Vladimir Curbet prins în JOC

Recomandăm spre lectură un interviu cu maestrul Vladimir Curbet în care ne vorbește despre copilăria și activitatea sa în cadrul ansamblului de dansuri populare „JOC”.

Prim-maestrul1_Curbet „Joc”-ului a apărut din cu totul altă direcţie – singur, răvăşit, cu capul unic plecat, bătând în aer, cu degetul arătător, un ritm, numai de el ştiut. L-am salutat vioi, ca să dau tonul discuţiei. S-a întors cu tot corpul spre mine, m-a privit cu totală lipsă de entuziasm şi mi-a zis, deloc încurajator: „Îs obosit şi supărat pe voi. Au venit la putere şi vor să distrugă tot ceea ce este naţional!” Tirada împotriva „asupritorilor” reali şi fantomatici m-a dezarmat pentru câteva secunde. În timp ce eu căutam un feedback care să-mi anuleze culpa, a întors-o în glumă: ei hai, drăguţă, nu eşti tu capul tuturor relelor. Păcat că banul acum e vedetă în scenă, iar leul e rege în țară!

„Joc”-ul nu-i o joacă. Avem două săli de repetiţie, un depozit enorm, unde se păstrează costumele. Eu m-am zbătut ca peştele pe uscat ca să obţin tot ce are ansam­blul acum. După ce a căzut comunismul şi au venit democraţii la cârma ţării, au încercat să facă aici o casă de toleranţă. Nu pot da detalii, dar a fost o luptă aproape corp la corp. Construcţia a fost ridicată de prizonierii nemţi în 1945 şi are acea funcţionalitate nemţească despre care circulă poveşti. Vedeţi că această clădire este concepută în aşa fel încât fiecare cabină e un fel de sepa­reu. Probabil asta i-a ademenit.

 

„Joc”-ul, cum văd, e şi o ditamai instituţie, cu infrastructură mai dezvoltată decât cea a guvernului…

Acum, da, dar atunci când mi-au propus să conduc an­samblul, erau douăsprezece perechi de dansatori, majori­tatea dintre ei ruşi şi ucraineni, care au dansat în ansam­bluri militare sovietice. După ce s-a încheiat războiul, au fost repartizaţi la Chişinău. Se îmbătau, se băteau între ei. Am făcut două dansuri şi-mi spuneau că sunt prea noduroase. Paharul răbdării s-a umplut după ce am fost cu ei la Orhei. în spatele Palatului de Cultura era o piaţă. Eu m-am dus cu două ore înainte să văd sala, să-mi dau seama cum voi plasa dansatorii în scenă. Când am ieşit afară, îi văd – într-un car cu boi, în jurul unui butoi cu vin. Au coborât şi am observat că erau beţi într-atâta, încât abia de se mai ţineau pe picioare. Am fost nevoit să anulez concertul. Mi-am zis că nu se poate aşa şi… am dispărut. M-am retras în satul Măşcăuţi, unde aveam rude, şi i-am rugat pe cei de la Susleni, satul meu de baştină, să nu spună nimănui unde sunt. A dat de mine ministrul Culturii de atunci, Artiom Lazarev, care m-a convins să revin la „Joc”. Era român din Transilvania. Familia sa se mutase cu traiul în Basarabia. Atunci când Stalin îi deporta pe gospodarii satelor, părinţii au făcut un gest disperat – l-au ascuns la nişte rude. Ulterior, a crescut prin case de copii, dar în sânge i-a rămas ADN-ul românesc M-am înţeles extraordinar cu el, chiar dacă eu nu ştiam nicio boabă în rusă, iar el în română. După aceasta, am făcut dansuri bune, am plecat la Moscova şi am luat locul întâi la un festival mondial. Mare realizare pe atunci!

 2

Pare să aveţi o istorie comună, cel puţin pentru perioada copilăriei…

Aveţi dreptate. Numele meu de familie e, de fapt, Chelariu, nu Curbet. Tatăl meu biologic era un sublocotenent român, care-şi facea serviciul militar la un pichet de gră­niceri de pe Nistru. Se îndrăgostise lulea de mama mea şi astfel am apărut eu. Mama avea doar şaisprezece ani şi nu-şi puteau înregistra căsătoria. Dar de când m-am născut şi până la vârsta de trei ani am trăit la Iaşi. Bunicul era avocat, bunica – o femeie elevată, cu studii la Sorbona. Locuiam într-o casă cu două etaje, ca boierii. Dar, ca de obicei, nu e bine fară rău – l-au împuşcat pe tata, la înmormântarea lui, chiar pe mormânt, a decedat bunicul, după un atac de cord. Ulterior, bunica a căzut la pat, fiind lovită de o boală mintală. Ne-am întors la Susleni. Peste ceva timp, mama şi-a găsit un logodnic, dar bărbatul acela i-a pus o condiţie: te iau, dar fără copil. Mama s-a împotrivit, după care a venit verişorul ei în sat şi i-a propus să mă crească. La patru ani, m-a înfiat şi aşa am devenit Vladimir Curbet. Tatăl meu, Cosma Curbet, era un om cum rar întâlneşti şi un lăutar cu har de la Dumnezeu, în timpul războiului, s-a cerut, cu tot cu trompetă, în armată, în calitate de muzician. Când au ajuns cu unitatea la Sankt Petersburg, o orchestră simfonică cânta în parc pentru soldaţi. A umblat trei zile la rând, ascultând vrăjit. Conducătorul nu înţelegea ce-i cu acest băiat, care ba râde, ba plânge. L-a chemat şi tata le-a explicat, cum a putut în ruseşte: sunt vrăjit de muzica asta, visez să cânt alături de voi. Conducătorul i-a zis, mai mult de formă: ia cântă ceva la trompetă, să auzim ce poţi! Şi când a văzut cum reproducea tot ceea ce au cântat ei trei zile, a rămas perplex. La concertele mele cu, Joc”-ul tot plângea. Era un fel de purificare pentru el.

Spuneaţi că aţi avut şi trei cumpene, iar tatăl dvs. a trebuit de trei ori să vă retrăiască moartea…

Acum par aşa departe. La zece ani, soldaţii ruşi m-au aruncat în fântână, pentru că le dispăruseră ţigările şi credeau că le-am furat eu. Noroc de un moş de-al meu, care se întorcea de la vie şi a auzit cum strigam. M-au scos aproape mort, dar mi-am revenit peste vreo trei luni. După, m-am îmbolnăvit de tifos şi tata Cosma a chemat medicul. Nu mai răsuflăm, iar doctorul i-a zis că nu mai poate face nimic M-am trezit la morgă, între morţi, zgribulit de frig. Am început a ţipa şi a venit o asistentă. Ţin minte cum a intrat cu lumânarea aprinsă şi am văzut siluetele oamenilor morţi în jurul meu. Am leşinat A treia cumpăna a fost foametea. Părinţii mei, gospodari, aveau de toate, dar deoarece nu au vrut să intre în colhoz, sovieticii le măturau la pro­priu toate rezervele. Până şi ultimii doi saci de faină, ascunşi de tata în cuptor, i-au găsit şi luat Ne-au lăsat fără nimic. Ca să ne amăgim foamea, tăiam crenguţe de salcâm, le tocam mărunt, le coceam, le râşneam şi făceam un fel de faină, din care mama fierbea mămăligă. A fost o iarnă imposibil de grea. În primăvară am ajuns cu nişte burţi umflate, gata să crăpăm. Nu ne mai recunoşteam unii pe alţii.

 

Face pauze lungi, de parcă vrea să-şi amintească detalii din trecut, dar şi să le selecteze, să le redacteze. Sau poate este neîncrezător că ceea ce are de povestit ar putea fi înţeles şi simţit ca atare? Iarăşi trec de la genul dramatic pe regimul vioiciunii induse, mai ales că uşa din biroul maestrului se deschide întruna, iar prin crăpătură se perindă feţe şi jumătăţi de feţe zâmbitoare care, atunci când sunt întrebaţi: ai vrut ceva?, dau pe-un cap din cap şi spun că au vrut doar să-i ureze o zi bună maestrului. După ce se închide uşa, îi laudă pe toţi: taaare bune fete; cel mai talentat dirijor, dansează ca un zeu. Discutăm despre dansurile mândre de la nord şi cele tehnice de la sud, despre perioada în care Vladimir Curbet a colindat ţara-n lung şi-n lat ca să vadă cum dansează moldovenii şi cât de tare geme pă­mântul sub picioarele lor: ,,Când îi văd pe unii că încearcă să găsească diferenţe între românii de aici şi cei de dincolo de Prut, mă apucă ciuda. Domnule, nu vezi că suntem şi în dans unii şi aceiaşi?”

 

Nu v-au imputat nomenclaturiştii niciodată că, român fiind, şi dansurile vă sunt româneşti?

După Lazarev, ministru al Culturii a fost ginerele lui Nikita Hruşciov. Era rus de origine, dar un om care aprecia cultura noastră naţională. M-a chemat într-o zi şi mi-a spus: ansamblul ăsta trebuie să fie naţional. Deoarece am făcut şcoala românească, mă înţelegeam cu dificultate cu cinovnicii, care în majoritate, vorbeau doar rusa. Ţin minte că am pregătit şi o frază de acasă şi atunci când m-a întrebat ce vreau totuşi să fac, i-am răspuns în doi peri: vreau să fac un ansamblu naţional după formă şi socialist după conţinut. A fost, de fapt, un mic şiretlic, pentru că ceea ce montam eu era „dansul din talpă”, tradiţional, şi nu stilizat după cum le vine pe plac conducătorilor. Atunci mi-a zis: ce te necăjeşti cu beţivii aceştia, dă-i afară şi organizează un concurs. Aşa am şi Scut. Au venit 800 de tineri, din toate regiunile ţării. Chiar dacă eu nu sunt prea înalt, am luat fete şi băieţi puţin mai răsăriţi. I-am ales pe sprânceană. îmi dădeam seama că dacă o să evoluăm într-o sală mare, iar ei vor fi josuţi, vor părea şi mai mici de stat. Erau şi fete frumoase, dar cu picioarele cam crăcănate. Din păcate, nu le-am acceptat, chiar dacă erau foarte bune şi tehnice. Doar nu puteam să dansăm întotdeauna cu costume până în pământ!

Cu toată veneraţia partorgilor pentru munca pe care o făceaţi şi medaliile pe care le aduceaţi acasă, nu v-au primit în partid…

Povestea era legată de tatăl meu adevărat. De asta nu m-au primit în partid, pentru că tata era român. După ce am ajuns pe primul loc la festivalul mondial şi am deve­nit laureat al Premiului de Stat, umblau cu poclonul, dar deja eu nu am vrut. Le spuneam verde-n ochi că, după ce şi-au bătut joc de mine, picior de-al meu nu va călca pe acolo. Nici acum nu sunt membru de partid.

Oricum, trebuia să menţineţi o anumită doză de curtoazie în relaţiile cu cinovnicii…

Se întâmpla firesc, fară sforţări din partea mea. Colectivul era foarte bun, veneam cu medalii de peste tot. Probabil, au decis să nu mă sâcâie prea tare că, oricum, nu aveau cu ce substitui „Joc”-ul, dar nici pe mine. Mi-amintesc de-un concert la Palatul Kremlinului. S-au apropiat de mine câţiva inşi la costum şi m-au întrebat când e ulti­mul număr, că vrea cineva să vină să mă felicite. Le-am spus că e următorul, o suită de vreo douăzeci de minute, în ultimele vreo cinci minute, s-a umplut scena cu mas­caţi, soldaţi cu automate. După care, au dispărut cum au apărut. Când s-a încheiat concertul, a urcat în scenă preşedintele Andropov, de mână cu nepoţica sa. Aceasta avea un buchet mare de flori şi mi-a mulţumit: ia skazala dedu cito hociu videti vas. Totuşi atunci când evoluam la Budapesta, iar Andropov era simplu ambasador, atitu­dinea faţă de el lăsa mult de dorit. Ţin minte ca acum, am început concertul cu un dans rusesc. Spectatorii, ca la comandă, s-au întors cu spatele şi au stat aşa până la ultimul acord şi pas. După, s-au întors cu faţa şi ne-au primit minunat Al doilea concert nu a mai avut loc ne-au escortat la avion, pentru că se-ncepuse revoluţia.

 Nu au încercat să vă ademenească ţările şi popoarele lumii?

Mi-au propus să rămân aproape peste tot, dar eu m-am întors de fiecare dată acasă. Tare i-am iubit pe părinţii mei, care m-au crescut şi m-au avut la inimă ca pe un fecior de-al lor. Un impresar din Mexic una dintre cele mai bogate femei din America Latină, ne-a invitat în ţara sa pentru o lună. Ne-am simţit minunat, dar avea o fată, care se îndrăgostise de mine şi se ţinea scai, oriun­de m-aş fi dus. Nu ştiam cum s-o dezlipesc. Eram prea tânăr, naiv şi nu mă gândeam la căsătorie. Venea la mine şi se culca pur şi simplu în pat. Prima zi m-am gândit că nu prea ştiu cum să procedez. A doua zi am observat că deja făcuse o obsesie pentru mine Noi ne temeam atunci şi de umbrele noastre, chiar mă gândeam că poate cineva să-mi agaţe ştreangul de gât în plus, aveam sub pernă banii pe care ni i-au plătit mexicanii pentru concerte.

Cu ce s-a încheiat acest serial mexican din viaţa dvs.?

Ei, trăieşte pe undeva. Când ne-am reîntors peste ani în Mexic se orientase probabil spre altcineva, că nu m-a urmărit

Vorbeaţi de bani. Erau sume mari pentru nişte umili cetăţeni ai URSS, care ridicau cu pietate 70 de ruble pe lună…

N-am mai prins să ne bucurăm de ei. Într-o dimineaţă, a bătut cineva la uşă. Era ora 5. Deschid şi văd în faţa mea doi inşi: tovarăşe Curbet, trebuie să ducem banii la ambasadă. Am încercat să apăr agoniseala cinstită a mea şi a colectivului şi le-am spus că cea mai mare parte din bani am dat-o oamenilor. Nu s-a mişcat niciun muşchi pe fizionomia Ion: primiţi diurne de la Moscova, nu glumi dacă nu vrei să repeţi soarta Maiei Pliseţkaia. Mai târziu, am aflat că balerina nu a vrut să se despartă de onorariu şi după aceasta nu a mai fost lăsată peste hotare câţiva ani la rând. Cu ansamblul „Beriozka”, tot aşa s-a întâmplat, numai că fetele, puse pe distracţii şi desfrâu, au reuşit să cheltuiască toţi banii. Imediat, a fost trimis un avion după ele. Ulterior, Igor Moiseev a schimbat componenţa ansamblului.

Auzim, vedem cum clocotesc pasiunile prin colectivele mari de artişti… Scandaluri, acid în faţă, concurenţă…

Eu tai din rădăcină totul. Urăsc turnătorii, căci aceştia au vândut şi vând ţara. Oamenii de valoare sunt timizi şi educaţi. Ăştia îmi plac. Eu aşa le zic: nu trebuie să-mi povestiţi nimic, eu văd şi observ totul. Şi lor, sărmanii,  le e greu cu 2000 de lei salariu. Încă mai rezistă, dar cu mari jertfe.

1

Sunteţi de aproape cincizeci de ani fruntea şi sufletul colectivului. Au fost tentative să vă preia rolul altcineva, a vrut cineva să vină pe de-a gata?

Ba da, cel puţin o dată. Ca să mă scoată din funcţie, l-au chemat chiar pe Moiseev de la Moscova. Totul a pornit de la Nadejda Pşenicinaia, o dansatoare bună, dar care trebuia să iasă deja la pensie. Chiar mă rugase să-i dau mai puţine dansuri, deoarece obosea. Am înţeles-o şi am făcut cum şi-a dorit. Dar avea planuri ascunse. Împreună cu directorul de atunci al Filarmonicii, a pus la cale un fel de examen pentru mine. Şi, iată, se aşază Moiseev în sală, iar noi eram gata să prezentăm ce putem. Eu, cam tinerel, am pus în scenă două sau trei dansuri, dar nu făcusem încă revoluţie în dans. După ce ne-a văzut, Moiseev le-a spus: eu am crezut că-s făcături, cum îmi spuneaţi, dar nu am ce corecta. Dacă mă implic, le stric. După care mi-a luat apărarea pe cele mai înalte linii de partid: nu atingeţi acest fecior de ţăran, are un viitor strălucit în faţă. La un concert de la Moscova, şi-a pus dansatorii ca fundal, iar „Joc”-ul dansa în faţă. Până la moarte ne-a susţinut. Şi, printr-o ironie a sorţii, mama lui era tot româncă. Aşa se leagă lucrurile în viaţă, drăguţă!

Sursa: Vladimir Curbet. Prins în JOC : [interviu cu conducător artistic şi prim-maestru de balet al Ansamblului moldovenesc academic de Stat de dansuri populare „Joc” Vladimir Curbet] / consemnare : Viorica Mija. În: PUNKT, 2013, nr. 54, pp. 58-68.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s