O șansă pentru filmul moldovenesc

Recomandăm spre lectură un articol ce face referință la situația cinematografică din Republica Moldova, în procesul regenerării filmului moldovenesc, deși cu întîrziere, a început. Deși articolul a fost scris în anul 2010, situația cinematografiei moldovenești nu cunoaște mari schimbări. Ce se întîmplă cu studioul „Moldova-Film” aflați citind articolul.

o sansa pt filmul mol_1Dacă în mai multe republici ex-sovietice, cum ar fi Ucraina, Belarusi, Estonia, Federaţia Rusă, Georgia sau Kazahstan, ca să numim doar cîteva, cinemato­grafia naţională s-a regăsit în noul peisaj cultural-artistic, afirmîndu-se tot mai insistent, Moldova bate încă pasul pe loc. În republicile de care am pomenit, chiar şi filmele pro­duse în perioada sovietică nu au dispărut din cîmpul vizu­al al spectatorului, acestea fiind proiectate în cinemato­grafe în cadrul diverselor manifestări culturale sau propu­se spre difuzare telespectatorilor, ori au fost transcrise în format DVD şi puse în largă circulaţie pentru a fi procurate, iar mai nou, gratuit, pot fi descărcate din Internet. Doar fil­mele moldoveneşti, cu unele excepţii, sunt ţinute în arhive, tăinuite de ochii spectatorilor, iar dacă ajung cumva în spa­ţiul vizual al publicului, imediat se găseşte cineva care ridi­că în presă un tărăboi de nedescris: ba că filmul propagă idei depăşite, ba că se încalcă dreptul de autor, ba că trebu­ie închis televizorul cînd se difuzează filme realizate la stu­dioul „Moldova-film” şi aşa mai departe. O situaţie greu de imaginat în oricare altă fostă republică sovietică. în Estonia, de exemplu, filmele produse în perioada sovietică au fost trecute la categoria clasice, ele constituind fondul de aur al cinematografiei din această ţară. În Moldova, şi la acest capitol, dar şi la capitolul relansării filmului naţional la stu­dioul „Moldova-film” există un adevărat haos. De ce?

În primul rînd, fiindcă Legea despre Cinematografie, deşi adoptată încă în 2004, nu a fost niciodată respectată. Inten­ţiile de a avea o lege care ar reglementa starea de lucruri din cinematografie, din sistemul de difuzare a producţiei cinema­tografice la sfîrşitul anilor ’90 s-a încununat de succes: Parla­mentul Republicii Moldova a adoptat în 2004 Legea despre Cinematografie care, din iunie 2005, trebuia să fie pusă în apli­care. Dacă pînă atunci filmul naţional, în condiţii extrem de grele, se dezvolta totuşi – fie în colaborare cu „Moldova-film” fie la „Moldova-film”, sau cu susţinerea financiară din partea statului a altor studiouri din Moldova – spre exemplu: filme­le artistice Dânilă Prepeleac (regia TudorTătaru, 1996), Bucha rest Express (producţie moldo-americană, regia Chuck Portz, 2002), Patul lui Procust (regia Sergiu Prodan şi Viorica Meşină, 2001), Jana (regizor Valeriu Gagiu, 2004), scurtmetrajul Lif­tul (regizor M. Gladcaia, 2003), documentarul O scrisoare prin Internet (regizor Ion Chistruga, 2003) ş. a., odată cu implemen­tarea Legii se credea că atît „Moldova-film” alte studiouri, cît şi întreaga ramură a cinematografiei ar fi pornit pe un făgaş normal. Dar…

În fruntea Ministerului Culturii a fost numit, în 2005, un oarecare Artur Cozma, care a desfiintat tot ce i-a ieşit în cale, în primul rînd, Departamentul Cinematografie, care era responsabil de implementarea noii legi, ba chiar a sto­pat acţiunea legii, aceasta fiind trimisă din nou în Parlament. După care a încercat pe toate căile să-l convingă pe dl Vladi mir Voronin, Preşedintele de atunci al R. Moldova, că studio­ul „Moldova-film”, terenul cu tot patrimoniul cinematografic trebuie scoase la vînzare şi privatizate. Apropo: în prezent, atît studioul „Moldova-film”, cît şi patrimoniul de acolo se mai află pe lista obiectivelor care urmează a fi privatizate.

Termenul de cinematografie naţională nu prea este utilizat în vorbirea curentă. Cît priveşte filmele moldoveneşti, de ieri sau de azi, ei bine, publicul larg ori n-a auzit, ori a auzit prea puţin despre ele. Şi la televizor, şi în cinematografe este promovat, masiv, filmul străin. Poate că nici nu avem cinematografie naţională? se întreabă cititorul. In rîndurile de mai jos vom încerca să aducem argumente că, în pofida tuturor piedicilor, filmul naţional nu a dispărut şi continuă să existe.

Ideea privatizării studioului „Moldova-film” nu era nouă la acea vreme, fiind lansată încă la sfîrşitul anilor ’90 şi, culmea! susţinută de un grup masiv de cineaşti, care nu-şi vedeau viitorul în contextul acestui studiou, calificîndu-l drept inutil. Privatizarea a fost stopată de guvernul Braghiş şi, într-adevăr, a fost nevoie de eforturi uriaşe din partea unor regizori de a produce filme care să demonstreze că spiritul creaţiei nu s-a stins cu totul în acest edificiu.

A doua oară privatizarea a fost stopată de însuşi Voronin, cuvintele căruia, la întîlnirea din cadrul studioului din mai 2005 cu echipa de creaţie, au căzut greu pe capul ministrului Cozma: „Nu se vinde nici o palmă de pămînt!” După care s-au întîmplat lucruri incredibile: s-au alocat surse pentru repa­raţia studioului, cît şi pentru producerea de filme, fiind cre­ate premisele pentru relansarea filmului naţional. În paralel, postul de televiziune Moldova 1 a iniţiat un ciclu de emisi­uni săptămînale cu genericul Ecranul filmului naţional. Sco­pul acestor emisiuni a fost de a promova filmul naţional, de a introduce în circuit valorile şi personalităţile studioului „Mol­dova-film” şi „Telefilm-Chişinău” în contextul ideii continuită­ţii celei de-a şaptea arte.

Procesul regenerării filmului moldovenesc, deşi cu întîrziere, a început. Într-un timp record, energicul director gene­ral al studioului „Moldova-film”, Ion Şiman, susţinut de direc­torul artistic al studioului, Valeriu Gagiu, au adunat o echipă de creatori şi pînă la sfîrşitul anului 2005 au fost realizate trei documentare: Dacii şi romanii, Petru Rareş, Să luăm aminte, a fost relansat jurnalul de satiră şi umor Usturici. De aseme­nea, au fost puse bazele producţiei cinematografice pentru anul 2006.

Anul 2006 a fost unul de graţie pentru filmul moldove­nesc, fiind realizate patru scurtmetraje artistice: Gripa aviară (scenariul şi regia Petru Hadârcă), Saşa, Grişa şi Ion (sce­nariul şi regia Igor Cobîleanschi), Rabdă, inimă, şi taci (scena­riul şi regia Petru Hadârcă), Unde dai şi unde crapă (scenariul şi regia acelaşi Petru Hadârca), un film artistico-documentar de lungmetraj La răscrucea destinelor (scenariul şi regia Ion Chistruga), Usturici, jurnalul de satiră şi umor (scenariul Victor Pavliuc, Tudor Tătaru, regia Tudor Tăta­rii), nouă documentare: Alexandru cel Bun, Basarabia 1812, Basarabia 1917, Domnia lui Vasile Lupu, Formarea Statului Medieval „Ţara Moldovei”, In memoriam – Vasile Pascaru, Moldova de azi, Petru Rareş, Romanii şi migratorii.

„La răscrucea destinelor” este un lungmetraj realizat cu un buget foarte mic. Auto­rul filmului este regizorul Ion Chistruga, care evoluează în tripla ipostază: scenarist, regizor şi operator. Din echipa de creaţie mai fac par­te compozitorul Liviu Ştirbu, actorii Andrei Sochircă, Valentin Todercan, Valentin Cucu-Bujor. Conducătorul artistic al filmului, regi­zorul Valeriu Gagiu, cunoscîndu-i frămîntările, l-a îndemnat pe Ion Chistruga să scrie scenariul şi să promoveze o temă nouă pen­tru filmul moldovenesc: plecarea peste hota­re a femeilor în căutarea unui loc de mun­că şi repercusiunile acestui fenomen. Este şi o îmbinare armonioasă între documentar şi ficţiune. De la bun început, suntem atenţio­naţi că eroii şi întîmplările sunt inspirate din viaţă, chiar dacă numele unor personaje au fost schimbate. într-o piaţă dintr-un oraş ita­lian, unde se opresc microbuzele din Moldo­va, se întîlnesc şi personaje din film: pentru a trimite colete, bani, pentru a flecari puţin şi a transmite mesaje. Este locul unde se împle­tesc şi se destramă destine omeneşti.

Este tulburătoare istoria lui Sergiu (în rol Andrei Sochircă) care, după ce şi-a con­dus fiica la şcoală în clasa l-î, (episodul a fost filmat într-un sat din Moldova, de unde au plecat aproape toate femeile, acasă rămînînd bărbaţii, copiii şi bătrînii) s-a oprit stingher în mijlocul drumu­lui, cu băiatul în braţe, strîngîndu-l la piept ca pe o comoara, gîndindu-se la cîte mai sunt de făcut şi e singur… Care va fi destinul lui, destinul acestei familii? Întrebarea pluteşte în aer fără răspuns, fiindcă regizorul nu şi-a pus scopul să găsească un răspuns. Însăşi ideea filmu­lui, asupra căreia insistă autorul prin isto­riile celor cîteva familii din care au plecat soţiile, are o conotaţie dramatică.

Eroinele din film, adică, soţiile plecate de acasă, nu o duc rău în Italia, se simt minu­nat comparativ cu viaţa din Moldova, unde sunt împovărate cu munci grele şi prost plătite. Soţia lui Sergiu, de exemplu, aflîndu-se în Italia, este foarte calmă, sigură de sine, urcă la volan, ducîndu-i la şcoală, tot în prima zi, pe doi copii dintr-o familie de italieni, cărora le poartă de grijă. Îi sărută duios la despărţire şi-i mîngîie cu gingăşie. O vedem mai apoi consultînd lista de cum­părături pe care trebuie să le facă şi, deschizînd portmoneul, privind cu dor fotografii­le copiilor şi a soţului. Nu şi-a văzut fiica de mai mult timp, dar ştie că merge la şcoa­lă în clasa l-î şi a avut grijă să-i trimită hai­ne şi ghiozdan din Italia. Amintirile lega­te de aceste fotografii este tot ce i-a rămas din viaţa de altădată. Acum destinul ei se împleteşte aici, alături de alţi copii, de alţi oameni, în altă ţară. Interpreta, care nu este actriţă de profesie, n-a ezitat să apară în faţa camerei de filmat pentru a ne „divulga” unele amănunte din viaţa de acolo. Desti­nele ei şi ale soţului rămas undeva în Mol­dova sunt acum total diferite.

În 2007 s-au desfăşurat filmările la noua peliculă artistică „Lupii şi Zeii” (scenariul şi regia Alexandru Vasilache). Iniţial, „Lupii şi Zeii” trebuia să fie un film de ficţiune, gen istoric, despre daci şi barbari. După cum a mărturisit autorul filmului, drept sursă de inspiraţie i-au servit mai multe legende din istoria geto-dacilor. Primele filmări au înce­put la Nistru — la Molovata, după care au urmat Criuleni, Gordineşti, Plaiul Fagului, Lacul Plaiul Fagului. Toate filmările au avut loc în Moldova. Premiera filmului s-a pro­dus abia în decembrie 2009. în film au fost antrenaţi actorii Silvia Luca, Bogdan Dascăl, Mihai Ţărnă, Alexandru Grecu, Anatol Dur- bală, Constantin Haret, Nicu Ţarină, Teodor Todercan (în rolul copilului) ş.a. în 2008 fil­mul ar fi trebuit să fie gata şi lansat pe ecra­ne, dar…

În 2008 Ion Şiman a fost demis de ministrul Cozma, în locul lui fiind numit Aureliu Mateuţă care, poate din nedorinţă, dar poate din lipsă de experienţă în domeniu, a blocat activitatea studiou­lui „Moldova-film”. Pe parcursul a doi ani, aici a fost filmat un documentar despre scriitorul Ion Druţă şi finisată pelicula „Lupii şi Zeii”, premiera căreia a avut loc în decembrie 2009. Nu putem afirma că este un film de excepţie ca limbaj cine­matografic. Ceea ce merită să fie remar­cat este coloritul, peisajele, povestea în sine, dar şi interpreţii. Filmul este o întîmplare imaginară nu din viaţa dacilor, ci a tracilor, este o poveste despre dem­nitatea ca simbol al libertăţii. Mai există în film texte la care face trimitere auto­rul, dar care nu-şi găsesc continuitate în imaginile de pe ecran. Oricum, filmul a păşit în viaţă.

Ce avem în prezent? Odată cu venirea în fruntea Ministerului Culturii a regizoru­lui Boris Focşa, de altfel, elev al maestru­lui Emil Loteanu, Legea Cinematografiei va fi (pentru a cîta oară?) revizuită, schimba­tă şi supusă votului în Parlament. Nu ne rămîne alta, decît să sperăm că de aceas­tă dată ea va fi aplicată şi în practică. De asemenea, ar fi bine să se facă lumină şi în zona studioului „Moldova-film”. Forţele cinematografice, în prezent, sunt disper­sate. Nimeni nu poate spune cu siguranţă cîte studiouri avem, cîte din ele sunt par­ticulare sau independente, cîte produc fil­me sau bat apa în piuă, cîte se impun ca factori artistici, cîte merită să fie înscrise în lista onorifică a cinematografiei naţiona­le. Nu există o instituţie de specialitate, de stat sau pe baze obşteşti, care i-ar aduna în jurul său pe toţi cineaştii din Moldova. Uneori se creează impresia că acest haos este pe placul cuiva, că cineva dispersează cu bună ştiinţă forţele din cinematografie. Ar fi trist să fie aşa. lată de ce ne gîndim cu toţii că, dacă s-ar face o ordine şi în dimen­siunea cinematografică, ordinea asta ar trebui să intervină cît mai răpit şi să dure­ze cît mai mult timp. Altminteri cinemato­grafia noastră s-ar lipsi şi de ultima şansă de a renaşte.

Ideea privatizării studioului „Moldova-Film” nu era nouă la acea vreme, fiind lansată încă la sfîrșitul anilor ’90 și, culmea!, susținută de un grup masiv de cineaști, care nu-și vedeau viitorul în contextul acestui studiou, calificîndu-l drept inutil.

Sursa: UNGUREANU, Larisa. O șansă pentru filmul moldovenesc. În: MOLDOVA, 2010, mar.-apr. pp. 40-42.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s