupskaia”) era un mijloc sigur şi irezistibil prin atracţia de a te sustrage realităţii. Holul de dimineaţă, puţin somnoros şi misterios de solemn, etajul III, sala mică – limbi străine! – , chiar dacă nu cunoşteam niciuna, citeam traduceri în limba română, uneori de specialitate, mai des critică literară gen teatru-antiteatru-teatru, eseistica lui Jean Paul Sartre („Baudelaire”). Existenţialismul ne-a marcat sfâşietor nu prin filosofia sa (mă pricep mai puţin, nici nu am capacitatea pentru studiu şi analiză), dar temperatura şi disperarea trăită personal la un adânc de prăpastie, malurile negre sălbatice, şiroiul de igrasie…

– Ieri seara am citit scrisoarea lui Anton Cehov adresată fratelui său Nicolae! M-a uimit întâmplarea pe care aţi trăit-o la Ialta. Un mesaj încifrat. Dacă tot sunteţi un pasionat de Cehov, o relataţi?

– Ce o fi fost Ialta pe vremea lui Cehov poţi ghici amintindu-ţi filmul „Plohoi, horoşii celovek” (Iosif Heifiţ, 1973), cu Vîsoţki, Dal’ şi Papanov promotori ai rolurilor centrale. Filmul are la bază povestirea ”Duelul” de A. P. Cehov. Greu să-ţi imaginezi un trecut mai nedesluşit, mai arhaic, oriental şi un mic grup de “înaltă civilizaţie” miop şi surd, lipsit de curiozitate în faţa unei realităţi autohtone, probabil tătăreşti, un fel de aroganţă americană pentru restul lumii. (Chişinăul în vremea exilului lui Puşkin, fără societate bună.) Am gândit ceea ce am relatat mai sus în momentul în care, aflându-mă la Ialta, la filmări, am pornit să caut prin magazine un pix, voiam să fac nişte notiţe. N-am avut sorţi de izbândă: în oraşul unde Cehov se izola nu am găsit în magazine un pix! Nu erau în vânzare.

– Evitaţi aglomerările de oameni, chiar şi expoziţiile le priviţi a doua zi, după vernisaj. Ieşiţi din casa de la Poşta Veche doar silit de obligaţii. Ce vă supără, ce vă mâhneşte: sărăcia, agresivitatea, indivizi cu restanţe la capitolul politeţe? Ce vă face un însingurat?

– Singurătatea este un fel al meu de a fi. Chiar aflându-mă la Bucureşti, doamna la care am locuit, Monica se numea, spunea că sunt un lup singuratic. Lupul îl las pentru alte personaje, mai dure, dar singurătatea e un fel de a fi strivit între superioritatea majorităţii şi dezacordul cu tine însuţi. Sunt o fire sentimentală. Sentimentele, când pline de lumină, când abisale, mă călăuzesc toată viaţa.

– Cineva mă învaţă mereu că orice fel de întuneric spulberă/alungă/învinge/topeşte frumuseţea, bunătatea, inteligenţa…

– Un întuneric al naturii mă înspăimântă, dar este nespus de atractiv şi senzual. În filmele eroice mă confundam cu eroii de război. O imagine mai imposibilă decât eu în rolul de erou de război nu poţi să-ţi închipui. Având acest eroism romantic, acest eroism jinduit, dar absolut imposibil. De exemplu, eu mă întreb: cum s-ar fi comportat în aceste situaţii prietenii mei?! Cu demnitate, poate nu tocmai eroic, dar cu demnitate. Eu aş fi fost laş, sigur un laş.

– Şi cum explicaţi acest comportament?

– Cea mai elementară frică. Tata avea oroare faţă de veteranii de război care spuneau poveşti, el zicea că ei nu au fost pe front o zi…

– Dar de unde vine frica?

– Nu ştiu. Tata a fost un om curajos, a făcut trei ani de război cu finlandezii. A fost trei zile într-o încercuire, rănit la cap, a mâncat coajă de copac… Tata a făcut serviciul militar la Murmansk, într-o unitate de aviaţie. Era un bun tehnician avia, cunoştea bine domeniul, a ajuns până la sfârşitul războiului, a avut norocul chior să ajungă în Germania. Ţin minte, avea oroare faţă de veteranii de război care spuneau poveşti, el zicea că ei, probabil, nici n-au fost pe front, nici n-au mirosit războiul.

– Tatăl dvs. a fost pedagog?

– Da, a terminat cursurile învăţătoreşti de la Balta, fiind originar din Transnistria. A fost profesor în raionul Teleneşti. Mihai Rotaru se numea. Mama, Alexandra Balan. Părinţii mei erau originari din Pârâta şi Coşniţa. Ce-mi amintesc eu despre Coşniţa, am râs mulţi ani, colhozul se numea Fruktovîi Donbass. Vă imaginaţi? Mai am o amintire curioasă: pe atunci, în copilăria mea, în acea livadă se plantau primii pomi de piersic, erau aduşi de undeva, că până atunci în Moldova nu creşteau. Fructe capricioase, le ador frumuseţea!

– În ce an aţi venit la Chişinău?

– În 1952, a fost ideea tatei. Pe atunci preda matematica în raionul Teleneşti. Mama până în ultima clipă a vieţii nu a îndrăgit Chişinăul. Ea şi-a părăsit satul natal când împlinise 17 ani, satul ei a rămas ca povestea lui Ion Druţă. Moscova, marea metropolă, nu l-a refăcut sub nicio formă. Ciudat, Druţă a rămas la nivelul acelor istorii sentimentale, în scriitura sa. Druţă al nostru nici pe departe nu a trecut prin experienţa lui Cinghiz Aitmatov, pe care capitala imperială îl transformase fundamental. Am citit „Vaporul alb” şi am avut impresia că citesc „Nimic nou pe Frontul de Vest” al lui E. M. Remarque (1929)! Aitmatov avea un stil dur, modern. Druţă nu avea nimic din toate astea. Când am citit „Frunze de dor”, am plâns. Eram adolescent. Îmi plăcea atât de mult acea istorie dintre Gheorghe şi Ruxanda! Vara, când mă duceam la bunici, fie la Coşniţa, fie la Pârâta, o căutam pe Ruxanda. Şi chiar era în satul acela o domnişoară frumuşică, cu cosiţă lungă… Apoi fetiţa mea a plecat la oraş, şi când a revenit în sat, era frezată scurt, purta pantalon stilat, părăsise frumuseţea Ruxandei. O pierdusem. Ruxandele ni le-a furat oraşul. Trăisem un sentiment irepetabil…

pictor0002
Petrsburg, cu colegii Igor și Dmitri. 1979

– Pornisem de la drama mamei dvs., care nu a acceptat viaţa de la oraş. De ce?

– Da, tocmai povestea mamei m-a făcut să aduc acest exemplu a doi mari scriitori, Druţă şi Aitmatov. Mama a rămas cu satul ei, a rămas să ducă dorul acelui sat unde trăise până la 17 ani, tânără şi frumoasă! La oraş nu găsise atmosfera, disponibilitatea unora faţă de alţii. Nimic din frumuseţea relaţiilor umane din satul acelor ani nu a găsit în cartierul Poşta Veche. Oamenii nu comunicau unii cu alţii, nu se duceau în ospeţie. Ea tânjea după satul ei… Deşi acolo avea părinţi adoptivi, părinţii ei adevăraţi fuseseră deportaţi în RASS Komi. Nu s-au mai întors. A fost adoptată la o vârstă fragedă, la 3 ani. A avut o viaţă chinuitoare. Trei copii, casă, vacă, anii de după război, foame…

– Dar cum s-a vindecat de dorul de satul copilăriei?

– Când a aflat că jumătate din prietenele ei s-au alcoolizat, altele au decedat. Atunci toate amintirile s-au făcut cenuşă şi mama a acceptat că povestea s-a încheiat.

– Părinţii dvs., oameni veniţi de la ţară într-un mediu care se dorea urban, v-au dat la şcoala de pictură. Cum au aflat de existenţa acelei instituţii de învăţământ?

– Istoria are o logică. Mama cânta frumos, dansa la fel de bine. Uneori, gândindu-mă la mama, la talentul ei preţios, îmi pare rău că după război nu existau căutători de talente care să o fi găsit! Poate ar fi avut alt destin. Ea aprecia vocea superbă a Mariei Drăgan, îi plăcea să-l asculte pe Nicolae Sulac. Eu desenam bine. Şi Mihai Ţăruş la fel. De la tatăl lui Mihai a aflat şi au convenit că trebuie să încercăm. Cu Mihai suntem vecini, ne despart câteva case. Am găsit un om foarte bun, care a zis: să încercăm! Acolo învăţau copii ai miniştrilor, ai şefilor, ruşi, evrei. Doar eu şi Mihai Ţăruş eram copii din familii de proletari, „din oameni simpli”. La şcoala de pictură am învăţat rusa. În clasa a patra, terminasem anul cu note maxime, am simţit un fel de consideraţie din partea tuturor.

– Apoi aţi intrat la Colegiul de arte „I. Repin”?

– În 1962, eram student la colegiu. La examenul de diplomă a asistat ministrul adjunct, unul Biuriukov. Privind lucrarea, a întrebat supărat: „Ce-i cu formalismul ăsta?”. Igor Vieru m-a susţinut!

– La colegiu v-aţi cunoscut cu Tudor Braga?

– Da, el era popular la colegiul de pictură, foarte capabil şi cu principii. Avea calităţi exemplare, memorie fenomenală! Braga m-a motivat să citesc opera lui Platon, Aristotel, Kant, Hegel. Autori pentru mine greu de digerat, nu am o gândire abstractă. Mai târziu, am ajuns împreună în atelierul Maestrului Mihai Grecu!

– Vă amintiţi cum aţi venit la atelier?

– Din păcate, nu am o memorie care să mă servească fidel, dar emoţia întâlnirii e cea de atunci, când l-am văzut prima oară! Nu mă părăseşte…

– Vă mulţumesc pentru interviu!

Sursa: ROTARU, Victor. „Proveneam din familii de proletari, ceilalți erau copii de miniștri” : [interviu cu pictorul-scenograf Victor Rotaru] / consemnare : Antonina Sîrbu. În : Ziarul de gardă, 2015, 5 noiem., pp. 10-11.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s