Mihai Volontir – un voievod al scenei naționale

Recomandăm spre lectură un articol ce face referință la activitatea actorului Mihai Volontir. Menționăm că articolu a fost publicat în revista Moldova, acum 6 ani.

Mihai Volontir (9 March 1934 – 15 September 2015) was a Moldovan actor.Volontir was born on 9 March 1934 in the village of Glinjeni, Moldova. He attended the Pedagogical Institution in Orhei from 1952 to 1955. After over a decade of working in theatre, Volontir began appearing in films made at the Moldova-Film studio in 1967. He became famous in the late 1970s after his roles in In the Zone of Special Attention and The Gypsy film series. The films were so popular that he is still strongly associated with his character, Budulai, a wise lone gypsy. His performance resulted in increased tolerance towards gypsy communities in the Soviet Union. The film series was revived fifteen years later with a new production as well as a TV series. More about this actor, you can read here.

Volontir_1

Nu mi-am pus în gînd să ornamentez un adevăr incontestabil. Vreau doar ca si alţii să înveţe să fie ca artistul despre care încerc să înşirui nişte gînduri răzleţe. Actorii bălţeni au fost, într-adevăr, inimoşi pentru că au rezis­tat aproape două decenii în faţa impedimentelor, facînd teatru pentru noi fară a avea teatrul lor: fară acoperiş deasupra capului, fară scenă, fară cabi­ne de machiaj, fară… Au rezistat în faţa hainei vremi cu regizorii lor, cu dra­maturgii lor, cu partenerii lor, cu spectatorii lor deveniţi cu timpul, unii pen­tru alţii, mame si tati, surori si fraţi în nesfîrsitele turnee de vară, de toamnă, de iarnă şi de primăvară din Carpaţi pînă la Dunăre. Adevăraţi nomazi ai secolului al douăzecilea. De aceea, dacă ni se întîmplă să nu ne întoar­cem dezamăgiţi de la cîte un spectacol pe care publicul îl consideră reuşit, e pentru că ne amintim cu nostalgie de vechea cohortă a trupei bălţene. De Boris Harcenco, de Anatol Pânzaru, de Iulian Codau, de Mihai Ciobanu, de Mihai Grecu, de Andrei Moraru, de Vasile Tăbârţă, de Victor Odagiu, de Emil Dodiţă… De anumite gesturi şi mimici ale lor, de anumite inflexi­uni de voce pe care nimeni nu le poate încă nici imita, nici adumbri. Ca să nu moară amintirea, trebuie să ne amintim de amintire. Si de acei care au fost, şi de acei care mai sunt, şi de acei care i-au făcut şi pe alţii actori. Aces­te aduceri aminte vin ca o încheiere a vieţii lor în teatru. Ca o împăcare şi ca o răsplată pentru tot ce au izvodit pe scena bălţeană.

Mihai Volontir e partea tezaurului Teatrului „Vasile Alecsandri”. Un mărinimos risipitor de bucurii. Insula actoricească a lui bădiţa Mihai a fost Teatrul Regelui Poeziei. A fost şi este. În secolul apus, trupa se definea printr-o tensiune artistică particulară. O febrilitate specifică tinereţii, dar în ega­lă măsură şi unui cod concret de a con­cepe arta teatrală, întemeiată pe tradi­ţii clasice. Cu profunde resurse tradiţio­nale, care nu se modifică de la un dece­niu la altul, ci garantează climatul nece­sar pentru cei care inovează. Cu respect total pentru tot ce înseamnă tradiţie acti­vă. Actori cu stranie cuminţenie şi polite­ţe scenică extremă în condiţii umilitoare. Preţuitori de haz şi între culise, şi în viaţă. Ei au fost nişte necesare răşini tămădui­toare pe rănile anilor. Teatrul din Bălţi nu a fost o pepinieră pentru cabotini. Era un mănunchi de îndrăgiţi artişti care-şi cîştigaseră dreptul la ovaţii.

Mihai Volontir a început la ALECSANDRI, a continuat la ALECSANDRI, pînă azi e la ALECSANDRI, rămînîndu-i credincios cinci­zeci şi trei de stagiuni. Veneraţia pentru pri­mul pedagog şi regizor, Boris Harcenco, îl încălzeşte şi în mileniul trei ca dragostea pentru un părinte care i-a dăruit vieţuirea. Şi-a respectat scena, o iubeşte nespus şi n-a luat-o niciodată în deşert. Nici chiar pe parcursul celor douăzeci de stagiuni cînd teatrul, vorba regretatului Iulian Codau, era pe roate. A preferat să ardă la Bălţi, nu să pîlpîie la Chişinău.

Mihai Volontir nu s-a specializat într-un anume gen de teatru. Artist cu o sută de chipuri – s-a întrupat în efigii de domni­tori, regi, împăraţi, filozofi, prinţi, cerşetori, voievozi şi damnaţi – artist cu o sută de suflete. Cîte un suflet pentru fiecare per­sonaj. Actor de echipă care se simte bine printre parteneri de talia sa. Vieţuieşte prin­tre zeci de oglinzi, în care se reflectă tot atîtea ipostaze conflictuale, contradictorii. Maestrul nu a rîvnit să fie simplu. Maes­trul a rîvnit să fie înţeles. Şi a fost înţeles de publicul de pe diferite meridiane geografi­ce. Mizează pe cuvînt şi replică – loc de întîlnire cu trecutul, prezentul şi viitorul. Des­tinul său se află în sufletul său, nu în mîinile sale. Volontir deţine un renume plă­mădit cu multă muncă chinuitoare pe par­cursul unei jumătăţi de veac. E un autentic voievod al scenei naţionale (nu doar bălţene!). Face parte din categoria artiştilor care se disting printr-un sporit coeficient de ine­dit. Explorează un teatru dificil, de interoga­ţii grave, cu o viziune şi o manieră interpre­tativă ce-i asigură o mare deschidere către spectatori. Compune cu migală personaje dintr-o bucată. E un cinic căutător al adevă­rului. Adevărul are mai multe feţe şi fiecare erou al său e o latură a acestui adevăr com­plex. Conflictul dintre personaje şi timp nu e unul exterior, ci e o măcinare dinăuntru.

Volontir_2Pentru bădiţa Mihai cuvîntul e mai mult sens decît culoare, mai mult idee decît orna­ment, mai mult adîncime decît explicare. E un netăgăduit teatralist cu lungă carieră. Tot ceea ce a jucat (în teatru şi în cinematogra­fie), tot ceea ce a montat, tot ceea ce a cîn- tat poartă marca sa proprie – marca VOLON­TIR. Emblemă ce a înfruntat timpul necruţă­tor şi gustul publicului care-şi schimbă întru­na moda. Mihai Volontir are aer în suflet şi pămînt sub picioare. Tragedian şi comedi­an pînă-n pînzele albe cu boală incurabilă de scenă, poartă în cuget şi în suflet expre­sia unei culturi, nu doar a unei tradiţii. Uce­nic fidel la clasici, nu joacă pentru a schimba lumea. Lumea, aplaudîndu-l, se schimbă de la sine. Jocul lui tinde să se prefacă în spirit şi tră­ire. Tăios şi sarcastic, blînd şi înţelegător, prin­cipial şi punctual, artistul bălţean a ieşit din melonul lui Caragiale.

Artist slobod la baierele gurii, asigură per­sonajelor credibilitate maximă. Bate rău şi, mai întotdeauna, pe dreptate. Stăpîneşte (nu doar pe scenă!) o individualitate stilistică inconfundabilă egală mereu cu sine în sen­sul ironiei, burlescului, expresivităţii dramati­ce. Personajele volontiriene întrunesc atribu­tele grotescului şi tragicului într-un echilibru incitant pentru spectatori. Zgomotul nefast al timpului nu i-a vindecat morbul teatrului. Vîntul năvalnic al noului secol l-a găsit tot pe sce­nă. Nici în mileniul trei nu face parte din tag­ma neauziţilor şi nevăzuţilor. Lumea artei lui e lumea vieţii lui.

Întîlnirile lui Volontir cu regizorii au fost ca ciocnirile dintre nori imenşi: unii cu sar­cină pozitivă, alţii cu sarcină negativă. S-au produs descărcări electrice, tunete şi ful­gere, dar fără grindină ucigătoare. Vede şi aude ideile şi se lasă sedus de ele fără vizi­une cazonă asupra artei şi vieţii. Degustă­tor de emoţii autentice, detestă catego­ric notele false. Fuge de caracterele comu­ne. Poartă în chip simţămîntul prezentului. Pentru Mihai Volontir teatrul este o pova­ră necesară şi o experienţă plină de riscuri. Păşind cu îndărătnicie spre porţile adevă­rului, posedînd netăgăduită vocaţie de ani­mator artistic, stăpînind încrederea în stea­ua sa, învingător pe toată linia fără a crede că teatrul este numai el, artist de rasă acto­ricească, tragedian sută la sută, nu a lăsat vremea să treacă în zadar pe lîngă dînsul. El a trecut prin vreme!

A fost în firea lui să tindă spre acel Fru­mos şi Sfînt, drama druţiană montată la sfîr- şitul anilor optzeci cu parteneri de nădej­de: regretatul Victor Ciutac (unul din fonda­torii teatrului bălţean, interpretul feciorului boieresc din Chiriţa în laşi, unde şi Volon­tir juca pe un vizitiu în spectacolul inaugu­rat din 11 august 1957) şi Eufrosinia Dobândă-Volontir. Cu acelaşi firesc singular intră în toate rolurile, reflectîndu-se în noianul spectacolelor care încep să-l înece în flori. Alecsandri, Caragiale şi Druţă, stele lucitoa­re din Ursa Mare a teatrului naţional, au fost pentru bădiţa Mihai (şi pentru teatrul băl­ţean) o mărturie de credinţă.

Jocul lui Mihai Volontir este un precept de blazon, nu de publicitate. Originalitatea sa trebuie analizată în integrarea perspec­tivei tragicului în interiorul comicului şi a comicului în interiorul tragicului. Comicul şi dramaticul sunt pentru artist categorii vas­te: în ele este loc şi pentru grotesc, şi pen­tru pamflet, şi pentru dramă-melodramă, şi pentru publicistică sau reconstituire docu­mentară. Rostul scenic este de a nega triste­ţea şi spaima, căci dacă ne-am robi amără­ciunii, ne-am prăpădi de tot. Dacă regizorul nu este un jandarm, atunci Volontir îl ascul­tă şi-l acceptă, punînd în evidenţă resurse nevalorificate ale vocaţiei interpretative cu exerciţii stilistice precise şi clare, explorînd realitatea imediată sau intervenind fulge­rător în realitatea imediată. Pe scenă (şi pe ecran) deţine rolul de oculist (vede lumea prin lornionul lui Caragiale): potriveşte mio­pilor ochelarii pe nas. îi potriveşte cu tămîie în suflet şi nu cu otravă.

Egal doar cu sine în ipostazele captivan­te ale căutărilor, natură neliniştită, prin exe- lenţă imaginativă, Mihai Volontir este artis­tul care nu comite jumătăţi de roluri şi nu se mulţumeşte să fie aplaudat doar într-un anumit gen de spectacole. Chiar şi exage­rările sale sunt exagerări autentice. Făcîn- du-şi deceniile de turnee la ţară, a insuflat disciplină şi religiozitate teatrului bălţean, făurind din cîteva replici neesenţiale filigra­ne de bijuterii scenice. Specialist al rîsului năvalnic, se bagă în replică aidoma glonţu­lui în vînat, adaptîndu-se cu repeziciune la orice formulă de spectacol, la orice gen de text, la orice metodă regizorală.

Mihai Volontir nu-şi scoate sufletul la mezat şi joacă fără albeaţă pe ochi. Nu explică, ci sugerează, muza şi armurile sale fiindu-i speranţa. Consumul de sine este impresionant. Croşetează cu migală cuvin­tele, creînd imagini şi mizanscene memora­bile. Se aruncă bezmetic într-o lume necu­noscută, pe care izbuteşte s-o facă cunoscu­tă şi s-o aşeze solemn la picioarele noastre. E farul dătător de nădejde după lumina căru­ia se îndreaptă năzuinţele multor învăţăcei. Şi-a dorit să devină un artist al poporului şi poporul l-a recunoscut drept artist al său.

Azi, la o răscruce de gînduri, recunoaş­te că întotdeauna e setos de lume. Nu doar de lumea teatrului. De lumea care se întrea­bă nedumerită: Mihai Volontir s-a apropiat firesc, pătimaş de tainele scenei sau a venit pe lume cu ele în cîrcă?

Pînă la urmă timpul le va pune pe toate la cale, iar rîndurile însăilate de mine nu sunt decît nişte porniri pentru pomenire şi învă­ţul urmaşilor.

Sursa: PROCA, Pavel. Un voievod al scenei naționale. În: MOLDOVA, 2010, mart.-apr., pp. 50-53.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s