Tînjesc după publicul din Chişinău ca după prima iubire…

Recomandăm spre lectură un interviu cu balerinul și coregraful Radu Poditaru, care a adus trei spectacole de balet – „Bolero”, „Ploaia” şi „Carmen TV” în cadrul Bienalei Teatrului „Eugen Ionesco”. Interviul a fost realizat în anul 2008.

Pentru el, Chişinăul este de două ori acasă. Aici, la patru ani şi jumătate, şi-a consumat radu poclitaru_corectprimele revolte, cînd părinţii l-au privat de bucuria de a se juca cu trenuleţul în curtea Teatrului Naţional sau printre fotoliile de la parter şi l-au dus la balet, spunînd pro­fesorului de acolo că el arde de dorinţa de a deveni balerin. La 11 ani, maturizat deja, a plecat la Perm pentru a studia baletul. După Perm, urmează Teatrul Mare din Minsk, unde tînărul artist de balet face şi primii paşi în coregrafie, paşi ce nu pot trece ne­observaţi, drept urmare i se fac diverse invitaţii. Alege fără ezi­tare Chişinăul, unde este numit prim-regizor de balet la Teatrul Naţional de Operă şi Balet. Aici montează spectacole care vor fi apreciate în marile săli de operă şi balet din Franţa, Marea Bri- tanie, SUA. Aşa că pentru Radu Poditaru, Chişinăul este şi locul unde se naşte pentru a doua oară, deja în calitate de coregraf. Din păcate, în 2002, este şutat, curat moldoveneşte, de la Opera Naţională. Şi cum orice şut în fund e un pas înainte, următoarea stagiune îl găseşte pe Radu Poditaru în Sfînta Sfintelor baletu­lui din toate timpurile – la Teatrul „Bolşoi” din Moscova, cu care va colabora timp de două stagiuni. Acum este la Kiev, unde are propriul teatru de balet contemporan. Cu siguranţă, dacă Radu Poditaru este acolo, Kievul are toate şansele să devină capitala baletului contemporan.

La BITEI, Radu Poditaru a adus trei spectacole de balet – „Bolero”, „Ploaia” şi „Carmen TV”, spectacole pe care le-a dedicat părinţilor săi şi care au extaziat publicul chişinăuian şi oaspeţii capitalei. Chiar dacă a fost demis de la Opera Naţională, avînd toate mo­tivele din lume să fie furios pe cinovnicii şi conducerea de aici. Radu Poditaru tînjeşte după publicul de la Chişinău ca după pri­ma iubire – e suficient să-i dea un semn ca să revină.

– După plecarea de la Teatrul Naţi­onal de Opera, şi Balet, aţi lucrat la Teatrul Mare din Moscova, specta­colul făcut acolo „Romeo şi Julieta” l-aţi prezentat şi la Chişinău… În cadrul acestei bienale participaţi cu o trupa ucraineană. Cum aţi ajuns de la Moscova la Kiev?

– Eu am lucrat la Teatrul Mare în calitate de maestru de balet invitat. Am făcut pentru ei două spectacole la comandă. „Kiyv Modern-Ballet” a fost fondat în luna mai 2006, este un teatru de autor şi conceput special pentru coregraful Radu Poclitaru. Teatrul nostru este foarte in­teresant şi pentru faptul că în trupa mea, doar doi artişti au studii profesionale de balet, restul sînt, în sensul bun al cuvîntului, amatori. Acest teatru a devenit, în scurt timp, casa mea.radu poclitaru (2)_corect

– Aşadar, „Bolero” şi „Ploaia” s-au născut în aceeaşi casă?

– „Bolero” şi „Ploaia” nu sînt în nici un fel legate unul de altul. „Bolero” de Ravel este apropiat conceptual de acel Ravel pe care l-am făcut mai înainte la Opera Naţională, pentru turneul din Franţa. Dar în afară de costume, în acest spectacol n-a rămas nimic din primul „Bolero”. E un spectacol absolut nou. Cît priveşte „Ploaia”, este o suită pe muzica mai mul­tor popoare – muzică rusească, evreiască, moldovenească, asiatică şi se împleteşte cu muzica lui Bach. S-ar părea că o astfel de combinaţie este inadmisibilă, dar în cultură totul e posibil.

– „Romeo şi Julieta” a stîrnit multe controverse. Vă menţineţi reputaţia unui coregraf modern cu viziuni non-conformiste…

– Spectacolul pe care l-am montat pe mu­zica lui Prokofiev la Teatrul Mare, a avut un destin nu tocmai obişnuit. El a fost primit cu anumite rezerve de publicul şi de critica moscovită. A fost pentru prima dată cînd artiştii Teatrului Mare din Moscova n-au dansat încălţaţi în tradiţionalele poante. Pentru Teatrul Mare aceasta a fost o adevărată revoluţie, cu toate că în lumea întreagă această revoluţie s-a înfăptuit demult Dar spectacolul a avut priză la public. După primele vizionări s-au scris peste 40 de recenzii în presă. Problemele au început cînd, din varii motive, urmaşii lui Prokofiev, care au dreptul de veto pentru această muzică, mi-au interzis să folosesc muzica acestui compozitor, deoarece libretto eroului meu Romeo nu corespunde cu libretto lui Ratlev, pe care fusese scrisă partitura lui Serghei Sergheevici. Din păcate, după turneul din Londra şi cel din SUA, după ce am susţinut un spectacol în Teatrul Mariinski, mi-a fost interzis să folosesc muzica lui Prokofiev pînă în anul 2028. Dar eu sînt încă tînăr, voi aştepta.

– Participaţi pentru prima dată la BITEI?

– Da.

– Ce v-a atras la acest festival?

– De doi ani de cînd lucrez la Kiev, eu visez să vin cu spectacolele mele la Chişinău şi duc tratative nu doar cu Teatrul „Eugene Ionesco”, dar şi cu alte instituţii care organizează evenimente similare. Pentru mine, ca originar din Chişinău, este foarte important acest turneu, este importantă participarea la acest festival şi îmi este de zece ori mai plăcut, pentru că iniţiator eşte bunul meu prieten Petru Vutcărău. Eu ştiu ce muncă titanică se depune pen­tru a organiza şi desfăşura acest festival, mă închin în faţa organizatorilor şi aştept noi invitaţii la acest festival.

– La Chişinău nu este doar publicul de care vă este dor; ci şi părinţii dvs. Vreau să aflu dacă v-a influenţat în alegerea profesiei faptul că sînteţi fiul cunoscuţilor artişti de balet Vitalie Poditaru şi Ludmila Nedremsacaia?

– Eu îmi amintesc foarte bine acest teatru, curtea din spate a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, unde stăm de vorbă acum. Primele amintiri sînt de aici… Aveam patru ani şi mă jucam printre fotoliile de la parter, în timp ce în teatru erau repetiţii şi părinţii mei erau pe scenă. La patru ani şi jumătate m-au dus în sala de balet şi m-au pus la bară, încercînd să mă convingă că eu vreau să mă fac artist de balet.

– Şi asta vă doreaţi?

– La acea vîrstă omul nu ştie ce vrea, dar eu eram un copil ascultător şi am spus: „Da, eu asta vreau”. Apoi a trecut ceva vreme şi am înţeles că părinţii au făcut o alegere corectă. Şi radu poclitaru (5)_corectdacă eu nu am devenit un renumit artist de balet, cel puţin, am devenit coregraf de balet şi simt că acest gen de activitate reprezintă chemarea mea adevărată.

– Aţi fi vrut să colaboraţi cu părinţii dvs.?

– Din păcate, baletul este necruţător şi viaţa unui artist de balet pe scenă este limitată. După 20 de ani de lucru, artiştii de balet sînt pensionaţi. Acum cîţiva ani, părinţii mei au sărbătorit 50 de ani de activitate. Evident, nu mai sînt la vîrsta la care am putea face un spectacol împreună, dar pot să le dedic orice venire a mea cu un spectacol la Chişinău, ceea ce-mi creează o deosebită plăcere.

– Ţineţi legătura cu lumea culturală de la Chişinău, sînteţi la curent cu ceea ce se întîmplă aici?

– Nu urmăresc foarte atent viaţa culturală de aici, dar am cîţiva prieteni minunaţi cu care comunic şi ţinem o legătură strînsă. Este vorba de directorul Filarmonicii de Stat Svetlana Bivol, excelentul duet de pianişti lurie Mahovici şi Anatol Lapicus, dirijorul Svetlana Popov…

– Pentru o personalitate contează foarte mult şi mediul în care se pomeneşte. Cît de prielnic pentru creaţia dvs. este mediul cultural din Kiev?

– Din fericire, Ucraina este o Terra Incognita pentru dansul contemporan, o foaie imaculată pe care poţi scrie totul de la început. Acolo sînt opt teatre de operă şi balet, toate se ocupă de dans academic. Pînă la apariţia noastră acolo, lipsea chiar noţiunea de teatru de balet contemporan. Atunci cînd ne-am început activitatea, eram într-un mediu în care nu aveam concurenţă şi asta ne plăcea, noi nu aveam probleme cu publicul, de el nu ducem lipsă. Cei care vroiau să privească balet contemporan, veneau în teatrul nostru. A mai trecut un timp şi am înţeles că îmi lipseşte o concurenţă care mi-ar sufla în ceafa, cu care aş putea să mă compar. Fără rivali, trăieşti ca într-un vacuum şi trebuie să dispui de o doză foarte mare de autoapreciere pentru a-ţi păstra acuitatea simţurilor şi autocritica.

– Care sînt planurile dvs. pentru viitorul apropiat?

– După participarea la BITEI, pe 17 iunie, vom lansa un nou spectacol – „Underground”, o creaţie a lui Peters Vaskis, un genial compozitor lituanian, a cărui muzică m-a uluit, pur şi simplu. Închipuiţi-vă, un spaţiu de subsol în care oamenii trebuie să se ţină împreună, deoarece deasupra e război, e catastrofă… E un spectacol despre posibilităţile limitate, despre lipsa de viitor şi despre relaţiile dintre oameni în situaţiile de criză…

– Vă dorim mult succes în continuare şi sperăm să vă revedem curînd la Chişinău.

Sursa: POPUȘOI; Liliana. Radu Poclitaru. Tînjesc după publicul din Chişinău ca după prima iubire… [interviu cu balerinul și coregraful Radu Poclitaru] / consemnare : Liliana Popușoi. În: PUNKT, 2008, nr. 20, pp. 22-26.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s