Cele patru fet(ț)e ale Chișinăului

Recomandăm spre lectură un interviu cu patru prezentatoare care scriu istorii diferite și din diverse unghiuri de vedere: Anna Smolnițchi, Irina Dologan, Alia Goprdienkko și Inga Cebotari, care fac corp comun și suflet pereche atunci cînd vine vorbe de proiectul „Istorii urbane”.

ALIA GORDIENKO

De ce „Istorii urbane” şi nu „Istorii rurale” sau „Istorii fantastice”, de exemplu?

Explicația există și este una extrem de simplă. Noi suntem legați, atâta timp cât ne consideră locuitori ai acestui oraș, datorită căruia istoriile urbane devin de multe ori fantastice, iar poveștile unor „tălpi verzi”, care și-au început viața cu ani în urmă în capitala țării, pot oferi acest fusion ruralo-urban. Deși ar fi o idee minunată să ieșim în afara cercului. Voi transmite producătorului nostru doleanța. Dar, avem cuvîntul nostru? Nu o să pretindeți drept de autor?

Cum reuşiţi să rămâneţi fără vânătăi într-un proiect cu patru prezentatoa­re? Există concurenţă între voi? În ce se exprimă şi cu se termină?

Vânătăi greu de ascuns, lacrimi amare, răfuieli nocturne în spatele sediului redacției,Документ (199) telefoane anonime cu avertismente…. Oare e posibil să aveți aceste situații, mai ales în compania a patru fete drăguțe? Glumesc! În realitate, suntem chiar foarte compatibile. Să nu fim de deochi. Mor de curiozitate ce vor răspunde colegele mele la această întrebare, dar vreau să cred că suntem pe aceeași lungime și lățime de undă. Nu sunt vorbe mari, puteți să mă detectați și cu detectorul e minciuni. Intrigile nu au loc între noi.

Relataţi istorii separate, aşa cum le vedeţi şi le simţiţi fiecare dintre voi, dar pe ce segmente deveniţi depen­dente unele de altele

Am învățat să avem grijă una de alta, să fim dacă nu surori, atunci colege bune și foarte bune. Sărim cu găleata de idei dacă arde casa uneia dintre noi și e nevoie de-un sfat, de-un număr de telefon sau de-o temă pentru reportaj.

Cum alegeţi istoriile care merită să fie transpuse pe sticlă, ce trebuie să realizeze nemaivăzut, nemaiîntâlnit şi nemaipomenit un om ca să devină protagonistul vostru?

Îi găsim și ne găsesc în cuircumstanțe diferite și, uneori, neașteptate. Despre unii aflu din generoasa și nebănuita lume a internetului, după care îi caut pe site-urile de socializare și, normal, le scriu un mesaj de mare admirație, prin care îmi exprim tot atît de grandioasa dorință de a-i filma. Se întîmplă să-mi amintesc eroii și în plină stradă, atunci cînd mă aștept cel mai puțin. De multe ori, prietenii îmi recomandă pe cineva. Slavă Domnului, gura târgului n-o poți opri cu una, cu două!

Istoriile urbane pe care le prezentaţi sunt, mai degrabă, istorii umane, legate de oameni care ne fac viaţa ori mai frumoasă, ori mai uşoară. Sau una şi alta. Numiţi trei oameni, din colecţia emisiunii, care v-au cucerit, istoric vorbind, inima. Care este povestea lor?

Ceea ce ne intrigă pe noi, suntem sigure că o să le pară interesant și telespectatorilor. Bunăoară, cum poți să treci nepăsător și cu chipul de gheață pe lîngă omul care locuiește în aceeași casă cu douăzeci de pisici sau fără să-l remarci pe superbărbatul care a particpat la cursa Murmansk-Vladivostok și a parcurs 16 000 de kilometri pe drumuri imposibile? Cum să nu povestești despre domnișoara finuță care urcă la volanul mașinii sale și face slalom printre gropi ca un superprofesionist? Sau cum să taci despre omul care a cucerit mii de peșteri și nu a ezitat să guste coniacul moldovenesc la 300 de metri sub pămînt sau să nu depeni povestea geniului gigacaloriei, omul care a cucerit mii de peșteri și nu a ezitat să guste coniacul moldovenesc la 300 de metri sub pămînt sau să nu depeni povestea geniului gigacaloriei, omul care-și încălzește enormul castel doar cu energia… pămîntului? Lista poate continua și va continua, cu siguranță!

ANA SMOLNITCHI

De ce „Istorii urbane” şi nu „Istorii rurale” sau „Istorii fantastice”, de exemplu?

Ideea mi-a venit probabil din dragostea pentru oraş. în Chişinău am crescut, am iubit, m-am plimbat de mânuţă sub clar de lună, am sărit garduri, am ascultat muzică în stradă, am gustat din cele mai bune deserturi, acompaniate de cafele amare, am râs cu oameni pe care-i vedeam pentru prima oară. Fiecare loc şi om ascund o poveste fascinantă, iar noi nu facem altceva decât să o povestim în maniera noastră.

Cum reuşiţi să rămâneţi fără vânătăi într-un proiect cu patru prezentatoa­re? Există concurenţă între voi? În ce se exprimă şi cu se termină?

Ana smolnitchi_corectAici ar trebui nişte piper, dar o să vă dezamăgesc. Suntem fete mari şi tare-tare pozitive. De păr nu ne tragem. Mai mult chiar, avem grijă una de alta. Se ştie, un jurnalist mănâncă întotdeauna pe apucate. Nu avem ore speciale pentru prânz. Eu personal îmbuc ceva în maşină, în drum spre filmări sau atunci când scriu (sper să nu citească asta directorul departamentului tehnic, deoarece ne ceartă pentru „ospăţul” în faţa calculatorului). De multe ori, împărţim frăţeşte (sau ca nişte surori) mâncarea, iar faptul că sun­tem în viaţă demonstrează că nicio fărâmă nu conţine otravă. Glumesc, desigur. Se întâmplă, însă, să ne do­rim să realizăm reportaje pe aceeaşi temă. Apare un fel de „hâr-mâr”, dar nu durează mult. Cedăm uşor şi, n-o să vă vină să credeţi, ne mai dăruim una alteia idei de subiecte.

Relataţi istorii separate, aşa cum le vedeţi şi le simţiţi fiecare dintre voi, dar pe ce segmente deveniţi depen­dente unele de altele?

Devenim dependente numai la ca­pitolul ore de filmare. Două dintre noi trebuie să îşi organizeze astfel timpul încât să filmeze în prima parte a zilei, altele două – în cea de-a doua jumătate. Ei bine se mai întâmplă că unii protagonişti ne cer să îi filmăm când le convine lor şi atunci dăm peste cap programul celorlalte colege. Dar ieşim cu capul sus şi din asta.

Cum alegeţi istoriile care merită să fie transpuse pe sticlă, ce trebuie să realizeze nemaivăzut, nemaiîntâlnit şi nemaipomenit un om ca să devină protagonistul vostru?

Totul funcţionează după sacramen­talul principiu din domeniul penal – „Bil bi chelovek, statyu vsegda naidiom”, în traducere – „Om să fie, că articol în codul penal găsim”. Sunt convinsă că fiecare dintre noi poate deveni protagonistul unei poveşti. Chiar şi cel care stă tolănit în pat şi nu face nimic ar putea deveni eroul unei istorioare. Sincer! Dar, desigur, mă dau în vânt după oamenii care au pasiuni, care sunt gata să renun­ţe la acelaşi televizor din casă ca să adauge la colecţia lor de maşini de cusut încă o relicvă.

Istoriile urbane pe care le prezentaţi sunt, mai degrabă, istorii umane, legate de oameni care ne fac viaţa ori mai frumoasă, ori mai uşoară. Sau una şi alta. Numiţi trei oameni, din colecţia emisiunii, care v-au cucerit, istoric vorbind, inima. Care este povestea lor?

Ador tinerii care practică sporturi absolut fantastice, cum sunt parkour-ul, capoeira sau street workout-ul. Mă uit la ei, îi ascult vorbind cu pasiune, înflăcărare despre sportul pe care îl practică şi am senzaţia că îmi toarnă cineva miere pe inimă. Au obiective măreţe, se antrenează la temperaturi cu minus şi canicu­lare. Sunt un exemplu de perseve­renţă, calitate, care devine virtute în ziua de azi. îmi mai plac artiştii de stradă, care sunt în stare să facă ocolul lumii doar cu o tobă sau o chitară în spate. Adie a libertate de la ei.

INGA CEBOTARI

De ce „Istorii urbane” şi nu „Istorii rurale” sau „Istorii fantastice”, de exemplu? 

Sincer vorbind, numele proiectului a ajuns la urechile mele doar după ce a fost inventat. Eu am spus – DA. Pentru că e scurt, clar şi cuprinzător. Esenţa unei istorii nu constă doar în relatarea acesteia. Pentru mine contează să „mişte„ telespectatorul, să îl capteze cu un pas înainte, adică să vrea să se uite la noi şi mâine. E ca un serial, în care, chiar dacă episodul de astăzi pare mai puţin impresionant, totuşi arzi de nerăb­dare să vezi ce urmează. La „Istorii Urbane” aşa se întâmplă, pentru că oamenii sunt înfometaţi de istorii pozitive, care se întâmplă în oraşul lor. Ne bucurăm atunci când istorile noastre urbane sunt şi fantastice.

Cum reuşiţi să rămâneţi fără vânătăi într-un proiect cu patru prezentatoa­re? Există concurenţă între voi? In ce se exprimă şi cu se termină?

Inga Cebotari_corectMuncim mult, este adevărat Şi nu ar fi o noutate, dacă aş recunoaşte că fiecare din noi luptă pentru eroi. Şi aşa cum aceştia nu „cad din pod„, toate patru vrem să-i prin­dem Dar, destinul acestui proiect ne-a salvat prin norocul de a reuni 4 fete cu pasiuni, caractere şi energii diferite. Eu prefer istoriile cu nuanţă nostalgică, poate de aceea, de multe ori, mai şi plâng după filmări. Se întâmplă ca una din colegele mele să-mi spună: Inga, am un subiect pentru tine, ţi se potriveşte!

Relataţi istorii separate, aşa cum le vedeţi şi le simţiţi fiecare dintre voi, dar pe ce segmente deveniţi depen­dente unele de altele?

Dependente una de alta ne face timpul. „Istorii Urbane” este un proiect care aduce telespectato­rului ceea ce alţii creează timp de câteva zile ori chiar săptămâni. Noi suntem doar 4 şi la dispoziţie avem o zi obişnuită de muncă. Vorbesc în termene reale. Cred că proiectul va avea un succes în creştere, atâta timp cât vom percepe dependenţa dintre noi drept utilă, mai en gross vorbind, atâta timp cât vom face echipă.

Cum alegeţi istoriile care merită să fie transpuse pe sticlă, ce trebuie să realizeze nemaivăzut, nemaiîntâlnit şi nemaipomenit un om ca să devină protagonistul vostru?

Pe mine întotdeauna m-au surprins şi intrigat, în egală măsură, oame­nii din culise. O bună parte din istoriile mele i-au vizat direct pe unii din ei – liftieră, cizmăriţă, şoferiţă de troleibuz, fierar, muzeolog, oameni care pornesc zilnic sirenele sau ceasurile din capitală. Cum aş putea să îi las în umbră, de vreme ce ei se gândesc în fiecare zi la mine şi la comoditatea mea?

Istoriile urbane pe care le prezentaţi sunt, mai degrabă, istorii umane, legate de oameni care ne fac viaţa ori mai frumoasă, ori mai uşoară. Sau una şi alta. Numiţi trei oameni, din colecţia emisiunii, care v-au cucerit, istoric vor­bind, inima. Care este povestea lor?

Dificil de spus şi nu exagerez. Ar fi o discriminare faţă de eroii mei şi is­toriile lor de viaţă. Totuşi, mi-am re­venit cu mare greutate după ce am cunoscut-o pe Anca, o fetiţă care, la 17 ani, se bucură de viaţa aşa cum nimeni altul nu o poate face, deşi suferă de o deficienţă locomorie. înainte să începem discuţia, mi-a spus: să nu te aştepţi că voi plânge, eu sunt un om absolut fericit! Dacă e să iau lacrimile şi zâmbetul drept unităţi de măsură, atunci trebuie să recunosc că Stanislav Poznacomkin m-a impresionat enorm, căci am plâns şi am râs pe săturate în compania sa. Mi-a povestit lucruri extraordinare despre exponatele păstrate în Muzeul de Sţiinţe ale Naturii. O altă protagonistă, care m-a dat „peste cap”, a fost Valen­tina Bucur, o cizmăriţă frumoasă la chip şi la suflet, care repară încălţămintea chişinăuienilor de 19 ani. Are şi o istorie deosebită – soţul i-a pus ciocanul în mână, după care a şi părăsit-o. Dar clienţii-bărbaţi o asaltează, deci nu duce lipsă de atenţie!

IRINA DOLOGAN

De ce „Istorii urbane” şi nu „Istorii rurale” sau „Istorii fantastice”, de exemplu?

„Istoriile urbane” sunt încă “în faşă”, dar au reuşit deja să capteze atenţia publicului, dar şi să atragă un soi special de căldură părintească din partea telespectatorilor. Există şi o explicaţie pentru acest fenomen – noi încercăm să transmitem o doză de energie, necesară ca şi aerul în această lume confuză şi dură. Relatăm istorii despre oraş, despre oamenii care-l fac atât de frumos şi de încăpător, despre lucruri care ne înconjoară şi de care, de multe ori din grabă, uităm să ne aducem aminte.

Cum reuşiţi rămâneţi fără vănătăi într-un proiect cu patru prezentatoare? Există concurenţă între voi? În ce se exprimă şi cu se termină?

Irina Dolgan_corectConcurenţa naşte calitate şi e un stimulent serios spre perfecţiune. Suntem patru şi total diferite. Poate o să sune niţel patetic, dar ţinem cont de un detaliu important – facem unul şi acelaşi lucru, avem unul şi acelaşi scop. Pot să vă asigur că, cel puţin, ne străduim să fim un mecanism unic, în care fiecare roticică îşi urmează cu stricteţe rostul, aşa încât să nu ticăie strident atunci când nu e cazul şi să nu sune atunci când nu ar trebui s-o facă. Nu a fost uşor să ne sincronizăm, dar am reuşit în cele din urmă. Principala problemă, care ne mai dă bătăi de cap şi acum, este suprapune­rea subiectelor, dar găsim compromis şi la acest capitol. Pe mine m-a ajutat să ating mijlocul de aur în relaţia cu colegele de echipă un aforism, care aparţine trup şi suflet instructorului de fitness Gregory Anderson: „Important este să înţelegem că nu suntem înconjuraţi de duşmani, iar viaţa nu e un ring de box. Cu cât suntem mai siguri pe noi înşine, cu atât mai puţin trebuie să demonstrăm ceva cuiva”.

Relataţi istorii separate, aşa cum le vedeţi şi le simţiţi fiecare dintre voi, dar pe ce segmente deveniţi depen­dente unele de altele?

Sigur că există diferite situaţii extraordinare în mica noastră parohie, dar prefer ca acestea să rămână după cadru. Sunt momente tehnice, pe care le rezolvăm din mers, fară mari jertfe dintr-o parte sau alta.

Cum alegeţi istoriile care merită să fie transpuse pe sticlă, ce trebuie să realizeze nemaivăzut, nemaiîntâl­nit şi nemaipomenit un om ca să devină protagonistul vostru?

Eroul nostru poate fi un om simplu, pentru că noi nu relatăm doar istoriile oamenilor cunoscuţi, ale vedetelor. Protagonist poate deveni un trecător, dar care este legat sufleteşte de acest oraş şi care poate povesti lucruri neordinare şi extraordinare despre locurile în care preferă să se plimbe.

Istoriile urbane pe care le prezentaţi sunt, mai degra­bă, istorii umane, legate de oameni care ne fac viaţa ori mai frumoasă, ori mai uşoară. Sau una şi alta. Numiţi trei oameni, din colecţia emisiunii, care v-au cucerit, istoric vorbind, inima. Care este povestea lor?

Eroii noştri, cum spuneam, sunt diferiţi. Tocmai de aceea, şi reportajele noastre au miez şi crez divers. Mă bucur că pot trăi emoţii noi de fiecare dată când filmez. încerc să le transpun cât mai fidel pe hârtie, după care să le transmit, aşa cum le-am simţit şi le-am înţeles, telespectatorilor. Fiecare întâlnire, în total cinci pe săptămână, este inedită. Fie că e tristă sau veselă, misterioasă sau haioasă, atunci când spui „La revedere”, al şaselea simţ îţi şopteşte că ai dat lovitura, că s-a întâmplat ceea ce aşteptai – o nouă istorie urbană, interesantă şi intrigantă. Nu pot să aleg pe cei mai buni dintre buni, aşa cum n-aş putea să-mi tai o mână: fiecare dintre cele peste o sută de istorii sunt veritabile filme de scurt metraj, care au tată şi mamă, regizor, scenarist şi actor.

Sursa: Cele patru fet(ț)e ale Chișinăului : [prezentatoarele Alia Gordienko, Anna Smolnițchi, Inga Cebotari și Irina Dolgan]. În : PUNKT, 2013, Nr 52 (Martie), pp. 136-151.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s