Titus Jucov, stăpînul păpușilor

Recomandăm spre lectură un articol ce face referință la ex-directorul Teatrului „Licurici” din Chișinău, Titus Jucov.

Titus e un sensibil artist, pentru că este inconfundabil în neordinara lui capacitate de a fi concomitent puternic și vulnerabil. Puternic, pentru că are curajul de a mărturisi că regia veritabilă (cea păpușărească îndeosebi) e un pisc nemăsurat de greu de asfaltat.

Păpuşile, înviate pe scenă, valorează cît o bibliotecă teatrală. Biblioteca posibilităţilor nesfîrşite. Cu eroi de ieri, de azi şi chiar de mîine. Păpuşile înglobează în sufletele lor pasiuni clocotitoare, energii latente ce aşteaptă să fie eliberate de actori. Sub privirile regizorului păpuşile (această mira­culoasă lume), trezite la viaţă de mînuitori, încep a face cîte un pas stîngaci, o mişcare a capului, o gesticulare a braţelor, privesc curioase unele la altele, dîndu-şi cu încetul seama că fac parte din distribuţia unui spectacol de teatru. E un spectacol viu. Cu păpuşi adevărate, vii şi ele. Păpuşa are semnificaţia revenirii în lumea copilăriei. Şi întoarcerii în timp. Într-un timp imemorial. Unde jocul ei emoţionează şi convinge totodată.

Titus Jucov_1

Titus Jucov nu şi-a imaginat niciodată bibli­oteca păpuşilor ca pe un teritoriu privi­legiat al comunicării directe. Pentru dîn sul Licurici (desigur, este vorba despre tea­trul „Licurici” – „teatrul lui Jucov sau Jucovul teatrului”, cum ar fi zis cineva) este locul sacru al luării de cunoştinţă, fie el o cap­cană sau o iluzie. O iluzie pur teatrală. Şi o capcană artistică. Mai este şi o aventu­ră. Aventură în care gustul riscului şi al pro­vocării îl atrage ca un magnet. Căutător de interogaţii, caută mereu umanitatea: lumea artei e lumea vieţii. Lume ce anu­lează categoric orice relaţie cu realitatea banală. Părăginirea artei este ucidere. Pră­buşirea în gol de stele este trăire artistică. Vieţuire în alt mod de gîndire. Alt mod de gîndire înseamnă exact acelaşi lucru ce s-a produs ori de cîte ori scena a oferit o altă faţetă a expresivităţii şi imaginii artistice. Imagine relevată de necesitatea de a pune în deplin acord crezul în artă cu raţiunea de a exista în artă. De a-i înţelege rostul.

Optînd pentru un spaţiu şi, mai ales, pentru nişte păpuşi care aduc în actuali­tate elementele tradiţionale şi moderne ale acestui gen de teatru, Jucov se spriji­nă temeinic pe triada: regizor – explora­torul în jungla conceptelor creativităţii tea­trale, scenograf – creatorul spaţiului gol, al lumii fizice, actor — enigma vie a expre­siei sensibile în arta păpuşărească. Anume aceştia sunt partenerii principali ai Biblio­tecii Licurici. Crezul artei necurmate.

De-a lungul repetiţiilor, înconjurat de echipa de actori şi echipa de tehnicieni (şi ea în mereu căutare de noi soluţii) începe a umaniza măştile, a crea psihologii, coliziuni şi relaţii, a descompune mişcarea în raport cu muzica şi luminile.

Titus JUcov_3Păpuşa este înzestrată cu forţa magi­că de a descoperi un univers teatral unic, fermecător pentru cei mici şi, deopotrivă, pentru adulţi. Aduce materiei inerte (pînzei, lemnului, metalului, vopselelor etc.) profunzime şi adevăr psihologic, făcînd astfel accesibilă copiilor opera clasică şi contemporană. Simbioza surprinzătoare între actor, decor, muzică, dans şi lumini, acest amestec teatral de muzeu modern, are un efect copleşitor asupra publicu­lui. Păpuşile captează atenţia prin şarmul şi vivacitatea lor, conferind artei scenice valenţe estetice nebănuite.

Prin eterogenitatea mijloacelor artistice şi demersul regizoral concret Teatrul Licu­rici demonstrează pe viu că actualitatea este o componentă vie a scenei cu păpuşi care, fără a reclama nici o neo-modernitate, poate adapta orice operă clasică gustu­lui contemporan. „Cred întotdeauna că va exista ziua de mîine. Sunt convins că tre­buie să preluăm de la copii credinţa sta­tornică pe care o pun ei în jocul lor. Doar ea, copilăria, alături de veşnica dorinţă de a trăi şi crea, îţi dă forţa de a exista astăzi” – tăifăsuieşte sexagenarul Titus Bogdan-Jucov cu păpuşile sale (cu cinci ani mai în vîrstă decît regizorul lor). Păpuşile din Biblioteca cu Păpuşi Licurici.

Titus Jucov_2

Lampa fermecată a lui Titus

Titus Jucov suferă de o patimă netrecătoa­re. Pasiunea copilăriei nesfîrşite se numeş­te această maladie. Cu candela poveştilor în ochi şi cu icoana Licuriciului în suflet a ştiut (şi încă ştie!) căror anume inimi i-a fost dat de ursită să se adreseze. Inimilor nepri­hănite ale copiilor. Celor care se încrucesc de mirare şi desfătare, admirîndu-i poveş­tile. Pentru dînsul teatrul de animaţie este o religie a sufletului. Un cult şi un rit. Mul­te generaţii de spectatori viaţă din viaţa Licuriciului au luat. Fiinţă din fiinţa lui au împrumutat. Şi de vorbit de la teatru au învăţat. Pe scena cu păpuşi i-a purtat dorul necontenit de basme fermecătoare cu Ile­ne Cosînzene şi Feţi-Frumoşi, pogorîţi din nemuritoarele opere ale lui Ion Creangă, Mihai Eminescu şi Petre Ispirescu. Răbdă­tor şi statornic la vorbă şi la cuget, bizuindu-se pe forţele proprii, pe fantezia-i osebi­tă şi pe cunoştinţele căpătate în mari şco­li teatrale, Jucov nu a dat niciodată cinstea pe ruşine şi pacea pe gîlceavă. Nu a chinu­it actorii şi spectatorii cu frînturi de limbă şi măguleli scenice scornite. A avut, are şi va mai avea spectacole bune de-a volna, aşa că nu i-e deloc ruşine să-şi scoată obrazul în lume cu bucuria zugrăvită pe chip.

De piatră de-ai fi fost că tot nu se putea să nu-ţi salte în piept inima de bucurie, auzind melodiile (special compuse pentru Licurici) lui Ion Macovei, Valentin Dînga, Liviu Ştirbu, Marian Stârcea, Tudor şi Anatol Chiriac, Oleg Negruţă, llie Văluţă, Boris Dubosarschi. S-a pornit Titus Jucov în ros­tul lui, în zodia începutului, hăt în velea tul 1973 cu acel inimitabil Purceluşul Cioc pentru a ajunge peste ani să ne dăruias­că un Harap Alb aproape de noi, apoi să ne arate un Făt-Frumos din Lacrimă cu Emi­nescu cu tot şi o Planetă Albinuţa, trans­formată magic în planeta mea de dor, pla­neta mea de rouă. Pînă astăzi, în pragul celor şase decenii de vieţuire pămîntească şi patru (tot decenii!) de sălăşluire sce­nică, caută năbădăios şi găseşte neîndoios nu atît dramaturgie, cît Păpuşologie, cum a botezat-o şăgalnic dascălul său din fostul Leningrad, Viktor Sudaruşkin.

Aflîndu-şi pacea, netihna de creaţie, pe strada 31 August 1989, însoţit de ani în şir de devotata lui strajă de corp – păpuşi şi marionete – limpede la chip precum e ademenitoarea lumină a lunii, vrăjitorul Titus aduce miracolul păpuşăresc, transformări­le magice ale nevîrstnicei vîrstnice, în privi­rile neastîmpărate ale puradeilor năstruş­nici, dornici de poveştile din ziua de ieri spre poveştile din ziua de mîine.

Titus Jucov_4

Bobocul cel urît?

Anul are douăsprezece zodii, a treispreze­cea, cu număr ocult, fiind hărăzită lui Titus Jucov. S-a născut cu harul de a fi „împărat şi privighetoare” pe cea mai frumoasă preursită – Zodia copilăriei şi visului. Dacă-i dăm crezare regretatului Gheorghe Cin­cilei, cifra Unu are o predestinare mistică pentru Titus: la 1 aprilie 1972 a fost desem­nat în funcţie de regizor la „Licurici”; de la 1 octombrie 1975 şi pînă la 1 ianuarie 1977 e stagiar la renumitul regizor şi peda­gog leningrădean B. Sudaruşkin; la 1 apri­lie 1979 e întronat solemn în jilţul de prim-regizor al „Licuriciului”; de la 1 februarie şi pînă la 15 octombrie 1983 a fost izgonit cu multă zarvă şi scandal cu iz politic din ace­laşi „Licurici” (fecior de popă, tovarăşi!); la 11 noiembrie 1995 a inaugurat prima Gală Internaţională a păpuşarilor basarabeni… De-i adevărat ce spunea Shakespeare că artiştii sunt o rezumare, o condensare a timpului lor, atunci Titus e o sublimare a testamentului cu poveşti dintr-un secol muşcat de răzmeriţă. Zboară domol într-un veşnic basm pe care niciodată n-o să-l înţelegi decît cu inima. Bucolic şi modern în acelaşi timp. Sorocul cunoaşterii începe pentru dînsul în Răpciune şi se termină în Legendă – Căsuţa cu Poveşti care nu l-a tră­dat, nu l-a prigonit şi nu i-a vulgarizat des­tinul. Titus şi-a cucerit, cu păpuşile în cîrcă, un loc aparte în teatru, pe scenă şi în inimi­le copiilor – cei mai fideli şi mai inocenţi spectatori de pe Terra. Îţi preface viaţa „în fum vînăt de tămîie”, în „tinereţe fără bătrîneţe” şi „dorul amintirilor copilăriei rămîne pierdut în lume”.

Pentru dînsul teatrul cu păpuşi e ceva nespus de serios, de grav, o necesitate vitală şi spirituală ca prescura şi agheasmă. Poartă strîns lipită de pomeţii obraji­lor masca oblojitoare a iubirii de parava­

ne, sfori şi marionete. E un Prichindel cre­dul, care într-o bună zi s-a furat pe sine de acasă şi a fugit în lumea mare să se dăruias­că altor copii.

I-a fost sorocit să învingă şi să-i plouă cio­băneşte cu poveşti. E un vers din Eminescu şi o ghiduşie din Creangă, o nostalgie din Andersen şi o glumă din Cărare şi Urschi, un melos de-al lui Doga, Dînga, Macovei, Chiriac şi un zimbru de-al lui Puiu, un Buz­dugan fermecat învelit cu busuioc şi un Mic Prinţ, e Răţuşca cea urîtă şi Harap Alb cel frumos, e Balaur, Zmeu şi Baba Hîrca. Jucov e un animator capabil să se refacă neconte­nit, un puradel adult, jucăuş, năzbîtios şi chibzuit, în sufletul căruia arde o vîlvătaie senină ce ni se transmite de cîteva decenii. Ştie să modeleze, să toarne, să cioplească materia vie şi îndărătnică a actorului. Orice sculptor îl poate invidia. Ce înseamnă pen­tru dînsul să citească şi să memoreze poveşti? Înseamnă să le înţeleagă, să le asculte, să le privească şi să le accepte pre­cum înţelege, ascultă, priveşte şi înţelege viaţa. Acum cînd fiecare spectacol e un stri­găt cu destin, cu eroi reali şi miraculoşi – de la Teiul nemuririi lui Eminescu pînă la Snoavele din Ţicău –, „mareşalul Licurici” încearcă să se contopească cu un epitalam din „pădurea de argint”. Iubeşte lemnul scenei precum îşi iubea Humuleşteanul Cocioaba. Culege bucurie şi voie bună pen­tru a o dărui celor încă veseli şi lipsiţi de griji într-o lume mustind de tristeţe. Spectaco­lele „jucoviene” trebuie văzute din trei moti­ve: texte selectate riguros, concepţie regi­zorală distanţată artistic de aceste texte şi interpretare actoricească ca vizualizare a ideii regizorale. Titus e un sensibil artist, pentru că este inconfundabil în neordinara lui capacitate de a fi concomitent puternic şi vulnerabil. Puternic, pentru că are curajul de a mărturisi că regia veritabilă (cea păpu­şărească îndeosebi) e un pisc nemăsurat de greu de asaltat. E un încăpăţînat al refuzu­lui şleahurilor pardosite cu covoare roşii, un meşter generos al propriilor obstacole. Vulnerabil, pentru că există într-un dialog continuu, într-o perpetuă ciondăneală cu el însuşi. Sfidînd paradoxul, îşi extrage tăria. E un Sisif basarabean sub căciula lui Guguţă care-şi durează benevol muntele, pietro­iul şi pîrghia. Tentat, uneori, de pozne ca fronda, sfidarea, provocarea, a intrat în valorile regiei naţionale viguros şi vrednic, fără tămbălău şi osanale. Echilibrat din fire, stăpînindu-şi impulsurile, controlîndu-şi ideile, întotdeauna foarte pregătite de repetiţii, niciodată descoperit pînă la capăt în gînduri şi concepţii. Stăpîneşte o delica­teţe princiară, nu se îmbulzeşte nici la glo­rie, nici la desaga cu medalii. A ştiut să găsească aurita cale de mijloc între brutala presiune a realităţii şi farmecul efervescent al poveştilor sale, superior contemplative. Titus are o obstinaţie de nimeni strămutată – de nici o autoritate a vieţii literare sau teatrale, de nici o conjunctură a momentu­lui, de nici un interes în afara celui estetic şi etic (bine ar fi ca teatrul pentru copii să dăi­nuiască în afara oricăror politici şi campanii electorale!). E un captiv al metamorfozei scenice. Ironia „păpuşărească” a lui Jucov nu supără, dimpotrivă, îi atrage pe mulţii lui prieteni, pentru că în spatele ei se desci­frează citeţ inteligenţă vie, străbătînd prin pîcla cotidianului ca lumina, un arlechin de import (reflector scenic). Profesia lui e morala lui. E greu de imaginat cîţi prieteni are şi nici unul vreo fiinţă derizorie, ci numai oameni de omenie. Are mulţi „cama­razi de arme” nu pentru că-i menajează, ci pentru că le preţuieşte eforturile şi modes­tia. Se desparte firesc de acei neofiţi zeloşi, care după ce montează un spectacol sau plămădesc un rol (fie şi de succes), se pun imediat pe cotcodăcit ca şi găinuşa babei în jurul mărgeluşei de ciob de sticlă colora­tă. Regizor prin vocaţie, se oferă franc pen­tru cele mai „modeste” texte autohtone, fără bravura de a plăsmui teoria chibritului, spre deosebire de unii confraţi de breaslă, pentru care simplele corvezi regizorale reprezintă jigniri personale, convinşi pînă în măduva oaselor că merită să ciugulească doar diamantele acestei nobile profesii. Esenţiala caracteristică e extraordinara lui solidaritate cu echipa de creaţie în momen­tul eşecului. Nu l-am auzit niciodată căinîndu-se: „Am greşit distribuţia, dramaturgul, compozitorul, scenograful”. Artei regizorale îi găseşte raţiunea de a fi prin cultură. Res­pinge categoric mimarea, snobismul, clişe­ele. Pentru dînsul teatrul nu este doar o instituţie de stat cu subalterni, birou, tele­fon celular, maşină la scară şi cont în bancă. Şi nici o adunătură de actori ambiţioşi puşi mereu pe gîlceavă. Nici chiar un templu populat de sacerdoţi şi vestale mitologice. Teatrul lui e iubirea lui. Altfel nu ar rămîne decît o nostalgie, o durere, în cel mai bun caz – un dor. Teatrul, în complexitate, adu­nă laşitate şi cutezanţă, inocenţă şi abjec­ţie, adevăr şi ipocrizie, fidelitate şi trădare. Scena lui Jucov e cutia magică de rezonan­ţe a speranţelor nerostite. E fum din cădel­niţele paradisului şi scînteie din purgatoriu. „Atîta adevăr în teatru, cîtă frumuseţe”, spu­nea Socrates. Departe de a încerca să se impună şi să convingă cu tot înadinsul, descifrînd riguros o logică sau o iluzie înru­dită cu stilul său de a simţi teatrul, Titus este în comuniune cu universul abstract, metaforic şi deopotrivă real al spectacole­lor sale. într-o manieră mai curînd fascinan­tă decît expozitivă, sugerînd analogii cu străvechi şi originale datini rituale, el s-a afundat în acel tărîm al elevaţiei spirituale către care, aspirînd, arta s-a născut. Fac ochire retrospectivă la acel splendid „Harap Alb” din îndepărtatul an 1978 (dramatizare şi scenografie de Ion Puiu) care, de fapt, a devenit mai apoi crezul lui artistic. A transcende sensuri şi subsensuri, sublimîndu-le cu scopul privilegiat de a încerca o revenire la matcă, o reconstituire a stării de graţie care a fost, iniţial, raţiunea de a fi a folcloru­lui („Făt-Frumos din Lacrimă”) – iată un demers greu de perceput, uşor de contes­tat, nu oricui îngăduit, nu pentru fiecare accesibil. Detaliile, în aparenţă neesenţiale, nasc în regia lui semnificaţii imprevizibile. Caută cu lumînarea strîmtori nenavigabile cu riscul de a-şi sparge luntrea şi capul şi de a pierde din lauri. Cînd se apucă de lucru, munceşte ca un apucat. Pedagogia lui Titus e subtilă şi cuceritoare, iar energia-i de cre­aţie vine din interior şi se numeşte omenie. Cele mai teribile sentimente regizorale – remarca regretatul Gheorghe Harag – sunt: primul – cînd trebuie să te duci la repetiţii; al doilea – cînd nu mai poţi să te duci la repetiţii. Jucov, deocamdată, e pre­dominat de primul „teribilism”. Artiştii „Licuriciului” (ambele trupe!) păşesc cătinel în preajma regizorului spre investigaţii extre­me fiind, în acelaşi timp, în totală opoziţie cu tipul de actori dogmatici, roboţi. Gene­rozitatea lui îl face să se întoarcă mereu spre tineret cu o mare exigenţă intimă de a dărui, dar cu aceeaşi mare îndărătnicie de a primi. Creează tinerilor interpreţi posibili­tăţi de a se simţi puternici şi necesari în competiţia pe care el o inventează anume pentru dînşii şi în care, la începuturi, nu are certitudinea că va cîştiga. Izbînda îi va fi satisfacţia totală, cînd va constata cu uimi­re că o găselniţă spontană a unui actor e rezultatul chinului său de luni de zile. Un sfert de veac a fugit, mîncînd scîndura sce­nei, de „şopîrle” şi montări alandala. Actor el însuşi, înţelege necesitatea de succes a artistului şi nu pregetă să-i ofere mărini­mos victoria. Un eşec al lui Jucov (eşecuri spectaculoase!) înseamnă o tentativă spre dăscălie şi nu un rebut. El a găsit, între regi­zor şi actori, potrivirea de creaţie, de talent, de intelect şi, cum se spune astăzi cu fer­voare crescîndă – de program. Evoluţiei regizorale i se adaugă modalitatea în care traduce în limbaj vizual, în limbaj muzical şi în limbaj rostit textul dramaturgie. Spun rostit pentru că e mai mult decît vorbit. A izbutit să imprime Teatrului „Licurici” o atitu­dine deschisă pentru nou, trupele acceptînd astfel stilul şi metodologia originală, inven­tivă a directorului artistic. Regizor cu spec­tacole multe (cîţi ani împlineşte, atîtea spectacole a înviat!), ample, condensate la maximum în cincizeci de minute, profunde şi diverse, pe care zadarnic încearcă să le dosească ca pe nişte păpuşi scumpe ce se cuvin să fie doar ale lui. Triumfu-i artistic rămîne a fi al teatrului românesc, în gene­ral. Nu-şi face iluzii, cu toate aparenţele contradictorii. Chiar atunci cînd iese din scenă „copleşit de glorie şi moleşit de ova­ţii”, îşi priveşte opera cu „ochiul al treilea”. Simte cu agerime de genist unde a avut de suferit ritmul, unde sufletul nu a trecut hotarul rampei, unde interpretul a rămas în umbra echipei, unde regizorul a tras un pui de somn. Se spune că orice artist veritabil pluteşte într-o uriaşă lacrimă de tristeţe. în acest an Titus Jucov înoată cu îndîrjire şi patimă, cu înviorare şi îndoială, cu tristeţe şi nostalgie în lacrima-i privatiza­tă, „traversînd în singurătate Grădina Publi­că, îndepărtîndu-se pe sub arbori, semănînd cu o păpuşă demnă şi istovită, topindu-se în aburul cărunt al toamnei” – îi fasonează mucalit efigia Pavel Pelin în „Ce dragoste veche – actorii…”

  1. S. La cîrma statului nostru a venit o gene­raţie de conducători noi: foşti spectatori ai lui Titus Jucov, ei nu pot fi deputaţi răi, generali răi, miniştri răi, preşedinţi răi. Şcoala „Licuri­ciului” e altfel decît şcoala comsomolului…

Sursa: PROCA; Pavel. Stăpînul păpușilor. În: MOLDOVA, 2015, mart.-apr., pp. 58-64.

Advertisements

One thought on “Titus Jucov, stăpînul păpușilor

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s