Da trebuie?

Recomandăm spre lectură un interviu cu pictorul Lică Sainciuc, în care veți afla despre copilăria intervievatului, cum e să crești într-o familie de artiști și despre măștile tatălui său, Glebus Sainciuc.

Câţi ani aveai când ai mâzgălit aici, că văd că e destul de sus?

O, nici nu vreau să mă gândesc. Vreo şase? Şapte? Ştii, zilele astea îmi zice cineva, trebuie să tăiem nu­cul ăla, că e bătrân. Cum e bătrân, zic, că eu l-am sădit?! Apoi încep să număr şi zic, mda. Luăm cafeaua de pe foc şi ieşim în curte. Ne aşezăm pe laiţă în pridvor, sub o mască vechişoară a lui Busuioc atârnată în cui, admirăm nucul. Da, bătrâior. Vorbim despre casă. încetul cu încetul se transformă în casa Sfintei Duminici din poveste. Cio­tul, piticul, pietrele cărării… Numai câinele se schimbă. De data aceasta e o căţeluşă veselă, jucăuşă care tot încearcă la gust ba degetele mele, ba fusta. Mă căznesc să-mi aduc aminte numele, dar harnicul Alzheimer a trecut deja cu periuţa peste.

A construit-o bunicul, zice Lică, arătând cu cana spre casă, mijind de ochiul drept ca să nu-i intre fumul. Anul acesta, la 23 august, va face 100 de ani, avem şi certificatul de naştere, adică permisiunea de construcţie… O casă în care au trăit patru generaţii e o raritate pe la noi, unde fiul ţine cu tot dinadinsul să-şi facă o casă nouă şi să o demoleze pe cea a părinţilor. Ceea ce vezi acum e de fapt doar jumătate.

Adică? S-a risipit? V-au băgat în casă vandali comunişti?

Nu. Bunelul a demolat jumătate cu mâna lui pentru a scăpa de depor­tări. Şi a scăpat. Mai bine un pic mai înghesuit la Chişinău decât pierdut în largul Siberiei.

 În curte cresc vreo patru feluri de iarbă, fiecare cu verdele ei şi cu zona ei de influenţă. Lică nu crede în iarba cumpărată, a strâns singur seminţă şi a semănat-o. Imi arată şi micul iaz plin-ochi cu varză de apă. Care, la origini, s-a dat drept nufăr. Cireşul cel mare, din care obişnuia să cadă Glebus şi zgârieturile căruia Lică le ungea cu clei PVA până a ajunge la medic, se usucă. Mai este, în schimb, coliba făcută de luliu Gheorghiciuc, i-a supravieţuit acestuia, transfor- mându-se în art-obiect. În pridvor apăru o doamnă cu metrul în gât cu un vechi fotoliu pe care tocmai îl retapiţase cu o catifea scârţâitoare. Mamă, vino să-l probezi, o strigă Lică. Valentina Rusu-Ciobanu, albă, zâmbitoare şi mică cât o gâză care a ieşit să-şi prindă raza de soare, se scu­fundă în el şi se declară mulţumită. E o bucată de lume decupată din Albinuţa lui sau poate Albinuţa e decupată din această grădină, unde sub fiecare frunză se întâmplă minuni. De pe vechea scândură a şopronului din curte urmăresc cu o curiozitate oarecum relaxată, lipsită de falsă pudoare, femei în costume de baie de epocă. Sunt mătuşi din colecţia lui Lică. Unele fotografii sunt pe perete în casă, altele – stivuite în mape. Stră­bunici, bunici, mătuşi, moşi, verişori, cumnaţi, colegi de penel… Nu am mai văzut pe cineva care să aibă un atât de mare cult al familiei, care să vor­bească cu atâta încântare despre zeci de oameni doar pentru că i-au fost, într-un fel sau altul, rude. li ştie pe toţi pe nume (le-a şi notat pe fiecare fotografie, asigurându-se împotriva farselor memoriei), cine şi cu cine în ce relaţie era, cum şi-a trăit viaţa… şi ei învie, zâmbesc şi am impresia câ îşi ridică abia perceptibil pălăriile spre unicul om care-i mai ţine minte. Călugăriţe, învăţătoare, militari, preoţi, pictori… Pentru nişte oameni ca noi, care abia dacă-şi ştiu numele străbuneilor, într-o ţară cu arborele genealogic tăiat şi dat la lemne de foc unde te costă 300 de euro ca să obţii un certificat că te tragi din Ştefan Cel Mare, e de mare mirare. Pe unii, însă, nu-i mai ştie nici el.

Mi-am dat seama că trebuie să în­treb pe cineva şi nu mai am pe cine întreba. Uite, şi din toată generaţia de pictori care au făcut epocă a rămas doar mama.

De pe masă ne priveşte oarecum ironic, dar cu imensă îngăduinţă, Glebus. In faţă are o clasică stopkă şi o jumătate de felie de pâine neagră pe ea. Fotografiile înşirate pe canapea seamănă cu nişte pasienţe.

Uite asta e sora mamei, mama Nanei (Nana Plămădeală, pictoriţă în Franţa, n.red.), lucra la cinema­tograful de pe Puşkin colţ cu Ştefan cel Mare, acum e o bancă acolo, şi aveau filme de trofeu, americane, color, fantastic de frumoase. îl mai ţin minte şi acum pe Robin Hood.

Pe atunci, în afară de cinematografe­le mari, oficiale, unde erau filme so­vietice, erau altele mici, de exemplu mergeam adesea cu mama la unul de pe strada Mateevici. Până la vreo şase ani nu am văzut filme sovietice. Pe urmă a apărut în viaţa mea o verişoară de-a doua, care, uimitor, venea din Uniunea Sovietică. De fapt, nu era nimic uimitor. Bunica ei a încercat să se întoarcă la Chişinău încă în ’18. Plecase la Peatigorsk la băi cu fiica sa, ca s-o trateze de oftică (denumirea populară a tubercu­lozei). Le-a prins revoluţia acolo şi nu au mai putut trece Nistrul înapoi. S-au întors la Peatigorsk şi au stat acolo 22 ani. Şi fiica ei a născut acolo la rândul ei o fetiţă care acum ajunsese aici să înveţe. Vorbea numai ruseşte şi mă ducea la filme sovietice. Din care eu nu înţelegeam nimic Ţin minte că am fost la un film care se numea Preliudia, dar mie îmi părea că-i despre Liuda. Răsfoim în continuare. Tragem pasienţe…

 … Noi suntem deprinşi cu o istorie patetică, oficioasă, a marilor cifre şi fapte, rescrise în funcţie de interese politice. Nici nu ne dă prin cap că istoria e creată din oameni, din acele mici semne, mici obiceiuri care ne par neînsemnate…

Am numit cartea despre istoria Chişinăului Colina antenelor de bruiaj, pentru că bruiajul exista şi atunci, există şi acum. Viaţa în sine e foarte amestecată şi complicată, dar de ce trebuie să trăim cu amăgeli? Doar pentru că i-ar conveni cuiva sau altcuiva? Minciunile trec de pe un document pe altul, de pe un fals iniţial se face sâlkă. Apoi alt savant face sâlkă şi aşa falsul devine istorie.

Ca orice copil crescut în libertate şi dotat cu o curiozitate senină în raport cu tot ce îl înconjoară, şi-a permis să-şi păstreze un soi de prospeţime a ochiu­lui, un soi de libertate discretă, dar pură, care îi permite să vadă lucrurile şi fenomenelele ca şi cum ar exista special pentru el. Nu e legat de nicio obligaţie, de nici o structură, de niciun clişeu care i-ar impune ceva. Aşa că îşi permite luxul de a avea o părere. Une­ori mai multe. Despre alipirea Basarabi­ei la ruşi din cauza unui ambasador turc de la Paris corupt. Despre Ecaterina a doua care a vrut să renască Dacia şi să-l facă pe fiul ei rege. Despre originea turcică a Chişinăului. Despre tot. Seriozitatea cu care îşi spune punctul de vedere nu e o seriozitate din astea, cu burtă. Serioşii de genul acesta nu l-au acceptat niciodată în cercul lor. Pentru ei Lică rămâne mereu un soi de copil cu barbă care îşi permite să strige fără răutate că regele e gol. Lică nu se supără nici el, pentru că maturitatea este pentru el o îngustare a universu­lui şi, dacă a făcut pe lângă Colina… enciclopedia P. Guiţ a făcut-o ca să-i prevină pe copii de ceea ce urmează, să-i deprindă un pic cu universul îngust şi plicticos al maturităţii.

–  Libertatea asta a ta, încăpăţânarea de a face doar ceea ce-ţi place fără a-i găsi, obligatoriu, o utilitate ime­diată lucrului pe care îl faci, vine din stilul în care ai fost crescut? Cum e să te naşti într-o familie boemă?

Eu mi-am dat seama mai târziu, din povestiri, că părinţii mei erau aproa­pe ca hippy, power-flower, numai că mai precoce, în anii ’30. Şi, când au venit ruşii, li s-a părut că aceştia tot sunt un fel de hippy, pentru că erau îmbrăcaţi mai mult decât foarte sim­plu, militarii erau fără epoleţi, nu se ştia care-i ofiţer şi care-i soldat, şi lor li se părea că era din cauza spiritului democratic, dar, de fapt, era din ca­uza sărăciei şi mizeriei. Căci, numai au ajuns, şi au năvălit cu toţii în magazine să-şi ia haine. Atunci când le-a venit la şcoala de pictură un profesor nou din Odessa în galoşi legaţi cu frânghiuţă, lor li se părea exotic Prea deosebiţi erau de profe­sorii cu pălării şi costume de pânză pe care-i avuseseră până atunci. Părinţii tot vroiau să se adapteze noilor realităţi, spuneau că realismul socialist se bazează pe Rembrandt, dar de fapt, realismul socialist pro­movat de cei care veniseră să ridice nivelul picturii autohtone era pur şi simplu o mizerie. Ca şi cum ar fi apărut nişte coprofagi şi ar fi zis că ceea ce fac ei e ceva foarte frumos şi unica formă de frumuseţe adevărată. În manifestele lor se declarau cei, mai progresişti dar, în realitate, nu erau nici măcar în evul mediu, ci înainte de antichitate! Cum altfel, dacă şi-au făcut liderul mumie şi îl ţin în piramidă? Dar părinţii mei, în virtutea inocenţei lor de artişti, se jucau, totul li se părea boem. Primeau societatea aşa cum este. Se adunau la noi foarte multă lume, scriitori, compozitori, pictori, făceau propiskă în casă la foarte mulţi.

– Era un fel de casă deschisă, să zicem aşa?

Da. Toţi au avut propiskă: şi Grigore Vieru, şi IgorVieru… Pentru că veneau de la ţară şi nu se puteau angaja nicăieri dacă nu aveau viză de reşedinţă. Unii veneau, apoi se aranjau undeva, îşi găseau ceva de trăit şi plecau. Şi veneau alţii. Glebus a făcut o dată o listă şi ieşeau cam o sută de oameni care au locuit sau au avut viză de reşedinţă în casa noastră.

 

Măştile copilăriei

Lica Sainciuc_corectMăştile lui Glebus au pornit de la Revelion. Se aduna multă lume, se făcea bradul, era o veselie, ne mascam. Şi, la un moment dat, cuiva i-a venit în cap să facem măşti pe cineva anume. Prima victimă a fost pictoriţa Baranovici. Tata era un maestru al înscenărilor şi al păcălelilor. Ţin minte, când apăruseră telefonul, apoi magnetofonul, noi sunam, păcăleam pe cineva, iar el înregistra toată convorbi­rea ca pe urmă să râdem cu toţii. Imita diferite voci, se dădea drept altcineva, născocea istorii… lată el ştia să se distreze!

– Nu pot să-mi închipui că erau cu tine severi şi dictato­riali. Dar au îndrăznit vreodată să-ţi aplice pedepse corporale?

Eu eram de ăsta, mai ermetic, mă lăsau în pace. De fapt, stăteam mai mult în pod. Era plin de cărţi. Stătuse un timp la noi în gazdă un lector la Obscestvo Znanie, şi avea o grămadă de cărţulii mici despre ştiinţă, „Cum a apărut universul”, „Ce-i câmpul magnetic” etc.. Când a plecat, toate cărţile astea minunate (şi pentru părinţii mei inutile) au rămas în pod şi când ăştia, boemii, începeau să mă încurce, mă urcam acolo şi citeam. Îmi plăcea foarte mult ştiinţa dar, evident, în familie nimeni nu era interesat de aşa ceva. Încercam să fac şi experi­mente. Citisem într-o cărţulie că, dacă iei o sârmă şi o înfăşori în jurul unui cui şi uneşti capetele la o baterie electrică, acesta se magnetizează. M-am tot chinuit, dar nici zare de magnetizare. Asta a fost prima mea decepţie ştiinţifică. Mi se păru mie că cel mai aproape de inginerie era tatăl Nanei, care era sportiv. Dar nici el n-a ştiut cum să mă ajute. Au trecut mulţi ani până mi-am dat seama că sârma trebuie să fie izolată, altfel trece curentul prin cui.

– De ce nu te-ai făcut inginer?

M-am făcut arhitect. Dar îmi plăcea grozav tehnica şi, când a apărut calculatorul, eram deja pregătit moral pentru el, am crescut împreună. Progresul a mers împreună cu generaţia noastră. De la zero. Atunci când ne-am născut, era dezastru total tocmai se terminase războiul, totul era în ruine, era foamete, cartele etc.

– Dar când eşti mic, conştientizezi să­răcia? Poţi să te joci şi în ţărână, şi cu o cutie de carton, şi cu mosorele, nu contează până la o anumită vârstă…

Nu, chiar nu contează. Dar, pe parcurs, vezi progresul, vezi cum se schimbă lucrurile… Pune la loc, spurcăciune, (căţeluşa o şterse cu tot cu papuc)… ştii că erau tare mulţi schilozi după război, şi se spune că, la un moment dat, i-au concentrat în nişte lagăre unde au şi murit. I-au izolat. Eu ţin minte când era plin oraşul, tramvaiele cu cantujîrme de astea. Cerşeau, se îmbătau, cân­tau la acordeon. Ei erau privilegiaţi un timp, se băteau cu pumnul în piept: mî contujennie! îţi închipui cât sufereau erau tineri, nici două­zeci de ani şi deja schilozi. Ţin minte cum mergeam odată pe strada noas­tră cu tata, şi unul, m-a apucat de mână şi nu vroia să-mi dea drumul. Striga: vedi! şi eu nu înţelegeam că e orb. Am tras o frică atunci! Pentru că el mă trăgea într-o parte şi tata în alta. Deşi îmi dau seama că ţin minte nu atât frica mea, cât frica lui tata, atunci când acela m-a apucat de mână. Dar pe urmă cred că a fost un ordin şi s-a terminat cu ei. Erau încă ruine peste tot, dar era loc şi de bucurii neaşteptate. Odată ieşim cu mama la poartă şi, deodată vedem o birjă cu sanie, care stătea pe marginea drumului, ca taxiurile. Mama a privit o clipă, apoi a spus hotărâtă: hai să mergem, căci altă ocazie n-o să mai fie! Şi ne-am plimbat cu birja până la gară şi înapoi, căci nu aveam unde ne duce în altă parte.

– În general, părinţii tăi erau deschişi să vă facă bucurii?

Eu cred că se distrau şi ei singuri. Dacă te gândeşti că ei, pe-atunci, prin anii ’50, aveau abia vreo 30 de ani… Artiştii îşi păstrează inocenţa mai mult timp. Pe atunci s-a început a vinde un fel de set pentru teatru de păpuşi, pe care trebuia să le decupezi din hârtie. Mie tare uni plăcea lucrul manual şi le-am făcut. E tot un fel de inginerie şi asta. Pe urmă păpuşile s-au terminat şi m-am apucat să fac singur altele. Puneam o bară la uşa asta, agăţam un cearşaf şi făceam spectacol.

– Cine erau spectatorii?

Didi, Nana,vecinii… Veneau mulţi copii. Atunci tata, uitându-se la jocul nostru, a făcut şi el o păpuşă, apoi a făcut şi o mască. Aşa că pot considera că am participat şi eu, oa­recum indirect, la apariţia teatrului de măşti marca Sainciuc In general, iniţial măştile se făceau ca perso­naje – la americani de Halloween, la noi tot felul de irozi, malancă, capră, urs, de sărbătorile de iarnă… tradiţii precreştine. Tatăl meu, însă, a mers mai departe: le-a făcut ca să fie portrete.

– A fost cineva care s-a suparat pe mască?

Toţi. Toţi spuneau că ceilalţi seamă­nă, numai el nu. Pe urmă a înce­put să le mai netezească, să le mai idealizeze, pentru că trebuia să mai şi vândă, dar atunci, de amorul artei, le făcea urâte de tot. Iată am găsit această mască a lui Busuioc în sărai, şi, vezi ghinion, cum am atârnat-o aici în cui, a şi murit Aşa că mă gân­desc să nu mai risc cu alte măşti.

– Cât e de important să ai în copilărie genul ăsta de oameni în jur ca să te formezi?

Bine, atunci nu-ţi prea dai seama… Veneau, precum îţi ziceam, Loteanu, Vieru, Zagorschi, Tulnic…

– Îi scoteai măcar din când în când din ţâţâni?

 (Râde) Mama îi zicea uneori lui tata să mă bată, atunci când îi ajungea răbdarea la limită, iar el se uita la mine şi nu prea înţelegea cum ar face-o şi ce ar însemna asta… Aveam obiceiul să pun o sută de întrebări pe minut, şi ei nu se puteau concentra să picteze şi erau chiar bucuroşi când ieşeam în curte. Dacă era linişte, se nelinişteau, dacă făceam zgomot – erau siguri că sunt prin preajmă şi sunt viu. Aşa că băteam cu ciocanul toată ziua. Într-o seară, le-am prezentat mândru opera. Ei aveau o canistră pentru gaz şi le-am demonstrat că aparatul acela avea iniţial găurică doar sus, iar eu, meşter-faur, i-am făcut şi jos, la fund, să se aerisească. Şi era unica lor canistră! Pe atunci gazul se vindea la butoi, cu căruţa şi, când căruţaşul suna din clopot, toţi ştiau că în ziua aceea vine gazul. Pe atunci umblau mulţi cu sticlă, cu var, cu roata de ascuţit cuţitele, cu pedala de picior… Ieşeau gospodi­nele în drum şi ascuţeau cuţitele… Era încă foarte puţin transport şi noi ieşeam să ne uităm la fiecare cami­on. Când se auzea o căruţă troncănind pe pavaj, gospodinele ieşeau fuga şi strângeau balega pentru a o amesteca cu lut.

Casa era făcută ca lumea, dar bunica oricum mergea şi ea să strângă bale­gă de cal şi ungea pereţii. Uneori mă gândesc că poate special vroiau să o facă mai urâtă… înainte de război te luau şi te deportau dacă nu trăiai în mizerie. Toţi, inclusiv bunicul meu, care alteori umbla în pălărie şi costum, atunci umblau cu pufoai­că, nebierbieriţi c-apoi, de altfel, îţi spuneau „intelighent”, „faşîstschii”. Părinţii mă purtau în şorturi la şcoală şi strigau colegii în urma mea: „V Rumânii tak hodeat!”.

Rigla logaritmică

Mie îmi plăcea întotdeauna mate­matica, numerele, calculele, aveam o plăcere inexplicabilă, deşi nimeni nu era din domeniul real în jurul meu, nu aveam cui să cer sfatul şi ajutorul. Când au apărut riglele logaritmice mi-am luat, când au apărut socotelniţele numaidecât mi-am luat… Apoi s-a început perestroica şi s-a produs un fel de calculator-constructor, chiar la Chişinău, îl uneai la televizor şi la casetofon, Vector se numea. Avea 2 limbaje, Basic şi Asambler. Le ştiam deja pentru că mă interesa, dar nu-mi închipuiam că o să ajung să fac şi grafică la socotelniţa asta. Pe urmă, prin 93, un prieten mi-a adus din Franţa primul PC. Din primele aruncate. Primul lucru pe care l-am făcut – am programat imprimanta prin calculator şi am tipărit ceva logoul pentru agenţia Flux. E cam ceea ce este şi acum… Pe urmă, când au apărut toate programele, am făcut doar grafică…

 Încărcăm doi saci de măşti, câteva lucrări pe şasiuri şi mergem la atelier. Intrăm întâi la Valentina Rusu-Ciobanu. Aveam o obsesie care apărea periodic la suprafaţă sub formă de mâncărimi de colecţionar. Vroiam o lucrare de-a pictoriţei. Dacă aş avea noroc una din vremurile hiperrealismului. Lida Istrati cu capul tăiat al lui Sandri Şcurea. Arlechinul ce se dă peste cap pe o frânghie adevărată, micul dejun, vizita la doctor… lucrări pe care le căutam, mă uitam adesea la ele de parcă mi-aş fi vizitat nişte oameni dragi… Nu ţin minte în ce ma­nual erau, nu ţin minte din ce clasă, dar lucrarea de la sfârşitul acestuia, cu tinerii ăia minunaţi pe scări, cu pantalonii lor cloş, maletele, cămăşile înflorate ajustate pe talie, ochelarii aviator şi pletele lungi întruchipau un soi de simbol al vieţii frumoase şi libere la care noi, din lipsă de exemple şi precedente, nici măcar nu îndrăz­neam să visăm. Urc, pe scara abruptă, la mezanin. Reviste vechi, schiţe în creion, lucrări împachetate… Găsesc la peretele rece şi umed vreo 30 de cartoane. Feţe verzi, ochi violeţi, tuşe îndrăzneţe, exacte, sigure. Le înşirăm pe podea. Lică e surprins şi el. Pe unii îi recunoaştem, pe alţii deja nu. întreb preţurile. Lică îmi spune nişte cifre care depăşesc cu mult orice lucrare care s-ar fi vândut vreodată în Moldova. Mor de ciudă, colecţionarul din mine se trânteşte cu fundul de pă­mânt şi dă din picioare, dar el zice cu seninătatea lui de copil care vede în bani doar nişte hârtiuţe colorate: păi, ce să-ţi fac, asta e… Îl urăsc vreo două luni. Apoi îmi trece, n-am încontro. Urcăm la etaj pe scările de beton ale celebrei clădiri de la Dimo. Intrăm cu sacii de măşti în sanctuarul lui Glebus. Sunt sute. Verzi, roşii, zburliţi, exuberanţi, plini de sine sau umili. Vaci. Ţineţi minte cum Glebus ruga orice copil să-i deseneze o vacă? Pe peretele de vizavi – portretele lui L/că, de pe vremurile lui hiperrealiste. De ce nu mai pictezi? Dar trebuie? Zice el cu imperceptibila-i ironie de totdeauna. Ce lux şi ce risipă e ai talente şi să le laşi baltă. Să te poziţionezi de-asupra proprilului dar şi te mândreşti cu faptul că nu ai devenit robul lui. E o poziţie pe care, mental, pot să o înţeleg dar asta nu mă salvează de la o tristeţe. Acesta este Lică. A vrut a făcut prima carte cu grafie latină atunci, în 89, când tipografiile bombăneau că n-au litere româneşti şi el a scris-o de mână şi a fotografiat-o. Atunci când a făcut Albinuţa (ţineţi minte cum, de dragul cărţii, părinţii cumpărau câte două exemplare copiilor dacă una se rupe de atâta uz, rămâne alta…), dormeau cu Spiridon Vangheli în atelier lucrând non-stop, cartea fiind publicată în fascicole în Moldova Su­verană. N-a vrut n-a făcut nici chiar dacă erau bani simţitori în joc. La ce bun? Da trebuie? Acesta e refrenul lui când, după interviu, îl duc după vop­sea de podele în centru. Cred că dacă aş fi luat şi pus în altă realitate, de dorit anglofonă, m-aş adapta imediat. Da trebuie? Chiar.

Sursa: BRAȘOVEANU, Angela. Lică Sainciuc: Da trebuie? : [interviu cu pictorul Lică Sainciuc] / consemnare : Angela Brașoveanu. În: PUNKT, 2013, Nr 52 (Martie), pp. 122-129.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s