Amintirile unui grec originar din Chişinău

Euripide MORAITAKIS

Deşi a făcut studii de agronomie, autorul evocărilor de mai jos are o bogată experienţă în „diplomaţia confesională”, dar şi o impresionantă experienţă publicistico-literară.

Traiectoria vieţii i-a fost determinată, într-o măsură apreciabilă, dacă nu definitivă, de faptul că este fiul părintelui protoprezbiter Constantin E Moraitakis (1890-1964), paroh al comunităţii greceşti din Chişinău (1919-1932), apreciat ca „un mare cărturar, cu vastă pregătire teologică şi larg orizont intelectual, poliglot, fin diplomat…” (acad. Virgil Cândea).

Euripide Moraitakis a început a scrie pentru ziare şi reviste de tânăr, nu l-a părăsit pasiunea scrisului – în limba română! – nici la onorabila vârstă la care se află acum, trăitor în capitala patriei sale istorice, la Atena.

Amintirile dlui E. Moraitakis, sintetizate în paginile ce urmează, ne-au impresionat profund de la o primă lectură, fugară, a manuscrisului cu o admirabilă caligrafie, de parcă aveam în faţa ochilor opera unui licean, nu a unui intelectual ce adunase opt decenii (atâtea avea, pe când făcuse însemnările pe care le dăm publicităţii).

Inserăm în revista noastră (cu denumire grecească: BiblioPolis – Oraşul cărţilor, ce întâmplare!), cu plăcere, cu emoţie, evocările dlui E. Moraitakis, având convingerea că ele vor trezi interesul viu al basarabenilor pasionaţi de trecutul nostru, fixat de autor între anii ’20-’60 ai secolului trecut. Multe impresionează în acest text, dar, cu deosebire, am evidenţia: a) precizia şi corectitudinea relatărilor, ca dovadă a unei memorii fenomenale; b) cursivitatea expunerii, frumoasa mânuire a bogăţiei lexicale româneşti; c) dragostea autorului pentru Basarabia, pentru întreg pământul românesc; d) atitudinea sa continuu şi tranşant anticomunistă, antisovietică, E. Moraitakis radiografiind perfect comunismul ca o sursă de nenorociri pentru oameni; e) ataşamentul faţă de poporul din care se trage; faţă de patria istorică, Grecia; afecţiune ce nu a fost o piedică pentru a iubi pe români, armeni, ruşi, alte popoare, cu precizarea că-şi apropie oamenii de bună-credinţă din sânul acestor seminţii.

Sincere mulţumiri dnei Elisabetha Moraitakis (născută Eleutheriadis), de la Atena, care ne-a încredinţat spre publicare acest text cu valoroase evocări ale soţului. Toată recunoştinţa noastră dnei prof. univ. dr. Zamfira Mihail, de la Bucureşti, care a mediat „tranzacţia”, convingând familia Moraitakis că BiblioPolis este revista în care merită a fi inserate amintirile unui fost chişinăuian ce a îndrăgit pentru totdeauna Basarabia românească. Un cuvânt aparte de gratitudine neostenitului nostru colaborator dr. Vasile Şoimaru – tocmai dânsul ne-a adus la redacţie aceste Amintiri…

Exprimăm sincere laude drei Eugenia Filip, de la Departamentul „Memoria Chişinăului” al BM „B.P. Hasdeu” pentru meticulozitatea cu care a transcris manuscrisul dlui E. Moraitakis. Astfel, cu eforturi comune, BiblioPolis tipăreşte, în premieră absolută, un document de certă valoare istorică (dar şi sentimentală!), înscriindu-l pe nonagenarul Euripide Moraitakis de la Atena, nativ basarabean, în lista de onoare a autorilor ce conferă un cert spor de calitate revistei noastre.
Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei.

(Vlad POHILĂ)

* * *

M-am născut la Chişinău, Basarabia, la 10 noiembrie 1919, din părinţi ambii greci: tatăl născut în insula Samos, Grecia, în 1890, şi decedat la New York, în 1964, şi mama născută la Constantinopol, Fanar, şi decedată la New York, în 1973. Mama a absolvit Liceul Patriarhal „Patriarhul loachim” din Fanar. Tata a studiat la şcoala primară în insula Samos (Hora), Liceul „Sf. Cruce” din Ierusalim, iar Teologia a făcut-o în insula Halki (Constantinopol).

Tata e numit paroh la Biserica „Sf. Pantelimon” din Chişinău, ctitoria familiei Sinadino, în 1890. Ultimul Sinadino, Pantelimon, a fost reprezentantul Basarabiei în Duma din Sankt Petersburg (când Basarabia era sub ruşi). A fost împuşcat de către sovietici în 1940 (la cedarea Basarabiei Uniunii Sovietice), când încerca să ia ultimul tren ce părăsea Chişinăul, nereuşind să-l prindă. Ultimul vlăstar Sinadino, Victor, însurat cu fiica amiralului Codrea, a reuşit să fugă cu mama lui, care a murit la Bucureşti, iar el la Bruxelles, unde se stabilise.

Am locuit la Chişinău şi am absolvit şcoala primară nr. 1 şi o clasă la Liceul „Haşdău” [„Hasdeu”].

Am fost sortit să trăiesc timpurile grele între cele două războaie mondiale. Timpuri de instabilitate, de mari tulburări politice şi sociale.

Am îndrăgit pentru totdeauna Basarabia românească

Primul Război Mondial de abia se terminase, când m-am născut, şi tratativele de pace încă nu se terminaseră. Am cunoscut multe regimuri: regalitate, regenţă (Patriarhul Miron, Buzdugan şi Prinţul Nicolae, când Regele Mihai I era încă copil); dictatură regală a Regelui Carol II; intrarea nemţilor în România ca aliaţi; rebeliunea regimului legionar al lui Horia Sima; teroarea Gărzii de Fier; răsturnarea Regelui Carol II; al Doilea Război Mondial; venirea a doua pe tron a Regelui Mihai I; dictatura Antonescu (altfel, om integru care caută să scape ţara de comunismul ameninţător şi să menţină România Mare); timpuri grele ale Războiului al Doilea Mondial, bombardamentele din 4 aprilie 1944; România sub ocupaţia nemţilor în formă de Alianţă care a impus cedarea Transivaniei (Dictatul de la Viena); fuga lui Horia Sima, dizolvarea legionarilor; armistiţiul, intrarea trupelor sovietice în România. începe o politică de intrigi, a răsturnării sistemului politic şi social. Rezistenţa Regelui Mihai – retragerea lui la Sinaia, refuzând iscălirea oricărui decret („Greva Regală”). Manifestaţii la Bucureşti, aranjate de generalul sovietic Dongulov, Vâşinski ia măsuri. Expulzarea Regelui Mihai în 1947. Proclamarea RPR etc., etc., etc.

Aşadar, am locuit la Chişinău, Basarabia românească am îndrăgit-o şi în memoria mea încă trăiesc acele amintiri.

Gura Bâcului (halta, Calfa, înainte de Tighina) pe malul Nistrului, unde ne duceam în vacanţe cu fratele meu, invitaţi de familia W. Merculiev, cari aveau în sat o moară mecanică mare. Ţin minte iernile din Gura Bâcului, vânătorile de iarnă cu gonaşi, cu mulţi boieri vânători din jur. Tot de acolo am vizitat Tighina (Bender). Podul peste Nistru, pe care se făcea din timp în timp schimb de fugari – sovieticii predau militarilor români fugari moldoveni [basarabeni], iar românii, fugari sovietici [din Transnistria].

Acest schimb mi s-a întipărit viu în memorie. Pentru prima dată am văzut soldaţi sovietici, cu gene lungi şi chipiuri cu un ţuţui în vârful capului, iar ofiţerii sovietici, cu chipiu negru şi o stea roşie în frunte – aceste figuri sinistre mi s-au întipărit aşa de adânc încât aveam coşmaruri noaptea, vedeam în aceste uniforme figuri de monştri, mă sculam ţipând – aveam vreo şase ani – şi de atunci nu mă luau la acest fel de „schimb de sclavi”.

Pentru noi, în copilăria noastră se făcea [această] diferenţiere: ştiam de existenţa ruşilor – oameni blajini, unii educaţi, fini, omenoşi, trăiam printre ei la Chişinău; şi sovieticii (bolşevici), fiare sălbatice, criminali, haiduci de codru. Auzeam multe de bolşevici, de Kotovski tâlharul, hoţul de cai, criminalul care omoară fără discriminare, jefuia conacele boiereşti şi hatele ţăranilor. Mare mi-a fost mirarea că la prima vizită la Chişinău, în 1991, am văzut statuia acestui tâlhar care există şi azi – el era ca şi Terente, din bandiţii ceia care înflăcărau imaginaţia noastră când se povesteau isprăvile lor. Fiind copii, cea mai mare spaimă pentru noi era când nu eram cuminţi: „Vezi, fii bun, că te trimit peste Nistru, la bolşevici!” Gardienii, cum numeam atunci pe sergenţii de stradă, nu ne inspirau spaima deoarece… nu erau sovietici.

De la Gura Bâcului, de-a lungul Nistrului, ne duceam cu sania să vizităm conacul boierului Vasilevski, lângă satul General Dragalina – traseul, noapte cu lună, şi lupii ce se ţineau alergând în spatele săniei, ce aluneca precum un vânt repede, şi se trăgea cu puşca să împrăştie lupii. Aceste scene nu se vor şterge niciodată din mintea mea. Verile le petreceam la Marea Neagră, la Budani, cu o plajă lungă ce despărţea limanul Nistrului, cu nămolul ei binefăcător, şi marea. Ne era frică să ne îndepărtăm pe această plajă lungă, ce ducea în Uniunea Sovietică, la bolşevici.

Cunoştinţele noastre la Chişinău se compuneau de greci, ruşi fugiţi, unii din URSS, români din Regat, veniţi la administraţia noii provincii Basarabia. De la ei auzeam [despre] atrocităţile ce se petreceau peste Nistru în Uniunea Sovietică, toate acestea ne-au zidit un simţământ de ura faţă de un regim diabolic şi sângeros. Cu acest simţământ am crescut şi dorinţa mea să combat cum voi putea acest regim de teroare al sovieticilor, făcând diferenţiere – alt popor erau ruşii, şi alt popor sovieticii. Diferenţiere ce o ţin până azi.

În anul 1929 tata este student la Facultatea de Teologie, a doua oară teolog – Facultatea din Halki fiind prima. Studiile le termină cu nota Magna cum laude. A avut profesori celebri, cu care a avut relaţii şi după plecarea lui din Chişinău. Printre profesorii lui, pe care ţin minte, căci veneau la noi, erau Gala Galaction (Pişculescu), Moşoaia, Teodor Popescu, Petre Constantinescu-laşi şi alţii, ale căror nume nu-mi aduc aminte.

Adio, copilărie basarabeană…
Bună ziua. Bucureşti!

În anul 1932 tata este transferat din Chişinău la Bucureşti ca preot al capelei Ambasadei greceşti (Biserica „Buna Vestire”, în stil antic, care şi azi se află în triunghiul bulevardul Ferdinand cu Pache). Aveam statut diplomatic toată familia noastră. Apoi e numit de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol ca reprezentantul ei oficial, având titlu de Apocrisar – echivalent cu Nunţiu al latinilor, iar mai târziu ca oficial al Curţii Patriarhale constantinopoliene de Mare Protoprezbiter – al Marii Biserici a lui Hristos. Asemenea titlu al Curţii Patriarhale în România a avut profesorul Constantin Tomescu – „Mare Dikeofilax” („Păzitor de dreptate”). Aceste două titluri erau ce poate fi mai mare pentru un preot mirean. În calitate de Apocrisar a conlucrat cu patriarhii României Miron Cristea, Nicodim Munteanu şi Justinian Marina.

La Bucureşti toţi din familie au apucat zile grele – război, plecarea Ambasadorului Greciei, închizând ambasada, şi ruperea relaţiilor diplomatice între două ţări ce se aflau în tabere adverse – şi tata a fost numit cu încă două persoane, Ţurca şi Cuzopol, pe lângă Diviziunea specială a Ambasadei Statelor Unite care gira şi interesele populaţiei greceşti. Când intrase şi Statele Unite în război, toţi erau preluaţi de Ambasada elveţiană (SUA, Grecia, Cehoslovacia, Polonia etc.). Aveam legitimaţii diplomatice eliberate de Ambasada elveţiană (o am încă la mine) – scutit de legile controlului străinilor.

Între timp, Germania e învinsă şi începe războiul civil în Grecia, între naţionalişti şi comunişti. Persecuţiile din partea legionarilor erau mari, dar şi mai mari erau ale comuniştilor, în calitate de „aliaţi” şi „inamici” de legionari. Ambasada Elveţiei sub protecţia sa a deschis capela Ambasadei greceşti, în care se slujea pentru grecii din Bucureşti autorizaţia dată de către Mareşalul Antonescu şi Patriarhul României – Antonescu înfăptuind dorinţa Reginei-Mamă Elena, sora Regelui Greciei, care ne-a scăpat şi de lagăr. Iar Patriarhul Nicodim, fiindcă Apocrisarul constantinopolian pe lângă el era şi preotul capelei Ambasadei greceşti ce nu mai funcţiona, dar care era sub jurisdicţia Ambasadei Elveţiei ca fiind garantă, a redeschis-o.

Să menţionez înainte, evenimentele epocii legionare şi apoi ale regimului comunist. Legionarii au declanşat o prigoană împotriva grecilor cu lozinca „Jidanii şi grecii sunt duşmanii Marelui Reich şi ai aliatei ei România”. Am îndurat multe, mai ales membrii coloniei greceşti, marii comercianţi şi micii comercianţi, de la care se storceau sume colosale în folosul „Legiunii”. În fruntea acestora nu erau români, ci aşa-zişii „români macedoneni” cari, ca să aibă fonduri guvernamentale, trebuiau să vândă „naţionalismul” lor, care însemna persecutarea grecilor, storcând sume mari de bani – ca să ne aresteze ca duşmani ai ţării, să aibă voie să menţină prăvăliile lor etc. Ciolanul de ros trebuia de justificat prin teroarea declanşată.

A venit „afacerea Sarandos”, un eveniment politic în care era implicat şi tatăl meu. Sarandos a fost un boxer care venise la Bucureşti cu paşaport turc (deci, al unei ţări neutre în război), însă era grec de origine. A sosit pentru matchiuri [meciuri] de box. El trage şi omoară la ieşirea din hotelul „Ambasador” un maior neamţ pe nume Döring, care prepara trecerea trupelor germane peste Dunăre în Balcani. Este prins, trimis în Germania pentru cercetări, trimis înapoi şi condamnat la moarte – execuţia trebuia să aibă loc în Valea Plângerii (din Cimitirul Bellu). Vine o maşină cu procurorul regal Traian Virischi, pe care l-am întâlnit mult mai târziu la Beirut, ca refugiat, pilot ia „Air-Liban”. Cu el – alte două maşini cu ofiţeri nemţi şi o maşină care deschidea calea de zăpadă, [străzile] fiind înzăpezite.

L-au luat pe tata să spovedească pe condamnat înainte de execuţie. A mers cu ei – l-au introdus în încăperea deţinutului şi printr-un traducător – „un legionar român-macedonean” – i-au spus să-l spovedească. După spovedanie l-au poftit să vină cu condamnatul în locul execuţiei, fapt care l-a refuzat categoric spunând ofiţerului neamţ: „Un preot ortodox niciodată nu asistă la luarea unei vieţi de om.” Controversa era lungă, până intervine procurorul general care adevereşte acest lucru.

Prizonierul e dus în spatele Cimitirului Bellu şi executat. La întoarcere nemţii, patru la număr, cer tatălui să raporteze ce a spus la spovedanie condamnatul – la care refuzul tatei a fost categoric – că în religia ortodoxă spovedania nu se divulgă. La ameninţări – de arestare – tata cere ca ei să se adreseze Patriarhului României în această privinţă. Bineînţeles, Patriarhul Nicodim niciodată n-a consimţit ca această spovedanie să fie divulgată.

Au urmat zile de teroare – ziarele ameninţau şi aţâţau, colaboratorii traducători-aromâni telefonau ameninţând „trădătorul grec” etc. – despre această „afacere Sarandos” s-a scris mult, nu am decât un apel al pseu-doepiscopului Viorel Trifa, republicat într-un buletin evreiesc din SUA. Multe astfel de presiuni am suferit.

23 august 1944 – o zi fatală
pentru români

…Au survenit bombardamentele şi Armistiţiul din 23 august, care ne-a surprins în deplasare din cauza bombardamentelor, în satul Bolentin din Vale. Aci se aflau printre alţii şi două persoane sui generis. Unul era profesorul Chiş (Kis), foarte erudit, iar al doilea tot profesor (nu ţin minte numele lui deoarece nu se prea afişa).

Profesorul Chiş venea în curtea unde eram cazaţi, deoarece noi ascultam Radio BBC – englezesc în greceşte – emisiune care nu era bruiată – şi începea Edo Londino („Aici Londra”). El asculta şi înţelegea greceşte (ştiind pe dinafară pagini întregi din Odiseea lui Homer), ce nu înţelegea, întreba – era şi ornitolog, om erudit.

În seara în care s-a anunţat Armistiţiul a sosit o maşină particulară, cu care i-au luat pe cei doi profesori misterioşi spre Bucureşti – nimeni nu ştia că aceştia erau personalităţi politice.

Pe profesorul Chiş l-am întâlnit la Bucureşti în alte circumstanţe, pe când era ministru al minorităţilor naţionale. M-am dus la el la birou ca să-i cer un serviciu. Era vorba de un coleg de facultate de origine germană (născut în România), care a fost ridicat noaptea de acasă de către sovietici. Nevasta lui însărcinată a venit cu lacrimi în ochi să ceară ajutor – eu trebuia să botez copilul lor care va veni. Eram sigur că profesorul Chiş, cel care venea la noi şi care s-a dovedit a fi comunist şi încă „mare”, fiind numit ministru, ne va ajuta. Într-adevăr, s-a purtat „frumos”, în primul rând, a dat ordin să ni se permită să intrăm în minister, apoi şi imediat primiţi în cabinetul său. Pe scurt: după ce am povestit că a fost ridicat „de armata aliată”, cum i-am spus, răspunsul lui a fost sincer „Credeţi că ştiu unde i-au dus? Ştiu doar că în Uniunea Sovietică şi ştiu că se vor întoarce – răbdare.” Într-adevăr, [s-au întors], nu ţin minte peste cât timp, în orice caz, au fost la mijloc ani puţini.

Intrarea trupelor sovietice în Bucureşti s-a făcut prin şoseaua Colentina. M-am dus să-i văd pe aceşti sovietici, pe care nu-i văzusem din Tighina, întâlnind doar nişte bande răzleţe în afara Bolentinului din Vale în trăsuri, căruţe, coloane, cari la răspântii de poteci întrebau: „Care e drumul spre Berlin?” Erau bande, îmi închipuiam. La bariera Colentina eram sigur că voi vedea armata disciplinată, dar ce am văzut? Vreo 20-30 de persoane cu buchete de flori ce le ofereau armatei sovietice, femei călare pe turelele tancurilor, mongoli şi soldaţi de diferite alte rase care despuiau de ceasuri pe cei ce veniseră cu flori să-i întâmpine! Am constatat că doar uniformele erau diferite de ale celor pe care i-am văzut pentru prima dată cu 15 ani înainte la Tighina pe podul peste Nistru, unde se făcea schimb de fugari.

Am asistat la aşa-zisa insurecţie din Piaţa Palatului, cu multe fotografii în care se arată panouri măsluite, deoarece fotografia cu masa de oameni e mată, iar inscripţiile pe panouri – clare şi citeţe. Mă găseam în acel moment pe strada Regală, la bodega unui prieten, Giovannidi Tănase. Auzeam strigăte, s-a închis prăvălia şi ne-am dus în Piaţa Palatului. Am văzut un camion răsturnat cu steaguri roşii. Ţipete, fiecare scria ceva neclar, nu ştiam până atunci de existenţa lozincilor. Ne-am întors la prăvălia care s-a deschis în acea zi „istorică”, măsluită de comunişti, care au fost atacaţi de lumea pornită contra lor, care a răsturnat camionul – acesta era „mitul insurecţiei”. Al doilea mit era casa conspirativă de pe Calea Moşilor, nu departe de cinema „Splendid”.

Eu stăteam atunci pe strada Palade, în dreptul aleii Silvestru, lângă sinagoga incendiată de legionari care devastaseră şi prăvăliile de pe Calea Moşilor (până acu există această sinagogă arsă). Alături de această „casă conspirativă” stătea un coleg de liceu care cunoştea locatarii – nicidecum vorbă de comunişti, dar care a stat o vreme închisă, chiriaşii fiind plecaţi.

Să revin însă la ceva anterior. Am luat parte la protestul faţă de „Dictatul de la Viena”, la cedarea Transilvaniei, pe 30 august 1940, în faţa Facultăţii de Drept în Bucureşti. Am văzut cadavre ale legionarilor împuşcaţi şi lăsaţi la intersecţii, ca represalii pentru asasinarea lui Armând Călinescu (dacă nu mă înşel). Pe timpul nemţilor venea la noi acasă – stăteam pe str. G. Palade – profesorul tatălui meu, Petre Constantinescu-laşi, profesor la Facultatea de Teologie la Chişinău. Fiind aproape de comunişti şi prosovietici, avea domiciliu forţat, dar Mareşalul Antonescu nu-l ţinea sever sub supraveghere. Se deplasa liber. La noi venea des – noi aveam statut diplomatic, aşa că-l primeam fără frică. Stătea la masă la noi şi vorbeau ore întregi. Avea teorii foarte curioase – ţin minte, spunea, de exemplu, că „afacerea chiloţilor de damă” găsite în buzunarul său de către o razie poliţistă, în timp ce se afla în Grădina „Soborului” din Chişinău, unde era atunci profesor la Teologie – era o înscenare de a-l compromite. De asemeni, bizară era teoria lui: că România – ca o republică în cadrul Uniunii Sovietice – avea un viitor economic şi cultural enorm! Nu prea asistam la convorbirile lor.

Ţin minte, după armistiţiu – mi se pare că avea un partid – m-a chemat la biroul său. Tata nu ştia despre ce este vorba, dar mi-a spus doar atât: „Orice ar avea de spus el, nu uita, în ţara aceasta eşti musafir şi n-ai aceleaşi drepturi cu acest popor.” M-a chemat să-mi propună să fiu angajat la secţia de traducători din limba rusă în limba română. Leafa pe pagina de traducere, ţin minte doar că suma începea cu 7, nu mai ţin minte 700 ori 7000 lei. Atunci nu exista nimic din literatura marxistă – suma era tentantă, dar i-am mulţumit spunându-i că sunt student, cu frecvenţa obligatoare. „Se poate aranja acest lucru,” mi-a zis. l-am răspuns că sunt străin în ţara aceasta şi nu trebuie să mă amestec în treburile ei, că Ambasada [Greciei] nu cred că-mi va da voie etc. Aşa am scăpat de această ofertă. De ce a făcut-o? Cine ştie, poate ca răsplată pentru timpurile sale grele, când era primit cu respect în casa noastră, ceea ce nu cred, deoarece când s-a anunţat expulzarea, am vrut să prelungim cele trei zile. Tata a plecat la el cerând să intervină să ni se dea o lună – el a refuzat să mai ia contact cu tata, după ce a ascultat despre ce e vorba.

Fiara bolşevică nu se mai satură de pământ şi sânge românesc

Am menţionat cât de mult eram influenţat contra comunismului în timpul copilăriei mele. Atunci oraşul Chişinău era plin de refugiaţi greci din Odesa şi Kiev, ofiţeri ai armatei generalului Vranghel. Ţin minte generali cu barbă despicată, cu revere roşii la mantale, dar fără epoleţi. Când intrau în cinematograful „Orfeum” – al naşului meu – lumea se ridica în picioare. Toţi aceştia aveau ca prim refugiu Chişinăul – am aflat mai târziu că Regina Maria îi proteja şi aranja plecarea lor la Paris. La Chişinău au ajuns şi refugiaţi greci. Ţin minte pe renumitul avocat din Petersburg Andrei Hristoforovici Gheorghiu, profesor universitar Nicolae Pahiopol din Moscova, prinţul Han Zade, care în tinereţe preluase cheile oraşului […], dat de umiliţii turci învinşi. Apoi, Calamandi, care deschisese circul „Expres” (azi Filarmonica) şi mulţi alţi care formează un alt capitol.

Această elită, victima pievei de inculţi fanatizaţi de oportunişti, s-a refugiat de cel mai apropiat punct de adăpost – Basarabia românească. Poveştile asupra atrocităţilor, asasinatelor, începând cu ţarul şi familia sa, clasa mijlocie care nu se alia cu ei, toate aceste poveşti adevărate mă întărtau mai mult împotriva bolşevicilor şi doctrinei lor comuniste.

În 1940, sovieticii răpesc Basarabia şi, ca… „dobândă” [„recompensă”], Bucovina de Nord. Am văzut mii de refugiaţi sosind fiecare cum putea, cu mâinile goale, lăsând în urma lor tot ce au agonisit în viaţă, în plus, şi cel mai important, membrii familiei care s-a destrămat, şi morţii lor. „Viteaza” armată sovietică, intrând în oraşe, ucidea fără discernământ. Corpurile erau duse cu căruţa în anumite locuri, mii de oameni căutau pe ai lor printre cadavrele „bravurii” sovieticilor.

Am văzut pe aceştia cum dormeau extenuaţi pe trotuare în jurul Gării de Nord, nespălaţi, flămânzi, fără să aibă un ban sau niciun schimb de rufe. Păcatul lor era că nu au vrut să rămână în „paradisul sovietic” şi să-şi plece capul călăului marxist care nu se sătura de sânge. Statul n-a luat aproape nicio măsură să le uşureze supravieţuirea. Oameni buni se duceau cu pâine şi le împărţeau. Fiecare întreba de vreun cunoscut. Nu auziam decât bocete. Eu mă duceam zilnic ducând pâine şi împărţind puţinii bani ce mi se dădeau „pentru un covrig” la şcoală. Tata îmi dădea mai mulţi bani, ştiind unde făceam uz de ei. Umblam printre aceşti refugiaţi întrebând de soarta cunoştinţelor. Slavă Domnului, nu aveam rude la Chişinău.

Unii îmi răspundeau: „Nu-i cunosc.” Pe alţii i-am văzut la gară, alţii au fost împuşcaţi. Toţi povesteau scenele groaznice şi teroarea declanşată de sovietici. Sinadino a fost împuşcat la gara […]. Preotul Dăncilă (moldovean) a fost împuşcat pe stradă, Merkuliev (rus) – arestat, nu ştiu unde l-au dus şi ce s-a întâmplat cu el şi câte şi mai câte grozăvii – ca să le enumăr, îmi trebuiesc zeci de pagini. Încet, încet refugiaţii basarabeni s-au aciuat pe lângă cunoscuţi, pe lângă oameni miloşi, care le dădeau un acoperiş şi o bucată de pâine. Abia s-au aranjat puţin şi a venit pacostea sovietică. Politică animalică a sovietelor de peste Bug, a început să scrie actul al doilea al tragediei basarabenilor. După intrarea în ţară a armatei „eliberatoare” a sovieticilor, cum o numeau aceiaşi oportunişti, care urlau în gura mare „Trăiască prietenia română-germană, în veci nezdruncinată!”, aceiaşi imbecili care urlau „Jos «farmaciştii»!” unii voind să spună „fasciştii”, acum urlau „Trăiască Uniunea Sovietică eliberatoarea” etc., etc.

Desigur fiara bolşevică nu se sătura de sânge şi nu-şi astâmpăra puterea diabolică dată de partid unor imbecili. Aşa cum ridicau iniţial pe Cei de origine nemţească, au început să ridice noaptea din casele lor pe toţi cei născuţi „în URSS”, adică în Basarabia românească. Bieţii de oameni ridicaţi din pat, erau suiţi în camioane şi duşi direct la gara Mogoşoaia, unde îi încărcau în vagoane de vite şi îi trimiteau peste Prut. Un prieten deal meu – care făcea milităria – îmi povesti că „din greşeală” şi exces de zel l-au băgat şi pe el în vagon; de groază, urla în gura mare şi asta l-a salvat: un ofiţer român l-a dat jos din vagon înainte să fie… „plombat”.

Aceste tragedii trăite m-au făcut să uit că sunt… cetăţean străin, neavând voie să mă amestec în treburile gazdei generoase. N-am dat niciodată măcar mâna să salut vreun ostaş neamţ – ei, germanii, fiind duşmanii patriei mele istorice, Grecia; acum însă au venit sovieticii din tabăra aliaţilor ţării mele… Nu puteam să concep că aceste fiare sălbatice sunt prieteni, aliaţii mei, i-am cunoscut din copilărie, la Tighina, cu aceşti „aliaţi” am avut două întâmplări, pe care le menţionez – între alte, mai mărunte.

Pe fostul teren sportiv al echipei „Venus” (azi pe acel teren e Opera, mi se pare), se juca meciul de fotbal clubul grecesc „Orpheus” (puţin după aceea închis de comunişti) cu echipa aviaţiei sovietice. Cum ştiam ruseşte, m-am dus să stau în lojă cu „oficialităţile” sovietice şi conducerea clubului, să o fac pe traducătorul. Stăteam lângă un maior – nu ţin minte numele lui, simţeam o ruşine de nedescris, îmi spuneam în minte: „în văzul lumii să stau cu… sovieticii?!” După o săptămână, în faţa cinematografului ARO, azi „Patria”, mergând, mă apucă cineva de mână, am văzut doar o mânecă a uniformei militare sovietice – mi s-a oprit respiraţia, mă întorc şi văd pe maiorul de pe terenul „Venus”. Eram în dreptul bodegii ARO (era şi o bodegă în aceeaşi clădire cu cinema, în partea spre bulevard). Nu am putut să scap de el, era ora 10 dimineaţa. El insista şi mă trăgea în bodegă. A început să bea, eu am comandat un ţap cu bere, el – câteva halbe, apoi ţuică, vin, a amestecat toate aceste. Discuţia? Eroismul sovietic, „dragostea” lor, a ruşilor, pentru Grecia (începea războiul civil în Grecia între naţionalişti şi comunişti). Îmi vorbea de naţionalişti numindu-i „fascişti”, iar pe comunişti – „democraţi”. Încercam să schimb subiectul, am dat cu sportul, apoi cu literatură. Din greşeală, i-am spus să am operele complete ale lui Puşkin – ediţia Wolf (1890). A sărit în sus şi strigă: „Cere-mi ce vrei pentru acest volum, penicilină (abia ieşise atunci), zahăr etc.” Ca să scap, am spus să ne întâlnim tot la bodegă peste trei zile. El era beat turtă, când am chemat să plătesc el a scos pistolul şi mi-a zis: „Vezi acesta (pistolul), să nu mergi niciodată contra voinţei mele.” Lumea, la văzul pistolului, s-a băgat sub mese – aşa s-a soldat întâlnirea a doua.

Cât am putut, i-am ajutat pe refugiaţii basarabeni

Dispariţia basarabenilor era un subiect cunoscut maiorului, încercam de mai multe ori să aflu unde i-au dus? Maiorul, în ameţeala lui, îndruga că sunt fascişti, inamicii „aliaţilor” fugiţi din ţara lor, unde îi readucem etc., nimic clar, pare-se că nu ştia mai mult.

Eu umblam noaptea, după ora interzisă din cauza stării de asediu şi la prima patrulă invocam răspicat numele maiorului rus şi mă lăsau să circul. Am priceput că era o personalitate cunoscută. Am aflat că el era în preajma generalului Dangulov (ţin minte acest nume) ce nu-l uit niciodată, el era „galaiterul”, cu o putere colosală – toate arestările se făceau din ordinul lui. Dacă ţin bine minte, biroul lui era pe Calea Victoriei, vis-a-vis de Poştă, alături de CEC (spre chei).

Nu puteam răbda această atmosferă de teroare, basarabenii ridicaţi noaptea – tot ce auzisem despre sovietici şi cum i-am văzut din prima dată la Tighina îmi veni în imaginaţie şi atunci mi s-a ivit un simţământ de răzbunare, trebuia să fac ceva pentru basarabenii în jurul căror am copilărit. Singur? M-am gândit să întrebuinţez pe oricine ar fi de folos, dacă nu – să acţionez chiar singur. Aşa începu activitatea mea să combat fiara roşie – dorinţa mea din copilărie.

Prima parte începe în România. Atunci locuiam pe str. Robert de Fleurs (casa există şi azi), după colţ dădeam pe bulevardul Vasile Lascăr, unde se află şi statuia lui (până azi). Acolo era atunci o circumscripţie de poliţie (nu pot să depistez locul exact). La această circumscripţie lucra ca secretară o doamnă născută în Vechiul Regat, dar locuind mulţi ani în Basarabia cu părinţii ei, îi cunoşteam bine de acolo. Nu ţin minte numele ei, ci doar prenumele, Olga.

M-am gândit, în primul rând, să întreprind o acţiune de salvare a basarabenilor cunoscuţi şi pe cei recomandaţi de prieteni, să-i scap de deportare silnică. Nu era uşor, căci era vorba de acte, certificate de naştere, Biroul populaţiei (atunci eliberat de circumscripţia de poliţie) şi cea mai mare greutate – „fişa de imobil”, fişă ce o avea fiecare cetăţean la Prefectura Poliţiei (pe Calea Victoriei), în care se menţionau toate datele. Olga, care venea la noi, a spus că s-ar putea scoate un buletin de populaţie fals. La secţia de „fişe de imobil” din Prefectură lucra un prieten din copilărie – de origine neamţ, dar din cei rusificaţi, tatăl lui lucra la Chişinău la ziarul Bessarabskoe slovo, era redactor – (nu dau numele, poate trăieşte). Rămânea doar actul de naştere, a cărui greutate s-a rezolvat.

lată cum se proceda: se publica în ziar – „pierdut buletinul populaţiei, numele… născut la Botoşani…” De ce Botoşani? Deoarece arhivele din Botoşani erau distruse. Cu această publicare în ziar eu şi un prieten doctor basarabean, născut la laşi însă, ne prezentam la Judecătorie (ţin minte, de ocol, era cam în spatele Liceului „Spiru Haret”, lângă staţia Rosetti), unde juram noi, doi martori, eu şi doctorul landi (dau numele deoarece a murit) precum cunoaştem că e născut / născută în anul… la Botoşani, elibe-rându-i-se astfel un act. La Secţia „fişa de imobil” prietenul meu sustrăgea fişa – mi-a spus că a sustras multe fişe ale basarabenilor – şi dacă aveam vreo problemă poate să ne ajute. Aceasta era pe scurt acţiunea. Olga ne-a dat ca prima parte 34 de carnete-buletine de populaţie în alb. Acolo unde era locul pentru fotografie punea o hârtie goală şi aplica ştampila poliţiei ¾ pe buletin şi ¼ pe hârtia pe care o lua. Lipeam fotografia celui… botezat şi locul unde era lipită fotografia sfertul se adaugă cu un „dop”. Deci, toată operaţia reuşea, fiecare avea act de naştere Botoşani – fiţuica judecătorească, buletin eliberat şi completat de noi şi fişa sustrasă şi corectată Botoşani – iscălituri… nedescifrate. Astfel am „botezat” cam 18 persoane aflate în mare pericol, salvându-le.

O răsplată nebună: expulzarea din România, în patria istorică

Tânăr pe atunci, nu-mi dădeam seama nici de pericolul de moment, nici de consecinţele pe care le puteam suporta. Aveam o satisfacţie grozavă, de nedescris că ajut oameni să nu cadă în ghearele comuniştilor. Ca martori permanenţi la tribunal, s-a atras atenţia, aşa că peste ceva timp am schimbat martorii punând pe alţii.

Într-o zi, ia 18 mai, vine o „fiţuică” trimeasă de Prefectura de Poliţie, pe adresa unui restaurant din şoseaua Pantelimon, al unui grec. în fiţuică (ce o păstrez) scria: „Supusul grec C. Moraitakis (tatăl meu). Bucureşti, str. Pantelimon nr. 184 (nu era adresa noastră, noi locuiam pe str. Palade, niciodată n-am locuit la Pantelimon), e invitat să se prezinte în ziua de… la orele 9-13 la Serviciul controlul străinilor pentru aranjarea situaţiei sale, veţi aduce şi paşaportul Dvs. etc. în caz de neprezentare veţi suferi sancţiuni. (Iscălitura).” Această fiţuică era actul de expulzare. Aveam statut diplomatic, deci, nu aveam de a face cu Inspectoratul de Siguranţă, ci cu Ministerul Afacerilor Externe Român. Imediat s-a sesizat Ambasada elveţiană (garanta) şi Ambasadorul a cerut tot atunci audienţă la ministrul de externe (atunci, Ana Pauker), pentru această problemă de ordin internaţional. Răspunsul ei a fost că Ministerul de Externe are pentru o lună închise toate oficiile şi e imposibil să primească pe dl Ambasador. Deci, dacă nu plecam în termen de trei zile, se pierdea imunitatea diplomatică şi puteam fi arestaţi.

Ambasadorul elveţian a dat ordin să lăsăm toate – între timp a scos paşaport pentru noi trei (tata, mama şi eu), de la opt ţări s-au luat vize, de la diferite consulate, aşa încât oriunde ne va arunca soarta să avem viza cuvenită. A doua zi ne-a dus personal la Aeroportul Băneasa, ne-a dat trei bilete Bucureşti-Praga (Cehoslovacia atunci încă nu era în mâna comuniştilor şi avea relaţii diplomatice cu Grecia). Astfel, la 23 mai 1948, am zburat spre Praga, părăsind România pe care am revăzut-o după căderea comunismului, adică după 42 de ani – iar Chişinăul (Republica Moldova), în 1990, adică după 58 de ani.

lată-mă deci „refugiat din România”, sosind în Grecia, pe care nu o cunoşteam. Acest „titlu” era foarte bun în Grecia, care încă era în război civil (între naţionalişti şi comunişti) ce era pe sfârşite.

Noi, refugiaţii din România, eram consideraţi oameni siguri, de fapt, victime ale comuniştilor. Titlul era excelent, la razii dese cari se făceau, văzând că suntem refugiaţi dintr-o ţară comunistă, ne salutau cu respect, eram scuzaţi de orice cercetare şi interogaţii. Titlul era excelent, dar nu şi pentru stomacul nostru. Este adevărat că ne-au cazat în nişte vile, dar părăsite sau devastate de englezi, apoi nemţi, apoi italieni, apoi şi de bandele comuniste. Aveam un acoperiş, populaţia locală s-a purtat excelent cu noi. Gratis ni se ofereau locuri la cinematograf, ne ofereau gratuit şi pesmeţi oameni miloşi care citiseră ce am suferit sub comunişti. Eram cazaţi într-o vilă imensă, cu scări de marmură interioare, peste 14 odăi, care aparţinea cândva contesei Riancour; o vilă care cunoscuse glorie, primiri fastuoase – vecinii ne povesteau. Vila însă ajunsese o ruină, situată în cea mai mare suburbie a Atenei – Kifisia – nu avea geamuri şi atunci am luat cartoane de la băcănii pe care le-am bătut în cuie pe ramele ferestrelor în loc de geamuri. În această vilă pe care noi, cei din România, din Riancour, o botezasem Râiancur, erau cazaţi şi avocaţi, funcţionari, victime ale dezastrului comunist. Eram cam 26 de persoane, eram toţi tineri şi sărăcia o suportam fără a dramatiza lucrurile. Lumea miloasă ne aducea macaroane, peşte sărat, pâine de la stat şi praf de ou (pe care prima dată văzusem). Vila avea o curte imensă cu brazi – am găsit un lighean negalvanizat. Adunam crengi uscate şi ghinde, făceam foc în curte, în acest lighean fierbeam macaroane şi făceam omletă din praf de ou cu apă. Ligheanul se spăla şi după masă spălam în el rufele care miroseau a sudoare. Eram însă fericiţi… doar am scăpat de comunişti!…

Într-o zi, aflu că se prezintă un post de secretar la Consulatul grec din Moscova. Trebuia trimisă o persoană sută la sută sigură de concepţii anticomuniste. Sunt chemat, dau examen (cu peripeţii)… începe strângerea documentelor şi 16 fotografii, viza medicală etc. Actele se trimit Ambasadei greceşti din Moscova (prin curier diplomatic, aşteptând prin el răspunsul). Ambasada le-a înaintat ministrului sovietic [de externe], din Moscova, pentru aprobare. Două luni aşteptăm răspunsul. Între timp am dat veste prin prieteni că plec la Moscova ca funcţionar. Unii mă invidiau, alţii mă considerau nebun că plec iar în gura lupului.

lată că peste două luni sosi răspunsul din Moscova. Scurt: eram calificat „persona non grata” în răspunsul Ministerului sovietic al afacerilor externe. Putea fi altfel? Tată preot, eram plecaţi din Chişinău, eu născut la Chişinău, plecat cu opt ani în urmă de ocupaţia sovietică, cu statut diplomatic în România şi totuşi, expulzaţi cu un an înainte, în 1948, şi din România, actualmente refugiat – toate acestea „justificau” atitudinea sovieticilor şi încheierea capitolului.

Refugiat în Liban, dar cu sufletul în România 

Luam deci iar titlu de refugiat, titlu de onoare, refugiat din URSS şi din România comunistă. La început plec din Grecia în Liban, la Beirut, unde tatăl meu era numit ataşat cultural şi bisericesc pe lângă Ambasada Greciei. În Liban soarta a început să-mi surâdă, am înfiinţat o mică fermă care începea să meargă bine. Eram corespondent în Orientul Mijlociu al unui ziar de dreapta din Grecia. Eram mulţumit.

Când te simţi mai bine, ai timp să te gândeşti la trecut. Mi-am adus aminte de copilărie, ce frică îmi era când mi se spunea: „Fii cuminte, că te trimit peste Nistru” şi înţelegeam de frică. Îmi aduceam aminte cum scăpăm, în România, basarabenii mei din ghearele bolşevicilor etc., etc. Politica e ca un microb, mă gândeam ce puţin am făcut – trebuia să ating, să termin ţelul meu. Scriam benevol la ziare româneşti editate de refugiaţi români. Scriam iscălind cu diferite pseudonime, din mai multe cauze. Între timp [doream] să reiau vechea mea activitate, neterminată. Orişice aş face, mă gândeam, va prinde bine.

În Liban veneau echipe RPR-iste şi formaţiuni muzicale RPR-iste [din România „populară”, comunizată].

Am început să trag la şapirograf un Buletin informativ. O pagină cu noutăţi şi apel la cei ce vin din „Paradisul roşu”. Am tipărit două „reclame” pentru turism în RPR, în franţuzeşte: Viziter la PPR, şi apoi Un voyage gratuit, aceste reclame „umoristico-politice” le puneam în rafturile diferitor birouri de voiaj (în secret). Peste două săptămâni această idee a fost recompensată, dând rezultatele dorite. Toate ziarele din Liban (în arabă şi în franceză) comentau cu mare haz acest fel de „tourisme sui generis” într-o ţară comunistă. Am încercat să publicăm în ziare scrisori deschise către Regele Arabiei Saudite – „protectorul credinţei” cum îl intitulau – să ajute prin puterea sa morală şi pe obidiţii de altă credinţă ce „nu cred în Dumnezeu”.

Mi-era greu să acţionez singur, aşa că am ales o echipă de trei oameni „siguri” sută la sută. Se compunea dintr-o doamnă ardeleancă, mare patriotă fugită dintr-o trupă română ce dădea spectacole în străinătate (nu dau numele) şi doi fraţi armeni născuţi în România, toţi aflându-ne la Beirut. Nimeni din România, stabiliţi în Liban şi Siria, nu ştiau nimic de activitatea noastră – nu puteam şti dacă vreun „binevoitor” ne va divulga ori, vorbind prea multe, să nu ajungă la organele de stat libaneze.

Foaia informativă ce o editam era la ocazii, când venea vreo echipă sportivă sau vreun ansamblu artistic, le puneam în hotel, unde erau cazaţi, le aruncam pe stradă în faţa hotelului. Şi acest lucru era comentat în presa locală. Venise un ansamblu muzical din Bucureşti. Am ajutat un membru al orchestrei să… „aleagă libertatea”. Acest lucru a avut mare ecou. Am primit scrisori şi telegrame de ia ziare cu care conlucram şi Radio Europa Liberă – să-i informez pe larg despre această evadare, o „fugă senzaţională” cum era calificată.

Rezistenţă anticomunistă prin cuvântul scris

lată-mă văzându-mă în culmea… „Rezistenţei”, care deja era făţişă, nu cu frica în sân. Nu mă simţeam „un David rahitic”, cum mă autointitulam, ci un David luptător contra unui Goliat, care resimţea loviturile propagandei, cărei îi stricam planurile. Constantin Vişoianu, preşedintele de atunci al Comitetului Naţional Român din New York, a început să-mi scrie scrisori, asemenea şi alţi editori ai presei româneşti din exil, îmi cereau să colaborez la publicaţiile lor. Am socotit de ce să scriu în diferite periodice din Europa şi America – România din New York, Bire din Paris etc.? De ce să nu edităm un buletin în Orient?… lată a venit timpul să trecem de la o foaie informativă, scoasă la diferite ocazii, şi să edităm un buletin lunar. Zis şi făcut, astfel se naşte Rezistenţa cu subtitlul Buletinul Românilor Liberi din Orient. Ne gândeam de ce să nu rămână Rezistenţa în Istoria presei române din exil care, peste ani, când ţara se va elibera, să figureze în istorie şi „Rezistenţa”, pentru ca poporul român în viitor să se informeze? Doar în timpuri grele, de regim comunist şi de teroare din ţară, în străinătate exista şi se difuza în toate colţurile lumii un „glas românesc informativ liber”, glas care divulga calvarul în care trăia poporul român.

Eram sigur şi credeam cu certitudine că voi vedea în timpul vieţii mele Rezistenţa într-o expoziţie a presei în Bucureştiul liber pe care să-l pot vizita. Prima parte s-a realizat în străinătate, adică cu mare greutăţi a văzut lumina tiparului această publicaţie. Urmează a doua „parte”, adică să se dea ocazie poporului să vadă aceste strădanii ale presei din exil, rămâne încă o speranţă să se înfăptuiască. Nu cred că în timpul vieţii mele voi vedea acest lucru.

Pentru editarea buletinului Rezistenţa am întâlnit mari greutăţi. Eram patru persoane între care trei persoane străini de origine, născuţi însă în România. Zadoian avea talent la scris, era entuziast, era foarte tânăr şi sigur o sută de procente în ce priveşte vederile lui politice anticomuniste. Soră-sa bătea la maşina de scris pe hârtie cernită pentru şapirograf şi o lună grava stema ţării pentru titlul buletinului. Doamna (ardeleancă), naţionalistă înfocată (nu dau numele) era fugită dintr-o trupă artistică. Era măritată cu un arab. Ea acoperea costul plicurilor şi al timbrelor de expediere a buletinului Rezistenţa, care se trimitea gratis, fără abonament sau donaţii de susţinere materială, cititorilor în străinătate numai. Nu se trimetea nimănui în Liban şi Siria, ci numai la o singură româncă în Iordania, la Amman, măritată cu un ofiţer iordanian.

Eu şi Zadoian scriam tot buletinul cu diferite pseudonime la articole publicate, ca să pară că suntem mai multe persoane ce lucrează la revistă. Decizia era uşoară, dar înfăptuirea prezenta enorme greutăţi: cum puteam obţine autorizaţia de la autorităţile libaneze era cea mai grea problemă – ministere, garanţii, responsabilul, acte prin tribunal etc. Cum şi unde îl vom tipări? La şapirograf, ca foile ocazionale. Mă gândeam că am scos-o la capăt „în gura lupului de la Bucureşti”, în primii mei paşi, şi acum să mă împotmolesc? Ar fi ruşine…

Nodul gordian al greutăţilor a fost desfăcut prin metoda lui Alexandru cel Mare, nu eram doar eu din urmaşii lui? Scurt: totul se va face clandestin. Nicio adresă pe buletin, totul strict secret, numai noi patru inşi să fim în cauză, nimeni, absolut nimeni nu trebuia să ştie, nici un român aflat la Beirut, şi erau destui şi foarte înstăriţi, menţionez doar câţiva – Traian Udriski, fost adjutant regal şi profesor de pilotaj al Regelui Mihai, acelaşi care în calitate de procuror regal l-a dus pe tata să spovedească pe Sarandos la executare, lucra la „Air Liban”, însurat cu Irina Burnaia, pilot şi aceasta; Nicolae Spuză, pilot care a fugit cu generalul Rădescu, ducându-l în Cipru, acu şi el pilot la Societatea „Mide East Air Line”; Decebal Vasiu, pilot şi el, fugar, aveau hotelul „Vasiu” la Călinăşeşti, acu pilot la „Air Liban”; comandorul Abeleş – şi el copilot. Menţionez doar pe ei, care puteau să ne finanţeze uşor, doar hârtia o cumpăram eu. Nu am apelat la ei, căci pericolul era să nu afle nimeni absolut cine şi cum şi unde se editează. Ei primeau din străinătate de la prietenii lor câte un număr din Rezistenţa, cu felicitări că o editează. Mi-o arătau şi se întrebau mândri cum şi cine o editează.

Aşa am scris primul număr, trebuia şapirograf ca să imprimăm pe hârtie din foile cernite bătute la maşină. Grecia atunci nu avea încă relaţii diplomatice cu RPR, Regele Mihai stătea mai mult în Grecia, la unchiul său. Regele Paul, fratele Reginei Mame Elena a României, mama Regelui Mihai. Regina-Mamă Elena a ajutat mult colonia greacă, a scăpat-o de lagăr fiind cetăţeni ai unei ţări duşmane în tabăra aliaţilor. Toate acestea prin Mareşalul Antonescu care nu considera duşmani ţările aliate afară de Uniunea Sovietică, de la care vedea marele pericol şi de aceea s-a alăturat în război contra ei.

Ambasada greacă din Beirut avea şapirograf, la el lucra un profesor de liceu care tipărea broşuri pentru copiii şcoalei greceşti din Beirut. L-am rugat când lucrează noaptea să ne tipărească câte 50 de copii. Dimineaţa le luam, stăteam o noapte pe lună când se tipărea Rezistenţa. Luam copiile, acasă la Zadoian le asamblam, le capsam, le puneam în plicuri. Adresele în străinătate le-am obţinut de la RenéTheo, prieten vechi din Bucureşti, cu un trecut anticomunist, care edita la Paris BIRE.

Rezistenţa o puneam în plic – costa cheltuiala poştei mai mult, dar era necesar să o facem, să nu se vadă conţinutul. Mergeam prin tot oraşul şi puneam câte cinci-şase plicuri în fiecare cutie de scrisori ca să nu se prindă la Poşta Centrală întregul teanc. Deci, expediere treptată la două-trei zile în diferite cutii poştale. Totul se făcea cu mari emoţii deoarece abuzam de multe lucruri, în primul rând, autorizaţiile guvernamentale, responsabilul buletinului etc. Aşa au mers foarte bine primele patru numere. în străinătate a fost o mare surpriză Rezistenţa din Liban. Nimeni nu ştia pe ce adresă să ne scrie, se scria pe adresa unui restaurant român din Beirut, cu rugămintea să se predea scrisorile editorilor Rezistenţei.

Am scris Regelui Mihai trimiţându-i buletinul, trebuia să-i scriem adevărul – am iscălit scrisoarea (copia şi răspunsul le am). De asemeni, am divulgat secretul dlui Constantin Vişoianu, cerându-i să-mi trimeată o fotografie a stemei regale, să facem clişeu pentru prima pagină, căci ne venea greu să facem gravarea stemei, se strica hârtia cernită şi nu aveam bani să recuperăm. Totul era calculat.

Vişoianu era foarte mulţumit, m-a ajutat, am corespondenţa ţinută cu el. Astfel apare Rezistenţa cu stema şi titlul tipărit la tipografie, dar continuam să nu punem niciun nume, nicio adresă. Am fotografii pentru „istorie”: hârtiile cernite înşirate pe pagini, asamblate etc. Ca să le avem pentru istorie, când vor fi expuse, cândva, la vreo expoziţie a presei române din exil.

După al patrulea număr al Rezistenţei sunt chemat la Sureté Generale, adică Siguranţa Statului. Şeful Siguranţei libaneze era atunci un arab grecizat din Smirna, prieten al Ambasadei noastre şi cu tatăl meu. Eu îl cunoşteam bine, mă întâlneam la diferite recepţii şi el venea la sărbători mari să ne felicite. Îl chema Turna Hadjituma. Mă chemă la el la birou la Siguranţă. Îmi întinde un număr al Rezistenţei şi îmi spune:

– Dumneata nu eşti român, dar eşti din România şi cunoşti bine pe românii din Beirut, te rog ajută-mă să aflu cine se ocupă cu aşa ceva. Trebuie să aflăm. Eu am luat buletinul, l-am răsfoit şi oarecum indignat i-am spus:

– Eu nu sunt român, broşura e scrisă româneşte, de ce mă întrebaţi pe mine? Sunt atâţia români înstăriţi, cu posturi de vază în aviaţia libaneză, ei trebuie să ştie. Eu nu ştiu nimic şi nici nu mă interesează. Nici n-am auzit şi nici n-am văzut această revistă, cu toate că primesc periodice româneşti din străinătate. Poate e tipărită în Europa ori în Siria?

– Nu, e tipărită aici, în Liban, îmi spune.

Am promis, dacă aflu ceva, să-l informez.

De atunci ne deplasam în alte oraşe şi postam publicaţia de acolo, din diferite localităţi. Astfel Rezistenţa a trăit până am părăsit Libanul, emigrând în Statele Unite în 1956. Am toată colecţia Rezistenţei.

Multe alte s-au întâmplat în Beirut, cea mai comică întâmplare era când s-a deschis o agenţie comercială RPR-istă la Beirut. Am tipărit o invitaţie pe hârtie de lux, 50 la număr, pe care am scris în franţuzeşte (din păcate, nu am niciuna din ele): „Agenţia comercială a RPR va invită la o recepţie cu ocazia Sărbătorii Zilei Naţionale a României – 10 mai. Vă rugăm să ne onoraţi cu prezenţa Dv.” etc., etc.

Din cartea de telefoane am scos adresele diferitor firme şi ale marilor magazine comerciale şi le-am expediat invitaţia pentru „a onora 10 mai – Ziua Naţională Română”.

Doar am făcut o greşeală: am expediat cu opt zile înainte de 10 mai, temându-ne să nu ajungă la timp. Agenţia comercială RPR a pus mâna pe trei invitaţii şi şeful ei – mi se pare că îl chema Diamandopol, dacă nu mă înşeală memoria – s-a dus direct la Siguranţa statului libanez (la Hadjituma) şi s-a plâns că agenţia e ţinta unor atacuri nepermise. Hadjituma, şeful Siguranţei, cere lui Diamandopol să-i dea numele celor ce-i deranjează, să se ocupe de acest caz. Nu a putut să dea alte lămuriri. Nici nu se ştia cui s-au trimis invitaţii şi era în ajunul lui 10 mai, deci, nici prin presă nu putea acţiona.

Bineînţeles eu sunt chemat iar la Siguranţa Statului, cu întrebări, cine se ocupă cu astfel de acţiuni. Desigur că am negat că ştiu ceva şi am râs cu hohote la o aşa glumă. De la Hadjituma am aflat următoarele discutând de acest lucru. Diamandopol i-a spus că 10 mai nu e sărbătoarea Naţională Română, a fost pe timpul… fasciştilor. Acu e 23 august, că nu ştie cine, cui, şi la câţi s-a trimis această invitaţie. Că cere… „arestarea” inculpaţilor cari fac şicane agenţiei comerciale; bănuieşte că de vină sunt… „aviatorii”. Dar din cercetări nu s-a dovedit. Cere părerea lui Hadjituma ce are acum de făcut. Hadjituma râdea povestindu-mi acestea.

– Şi ce i-aţi răspuns? am întrebat eu. Hadjituma îmi spune:

– l-am sugerat, deoarece nu mai e timp de dezminţire, e o singură soluţie – cine va veni la Agenţie să-i oferiţi o băutură şi să le spuneţi că nu-i aceasta sărbătoarea noastră naţională, fiind victime ale unei farse de prost gust, făcută de duşmanii noştri. Acestea mi-a spus Hadjituma.

RPR-iştii n-au ţinut soluţia dată de şeful Siguranţei. Noi eram la nişte cunoştinţe cari stăteau vis-à-vis de Agenţia Comercială a României. Vedeam personalul agenţiei aliat la intrarea blocului. Soseau maşinile… „invitaţilor”, doamne în toalete… Ce le spunea Diamandopol nu auzeam, nici n-am aflat. Vedeam că „invitaţii” după câteva cuvinte schimbate plecau râzând în hohote.

Afară de acestea de mai sus am mai făcut „farse politice”, cum le numeam. Am scris la Bucureşti, la Comitetul de Repatriere care îndemna românii din străinătate să se repatrieze, drumul plătea Statul Român. Această scrisoare am formulat-o eu, cu un stil de incult, am scris dacă e adevărat ce se aude pe aci. Că muscalii omoară pe stradă pe români, că dacă pot să duc cu mine lire de aur cari am economisit, căci auzim că se bagă în puşcărie cine ţine în mână „cocoşei” etc. Acestea le-am publicat în buletinul Rezistenţa şi aci s-au prins cei din… Pankow, unde se edita un ziar RPR-ist. La matchuri de fotbal, urlam toţi românii din Beirut: „Jos comunismul!” Când se cânta imnul RPR-ist stăteam jos şi vociferam.

Nici la New York nu am încetat lupta pentru dreptatea românilor

Ah, politica!… E un microb, eu simţeam că am acţionat după puterile mele răzbunându-mă pe bolşevici pe cari îi uram din copilărie, văzându-i prima dată la Tighina făcând schimb de „sclavi” până când am fost expulzat din România. A sosit timpul plecării mele din Liban, emigrând în SUA, în august 1956. La New York iar m-am amestecat în manifestaţii, contra lui Ceauşescu, când a vizitat New Yorkul, multe peripeţii şi în acest caz.

Am intrat în conflict cu Constantin Vişoianu din cauza că a început publicarea unui şir de articole ale unui… domn ce „era salariat” la Radio Free Europe, care ponegrea Grecia, pare-se că fusese legionar. Lui Vişoianu i-a părut rău, a căutat să mă convingă că… va cenzura el însuşi articolele… şi va scoate „tot ce poate fi considerat jignitor la greci şi Grecia”. Am insistat să oprească publicarea (am scrisoarea trimisă) la care Vişoianu n-a răspuns în scris, ci verbal, că-l va opri, după cum a şi făcut-o.

lată că regimul comunist din România s-a prăbuşit şi visul meu s-a împlinit: să pot vizita ţara pentru care am luptat după putinţele mele. Răsplata veni: în 1990 vizitez pentru prima dată România, după 42 de ani de când am părăsit-o, şi Chişinăul, după 58 de ani de absenţă. Acum am un singur vis, dorind să se înfăptuiască să văd o expoziţie a presei române din exil, ca să ştie lumea: noi, cei din străinătate, nu i-am uitat în timpurile grele. Nu ştiu dacă voi reuşi să văd acest vis împlinit în timpul vieţii mele.

* * *

Dragi prieteni, vă trimit cele „promise” în fotocopii, deoarece am câte un exemplar în dosarele mele, originale. Nu vă scriu despre „aventurile” mele când am început lupta mea împotriva comuniştilor întocmai ca un David rahitic cu un Goliat ca un urs feroce, sunt istorii lungi şi pline de întâmplări naive, tragico-comice…

Datorită implicării mele, prin editarea unor buletine şi foi, am devenit într-un fel celebru (!?), nu mai eram un David rahitic, ci un luptător categorie… muşcă. Vişoianu, preşedintele Comitetului Naţional Român din New York, mă bombarda cu scrisori. De asemeni, alţi ziarişti, cerându-mi… să le scriu, să… colaborez, să comentez.

A venit şi timpul să concep… Rezistenţa, buletinul românilor liberi din Orient. M-am gândit de ce să nu rămână Rezistenţa în istoria presei române din exil în timpul regimului comunist? Eram sigur, credeam că voi ajunge în timpul vieţii mele să văd Rezistenţa mea într-o expoziţie a presei din exil, undeva în Bucureşti. Ce am crezut, prima parte s-a împlinit, dar a doua… mai încet, nu prea sunt sigur că voi vedea în viaţa mea această expoziţie.

Deşi nu m-am considerat niciodată un scriitor, acum, la bătrâneţe, îmi dau seama că toată viaţa am scris. Împotriva comunismului, împotriva dezbinării României, ruperii de la ea a Ardealului (provizoriu), a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa (pentru foarte mult timp). Am luptat pentru drepturile românilor, ca şi pentru cele ale grecilor, dând ripostă celor care denigrau patria mea istorică – Grecia – şi patria adoptivă România Mare, cu Basarabia.

Am încercat să fac aceasta şi în rândurile de mai sus… Sper să intereseze pe cineva… Scuzaţi-mă de sintaxă şi ortografie – lipsesc de 42 de ani din ţară, fiind refugiat pentru totdeauna din România.

MORAITAKIS, Euripide. Amintirile unui grec originar din Chişinău. În: BiblioPolis, Nr 2, 2013, pp. 136-148.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s