Igor Cobileanski: N-avem un Chaplin sau un Caragiale, care să fie mândria națională

L-ai văzut pe ăla (filmul) cu becu’? Nebunie! Bai, oare chiar aşa e? Dacă îţi bagi un bec în gură, nu-l mai scoţi? Nuuu, cu oul e simplu, îţi aplici una scurtă sub barbă şi – bobâlc, l-ai înghiţit, nu e mare traumă, coaja de ou are calciu, da’ becuuul, durere, frate! Da, în 2008 ştiam deja literatura basarabeană, ascultam „Zdubii”, ne spărgeam de râs la Planeta Moldova. Nu ne aşteptam la o nouă „dinamită” de peste Prut.  Le spunem tineri. Pentru suflul înnoitor, pentru cei în jur de 40 de ani.  Dar la talente, maestre, sunt bătrâni! Şi aşa cum ştiţi, trebuie chestionaţi.

Bătrânul Igor Cobîleanski luat la între­bări de Punkt!

Igor Cobileanski (1)

De-a lungul timpului ai fost actor, ai realizat documentare, însă în mintea și sufletul oamenilor ai intrat cu scurt-metraje. De ce crezi că s-a întâmplat asta?

Probabil scurtmetrajele au avut un impact mai important, mai pu­ternic. Contează şi faptul că sunt mai uşor de vizionat decât filmele documentare, ce necesită o atenţie sporită. Un alt avantaj l-a constituit mediatizarea mult mai bună. Deşi acest lucru s-a întâmplat fără im­plicarea mea directă. În mare parte, mediatizarea i se datorează presei româneşti. Despre filmele mele a început să se audă în Moldova prin intermediul României. Asta pe de o parte, pe de alta – scurtmetrajele acestea au prins şi pentru că se înscriu într-un gen de comedie foarte populistă, nu este un umor foarte rafinat şi foarte delicat; ci e mai degrabă un umor pop.

Totuşi nu e un umor direct.

Dar nici unul ascuns, pe care spectatorul ar trebui să îl decodifice. Aş spune chiar că e un umor mediu, însă adaptabil. O parte din cei care au vizionat filmele, dacă nu s-au văzut pe ei în situaţile date, şi-au regăsit vecinii sau prietenii. Şi situaţiile care te ajută să te identifici sau să identifici societatea în care trăieşti, prind mult mai bine.

 Fiecare e un Saşa sau un Grişa.

Sunt şi ei, sunt şi alţii. La un mo­ment dat, primeam sute de mesaje pe zi din România, în care oamenii îmi spuneau că în Plictis şi inspiraţie, primarul pare inspirat după mode­lul primarului din comunitatea lor.

 Cred că şi pe rolul lui Voloc ca poliţist se încadrează mulţi, dar asta e mai greu de recunoscut.

Probabil că da, dar despre primari – mărturiseau.

 Putem vorbi de un umor moldovenesc, în filmele tale sau în general?

Nu cred că există un umor moldovenesc. În general cred că putem vorbi, nu neapărat de umorul unei zone, ci despre un anumit tip de umor la care moldovenii vibrează şi care, de cele mai multe ori, rezultă din autoironie. Uneori aproape de autobiciuire, pentru că deseori moldovenii se complac în situaţii pe care, dacă le vezi din altă perspectivă, sunt tragice de fapt. E şi vorba aceea din bătrâni: „a face haz de necaz”. Cred că în acest punct se dezvoltă umorul la moldoveni.

 Pentru scurtmetrajul Când se stinge lumina ai lucrat cu Thomas Ciulei…

El a fost producătorul.

… cum s-a sincronizat o echipă moldovenească cu un producător de formaţie germană?

A fost complicat la nivel de producţie în general, pentru că un film presupune o marjă de eroare, la capitolul financiar, de aproximativ zece la sută de cheltuieli neprevă­zute. De fiecare dată te chinui să ții cont de acele zece procente. Cu Thomas a fost puţin mai dificil, pentru că el, fiind neamţ, încerca să calculeze cu exactitate toate cheltuielile, și e dificil să îi explici cuiva că în Moldova nu e ca în Germania, şi că aici cheltuielile imprevizibile pot atinge cincizeci de procen­te din buget. Însă trecând peste aceste detalii, care oricum nu au fost problematice, a fost foarte ok pentru că Thomas Ciulei e un bun cineast şi un regizor care vede diferit nişte lucruri. El a crezut în proiectul nostru, dar era convins că genul ăsta de film nu ar prinde niciodată în Germania.

 Deci până la urmă tot există un umor moldovenesc.

Nu. Realitatea a fost cu totul alta. Noi am discutat foarte mult pe tema asta, iar el insista că în Occident, şi mai ales în Germania, nu merge genul ăsta de umor. Se ştie că nemţii sunt foarte calculaţi, pragmatici, în logica lor nu e posibil ca un om normal să încerce să bage un bec în gură. Pentru ei, e o situaţie absurdă care nu provoacă râsul. Ca să reuşeşti cu un film axat pe umor, trebuie să ţii cont de publicul căruia i te adresezi, să exploatezi nişte situaţii mai mult sau mai puţin familiare, să existe nişte rădăcini în zona respectivă de umor, să fie cât de cât plauzibile situaţiile. Asta susţinea Thomas la înce­putul filmărilor însă, când filmul a fost gata şi a intrat în circuitul festivalurilor şi pe internet, situa­ţia a fost alta. În Germania filmul a fost primit foarte bine. În 2007 sau 2008, nu îmi amintesc exact, a fost un concurs în cadrul Serilor Europene Betting on Shorts (un festival desfăşurat în mai multe capitale, unde se prezentau l5 scurtmetraje), cetăţenii votau şi se acumula punc­tajul, exact ca la Eurovision. Iar în Germania, la Berlin, filmul luase punctajul maxim. La Paris a ieşit pe locul doi. Nu am intrat în finală, dar, geografic vorbind, s-a demon­strat că şi occidentalii gustă acest tip de umor. Pentru feedback-ul dorit a contat primul loc în Germania.

 Spuneai mai devreme că cea mai bună mediatizare ai avut-o în presa românească. Ai simţit ulterior că asta te-a ajutat în Moldova? Ţi s-au acceptat mai uşor propunerile sau proiectele?

Nu, pentru că în Moldova nu se acceptă propunerea proiectelor. Nu pot să neg; o anumită recunoaştere am avut, chiar şi din partea – să spunem cu ghilimele – oficialită­ţilor, dar la nivel de producţie nici nu avea cum să mă ajute, de vreme ce nu se face nimic aici. Oricum am rămas sub tutela CNC-ului românesc

Igor Cobileanski_corect 

Nu ţi-ar fi mai uşor dacă ai locui în Bucureşti?

Probabil. Nu aş avea neapărat mult de câştigat, dar nu aş avea de pier­dut. Pierd premiere, pierd ocazia de a mă întâlni cu oameni. Dar există şi avantaje, fiindcă am mai mult timp. Îmi văd de treabă şi să mă concentrez pe munca mea. Mai ales că există internetul şi legăturile se pot păstra.

Pe de altă parte, mie mi se pare că în scurtmetrajele tale, chiar dacă situ­aţiile par desprinse şi din România, decorul e pur moldovenesc.

Nu-i adevărat. Eu am stat o perioadă în Vaslui şi am regăsit aceleaşi locuri. La un moment dat, găsisem o locaţie pentru următorul film. România are şi ea, slavă Domnului, locuri depresive. Deci, nu cred că locaţiile astea, gen o gară părăsită, nu le găseşti. Le găseşti şi în Ger­mania, dacă le cauţi bine.

Eu, de exemplu, cele mai multe gâşte din viaţa mea le-am văzut în Moldova. Asta mi s-a părut pur moldovenesc în Inspiraţie şi plictis.

Locaţia nu am ales-o în funcţie de gâşte, gâştele le-am adus în portba­gaj. De altfel, în film chiar se obser­vă că nu erau atât de ascultătoare. Dacă te uiţi foarte atent, vezi un fir de la piciorul unei gâşte. Pentru că trebuiau ţinute locului până mon­tam noi echipamentele.

 Umorul a fost un target sau un mijloc?

Nu ar trebui să mint acum şi să spun: domnule, nu mă interesea­ză, aşa sunt eu. Totodată, nici nu aş putea spune că a fost neapărat target sau neapărat un mijloc de exprimare.

Un condiment necesar?

Pot să îţi spun cum a început totul. Venise Thomas Ciulei la Chişinău şi cineva m-a sunat şi mi-a spus. Cunoştinţa noastră comună nu putea să meargă să îl întâlnească. Iar eu nu îl cunoşteam personal, dar, până la urmă, ne-am dus la o bere. Şi atunci i-am spus povestea cu becul, aşa cum o vedeam eu. Şi el m-a întrebat dacă vreau să facem un film. Şi am încercat. Deşi nu am avut un scenariu pregătit în momentul respectiv. Totul a pornit de la discuţia avută la bere. El s-a angajat să producă filmul, apoi, îm­preună, am încercat să obţinem fi­nanţări. L-am depus la CNC, unde nu a trecut. A găsit, până la urmă, finanţare la Studioul Armatei. Nu a fost un scop, dar ne-am bazat şi pe faptul că e o poveste haioasă şi că s-ar putea să prindă la public

 La ce proiecte lucrezi acum?

Am finalizat filmările pentru un scurt, care vine din cu totul altă zonă. E o dramă socială. Intuiesc pentru el o traiectorie interesan­tă. Am finalizat şi La limita de jos a cerului, un lungmetraj făcut cu Saga Film, după scenariul lui Porumboiu. Lungmetrajul e deja gata, iar pro­ducătorii încearcă acum să îl paseze la nişte festivaluri, abia după aceea va fi făcut public Şi, pe lângă aceste proiecte, La limita de jos a cerului şi aşa-numita Colecţie de arome, care sunt drame sociale, mai lucrez la o comedie, un lung metraj care acum câţiva ani a câştigat nişte bănuţi de la CNC, oricum insuficienţi, dar ne-am apucat să căutăm coproducători. Încercăm şi la Kiev, Berlin – pe scurt, suntem în prima fază de dezvoltare a proiectului

 Ştiu că la un moment dat ţi s-au supra­pus două proiecte, unul în România, altul în Rusia. Pentru care ai optat?

Am optat pentru cel din Rusia, dar le-am pierdut pe ambele. Anul trecut am scris un scenariu pentru o casă de film rusească, una foarte serioasă. Trebuia să îl filmăm în toamna asta şi se suprapunea cu un proiect aprobat la Media Pro. Prac­tic ambele proiecte erau în acelaşi sezon şi atunci am preferat să mizez pe notorietate Era vorba de Serghei Selianov, care e metrul cinemato­grafiei ruse – ca să zicem aşa, dar s-au împotmolit lucrurile fiindcă era un subiect complicat, o comedie istorică, ce se desfăşura în secolul al X-lea, şi asta impunea cunoştinţe istorice temeinice. Apoi am spus că mai amânăm, mai vedem cu facem, iar până la urmă am bătut pasul pe loc. Asta e!

Din ceea ce vezi astăzi în Moldova, emisiuni Tv de exemplu, e ceva care să îţi capteze atenţia?

Eu o să spun ceva ce probabil va surprinde. Mă uit la Publika TV. Vad unele interviuri, unele ştiri, care conţin – nu întotdeauna voluntar – o doză de umor, o situaţie co­mică. Urmăresc şi TRM-ul uneori, pentru uşoara naivitate cu care prezintă ştirile. În mod deosebit nu pot să spun că există o televiziune sau măcar o emisiune cu adevărat bună în Moldova. Probabil doar Cool Publika cu Sergiu Voloc, dar prin faptul că ei tot repetă la nesfârşit aceleaşi emisiuni, deja îşi pierde din farmec. Dacă ar fi o emisiune săptămânală, ar fi bine. Aşa nu ştiu ce să spun.

Dar vreun umorist moldovean, care să îţi fi plăcut în mod deosebit, există? Sau vreun film…

Fiime cu umor nu prea avem, însă avem doi exponenţi care au încercat să facă medii-metraje de comedie, Gheorghe Urschi şi Tudor Tătaru. Ei au încercat să facă, dar le-a ieşit un gen de umor din care eu nu muşc. Pentru că, din punctul meu de vedere, e prea primitiv. Deşi, ca umorist, trebuie să recunosc că de la Gheorghe Urschi eu am auzit poveşti foarte bune, cu un umor foarte fin. Însă, probabil, el mizează pe ceea ce publicul cere. Am convingerea că e mult superior umorului pe care îl oferă publicului. Dar, obiectiv vorbind, n-avem un Chaplin sau un Caragiale, care să fie mândria naţională şi să putem spune fără echivoc: el e!

Sursa: Igor Cobileanski: N-avem un Chaplin sau un Caragiale, care să fie mîndria națională [interviu cu actorul și regizorul de film Igor Cobâleanski] / consemnare : Moni Stănilă. În: PUNKT, 2013, febr., pp. 120-124.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s