Chișinăul în viziunea dramaturgilor și a regizorilor de teatru

Este important locul acțiunii într-o piesă de teatru și de ce? Are vreo semnificație pentru regizorii care montează piesa locul acțiunii? Sunt întrebări la carese caută un răspuns, dat fiind că această temă, tema locului acțiunii, nu a fost încă studiată îndeajuns. În Antichitate, autorii, de regulă, indicau locul desfășurării acțiunii. De exemplu, Eschil în „Perșii”: „Acțiunea se petrece la Susa, în fața palatului lui Xerxes”. Sau Euripide în „Troienele”: „În faptul zilei, sub pale de fum, Troia pustie”. Și alți autori dramatici, fie că sunt greci, latini, francezi, englezi sau români, indicau locul acțiunii. Pentru tragedia „Romeo și Julieta”, Shakespeare alege orașul Verona, deși istoria în sine este o plăzmuire, iar orașul a fost ales la întâmplare. Ca și în „Neguțătorul din Veneția”. Am putea aduce și alte exemple din istoria teatrului care să confirme că autorii de piese făceau trimitere la țara sau locul unde se desfășura drama, comedia sau tragedia. Avea vreo semnificație pentru regizori locul acțiunii? Probabil, nu. Se pare că important era mesajul piesei sau „suflul” contemporaneității.

001Realitatea teatrului din Republica Moldova, așa cum s-a dezvoltat el în a doua jumătate a secolului XX – începutul secolului XXI, când societatea își punea problem de ordin identitar (apelurile scriitorilor de a reveni la grafia latină), cunoașterea istoriei recente (deportările, Războiul de pe Nistru din anul1992) ș.a., demonstrează că piesele în care Chișinăul devine locul unde se „întâmplă” ceva important – ca mesaj, gând, idee, semnificație – și-au găsit reflectare pe scena teatrelor. Cum a fost reflectat Chișinăul în spectacolele de teatru? Și au existat asemenea spectacole în istoria teatrului din Republica Moldova? Cine au fost dramaturgii care au ales ca loc de desfășurare a acțiunii Chișinăul? Cine au fost regizorii care au montat asemenea piese? „Îmi pun problema locului acțiunii, fiindcă efoarte important”, afirmă dramaturgul Dumitru Crudu, care a semnat mai multe piese în acest sens („Karmen la Chișinău”, „Salvați America!”, „Oameni ai nimănui”, „Înainte și după fugă”, „Fata cea mută a început să vorbească” ș.a). Teatrul Național „Satiricus – I.L. Caragiale” a adus Chișinăul în prim-plan prin spectacolele montate de regizorul Alexandru Grecu, directorul teatrului. Primul spectacol de acest gen a fost „SRL Moldovanul” de Nicolae Esinencu, după care au urmat „Golanii revoluției moldave”, „Țara asta a uitatde noi”, „Made in Moldova” de Constantin Cheianu, „Dictatorul” de Andrei Strâmbeanu, „Maimuța în baie” de Irina Nechit ș.a. „Eu fac parte din regizorii care nu uită nici pe o secundă în ce an montez spectacolul, pentru cine montez și locul unde montez”, menționează A. Grecu. „Avem spectacole multișoare despre Chișinău, de diferite genuri”, precizează Tudor Țărnă, autor de piese, regizor, directorul Teatrului de Revistă „Ginta Latină”. Amintim că Teatrul „Ginta Latină” a montat în anii 2005-2014 spectacolele: „Grădina Ștefan cel Mare”, „Ultimul tramvai”, „Între Bâc și Missisippi”, „Carambol”, „Păcală & Company”, „Gentilomii vagabonzi” ș.a. În perioada sovietică, preponderent, teatrele din RSSM montau îndeosebi piese scrise de dramaturgi străini, în care acțiunea avea loc „undeva”, fără a se indica locul. Piesele dramaturgilor autohtoni care ajungeau să fie jucate, la fel, nu aveau un loc al acțiunii indicat. Însă atunci când dramaturgii noștri au scris piese în care predomina tema deportărilor, a „destinelor frânte”, a intelectualului în raport cu societatea,a familiei, a relațiilor dintre părinți și copii, în care se ciocneau mentalitățile personajelor care veneau din diverse categorii sociale, locul acțiunii începe să devină mevident. Chișinăul se transformă într-o adevărată arenă unde se desfășoară acțiuni ample. Amintim de autorii: Constantin Condrea, Iuliu Edlis, Ruvin Florin, Feodosie Vidrașcu, Alexei Marinat, Ion Druță, Andrei Strâmbeanu, Aureliu Busuioc. Era un act conștient? Pentru dramaturgi, în parte da, odată ce ei indicau în piesele lor locul desfășurării acțiunii. Pentru teatre locul ac󰈛iunii nu întotdeauna avea o importanță majoră. Importantă era tema. Criticii, teatrologii, în cronicile și recenziile lor, de regulă, analizează jocul actorilor, ingeniozitatea regizorului, dar de locul acțiunii nu se amintește sau se amintește foarte rar Chișinăul devine, mai ales începând cu sfârșitul anilor 1960, o sursă de inspirație pentru autorii de piese, pentru regizorii care aleg aceste piese, viața orășenilor fie get-beget, fie veniți de la țară, dar care au „slobozit rădăcini” la oraș, oferindu-le material „viu” pentru scrierile lor. Teatrul nu a întârziat să facă apel la aceste piese și să monteze spectacole, în care destinul uman ajungea în prim-plan. Astfel și locul acțiunii avea importanță, Chișinăul devenind un oraș unde se aduna o energie creatoare, benefică. Criticul moscovit Irina Uvarova menționează în reflecțiile sale la spectacolul „Copiii și merele” de C. Condrea: „Berejan părea să fie reprodus după unul dintre personajele foarte cunoscute. Fiicele lor, toate Laurele acestea, se perindau prin Chișinăul anilor șaizeci pe tocurile lor neobișnuite, mereu de date excentrismelor și riscurilor de tot felul”. Anii ’90 ai secolului trecut au fost ani de cotitură nu doar pentru societate, și teatrele au trecut printr-un proces de reconfigurare a gândirii artistice, decreare a unui nou limbaj scenic și a unei noi estetici. Această perioadă s-a reflectat și în noua dramaturgie, care nu a întârziat să apară și să fie montată cu success într-un șir de teatre. Într-un număr destul de mare de piese, acțiunea se desfășoară la Chișinău. Alegerea locului acțiunii devine conștientă. Problema locului unde se desfășoară acțiunea și-o pun și dramaturgii, dar și regizorii, care montează piesele. Creatorii de teatru din perioada independenței Republicii Moldova au un cuget lucid, sunt sensibili mai ales la aspectele dramatice ale societății noastre, aflată în tranziție. Iar Chișinăul s-a transformat într-o arenă unde se manifestă oamenii din diverse categorii soicale, devenite apoi personaje scenice. O piesă de teatru este valoroasă în sine ca text literar,dar ea capătă forță și viață atunci când este transpusă în limbaj scenic. Când teatrul a venit cu spectacole în care destinul uman era în prim-plan, a devenit important nu doar mesajul, ci și locul acțiunii. În piesele contemporane sunt exprimate ideile politice, soclaile, etico-morale ale dramaturgilor din noua generație, dar și a generației de până la 1990. De regulă, autorii din noua generație nu indică genul piesei. Regizorii, în funcție de subiect – deportări, relația părinți-copii, corupție, războiul de pe Nistru din 1992, migrația ilegală, evenimentele din 7 aprilie 2009 etc. – caută genul artistic care ar pune în valoare aceste teme de actualitate prin farse, comedii,drame sociale, tragicomedii, pamflet ș.a. Dramaturgii din generația mai veche indică genul piesei, uneori „modificându-l”: comedie, comedie amară, scenă lirică, dramă, dramă lirică, divertisment, plăsmuire, cascadorie năzdrăvană, fantezie excepțională, renghi-pamflet ș.a. Fiecare teatru tratează temele în mod diferit:unele folosind săgeata satirei și a grotescului, altele – umorul fin sau elementul dramatic și lirico-dramatic, limbajul artistic însă diferă de la teatru la teatru, ceea ce oferă spectatorului o gamă multicoloră a vieții chișinăuienilor, dar și un specific inedit orașului nostru. În spectacolele dramaturgilor noștri Chișinăul este emoționant de variat: lirico-dramatic, cu personaje care au fost marcate de grave suferințe, dar nu s-au lăsat învinse („Două vieți și-a treia” de F. Vidrașcu, „Unde ești, Campanella?” de A. Marinat, „Minodora” de A. Strâmbeanu), romantic („Moi belîi gorod”de I. Edlis) sau cu gust de comedie amară (cum a fost caracterizat spectacolul „Copiii și merele” de C. Condrea), dramatic („Și sub cerul acela” de A. Busuioc), „Ziua a opta” (Pavel Ivașcu) de R. Florin), tragicomic („Consumatorul de onoruri” de A. Strâmbeanu), muzical („Buchetul” de N. Rusu) etc. Și dacă în perioada sovietică putem vorbi despre un teatru legat puternic de o școală – școala de teatru rusă, după anii 1990, când societatea a trecut prin mari transformări politice, economice, sociale, când democratizarea societății, libertatea de expresie nu era un mit, ci o realitate, teatrul, dar și principiile, normele regizorale s-au pomenit „dezbrăcate” de tradiții. Pe de altă parte, și harta teatrală a Republicii Moldova s-a mărit prin înființarea de noi teatre, fiecare teatru creându-și propriul stil și limbaj scenic. Numim aici: Teatrul de Revistă „Ginta Latină” (1989), Teatrul Național „Satiricus – I.L. Caragiale” (1990), Teatrul Național „Eugene Ionesco” (1991). Alte teatre – „Luceafărul”, Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Teatrul „Alexei Mateevici” – au trecut prin diverse metamorfoze și transformări, în primul rând de ordin estetic. Unele teatre prezintă spectacole „nesofisticate” din punct de vedere regizoral pentru a fi cât mai pe înțeles publicului. Se observă această tendință și la Teatrul „Satiricus – I.L. Caragiale” („SRL Moldovanul”, „Maimuța în baie”), și la Teatrul de Revistă „Ginta Latină” („Grădina Ștefan cel Mare”, „Generația GL”). La Teatrul Național „Mihai Eminescu”, în „Consumatorul de onoruri”, se pune în prim-plan destinul intelectualului de formație sovietică adus în fața realității de azi, pe care nu știe cum s-o înfrunte. Ilie Todorov a conceput spectacolul ca pe un vid, cu elemente puține de scenografie, imensa scenă fiind aproape goală. În schimb, la Teatrul „Luceafărul”, regia (Stela Focșa) pune accentul pe viața Consumatorului, care a trăit pentru „onoruri”. Pânza albă care-și are începutul ca o perdea la geam este lăsată în jos ca o trenă lungă-lungă, transformându-se într-un miraj al unei vieți trăite în deșert. Faptul că teatrele manifestă interes pentru textele inspirate din realitatea imediată și că această realitate, mai în toate cazurile, este descrisă aici, la Chișinău, demonstrează că Chișinăul devine un centru politic, administrativ, economic și cultural. Majoritatea spectacolelor de azi sunt satire, comedii, farse și descriu o realitate grotescă, populată de o cohort de personaje pestrițe, provenite din mediul urban de azi – tineri și în vârstă, medici și pacienți, studențiși profesori, poeți și academicieni, femei triste și frumoase, șomeri, țărani veniți în vizită la oraș, băieți gălăgioși, politicieni, combatanți, chelnerițe, bețivi, șarlatani, boschetari, îndrăgostiți, dezamăgiți, visători – o gamă de locuitori ai capitalei care au nimerit în „vizorul” oamenilor de teatru. Teatrul se adresează publicului din sală, iar acest public este adesea reprezentat prin personajele din scenă („Cu bunelul, ce facem?”, „Salvați America!”, „Minte-mă, minte-mă”, „Buchetul”, „Gentilomii vagabonzi” ș.a.). Materialul uman din care dramaturgii își construiesc personajele în ultimele decenii s-a schimbat enorm comparativ cu materialul uman din perioada sovietică. Azi se scriu alte piese. Aceste piese sunt mai „la zi” comparativ cu piesele dramaturgilor din „garda veche” – Ion Druță, Andrei Strâmbeanu, Aureliu Busuioc, dar și viața noastră, deși bogată în evenimente, e mai „superficială”, fiindcă azi „trăim clipa”. În același timp contemporaneitatea semnifică o viață supradimensionată, cu tehnologii informaționale din ce în ce mai avansate. Astăzi nu poți spune cuiva că „eu sunt mai deștept”, iar „tu ești lipsit de profunzime”. Nu ar fi corect. Viața de azi e un test foarte dur și pentru dramaturgi, și pentru regizori, și pentru actori. De aceea,în special regia lui Sandu Grecu, e o regie mai directă, mai „consumistă”, mesajul spectacolelor sale estefoarte clar, fiind o reflecție a publicului chișinăuian care, adesea, se (re)vede pe scenă („Made in Moldova”, „Țara asta a uitat de noi”, „Puștoaca de la etajul 13 sau Dragă societate” ș.a.). La Teatrul de Revistă „Ginta Latină” reflectarea realității este dublată și de o dimensiune poetico-muzicală, mai ales în spectacolul „Ultimul tramvai” (autorul textului și regizor Tudor Țărnă). Destinul Melaniei Noianu, cântăreață, dansatoare în Chișinăul antebelic, este marcat de suferințe, dar înnobilat de credința în dragoste pentru bărbatul iubit, pe care o va păstra în sufletul ei peste ani. În concluzie s-ar cere următoarele: viața chișinăuienilor, pagini din istoria acestui oraș ar trebui povestite generației de azi și – de ce nu? – celei de mâine simplu, frumos, convingător. S-ar cere o reînnoire a limbajului pieselor, dar și tematica lor. La fel, e imperioasă reînnoirea limbajului regizoral, aprofundarea expresivității scenice în toate registrele: interpretativ, muzical, al luminilor, al scenografiei. Locul acțiunii, mai ales pentru un popor care este în căutarea identității, a valorilor naționale, a recuperării memoriei istorice, devine de o importanță majoră.

Larisa Ungureanu

Sursa: UNGUREANU, Larisa. Chișinăul în viziunea dramaturgilor și a regizorilor de teatru. In: Identitățile Chișinăului. Ediția a IV-a. Chișinău: Editura ARC, 2018, pp. 74-77.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s