Evocările de miercuri: Misterele Chișinăului

gara chisinau

Un alt text pe care vi-l propunem azi este un text despre „ascunzișurile” Chișinăului vechi. Geo Bogza a scris un reportaj cutremurător despre mizeria în care trăiau unii locuitori ai orașului, iar noi am găsit acest reportaj în „Chișinău. Evocări interbelice” (o culegere de Diana Vrabie):

Misterele Chișinăului

Geo Bogza

Când, după târgurile mizerabile și pline de întuneric de la Nord, ajuns într-o bună zi în orașul lumină al Basarabiei, de pe zidurile lui m-au întâmpinat câteva sute de afișe care aduceau, pentru basarabeni, vestea acestui reportaj. Așa se face că primul om pe care l-am cunoscut a antrenat după el alte zeci de cunoștințe, pentru prima oară din altfel de lume decât din aceea de până acum. În locul ovreilor bătrâni și macabri, în locul birjarilor, in locul oamenilor neciopliți și plini de murdărie, cu care mă obișnuisem în mahalalele desfundate ale târgurilor pierdute, mă pomeneam prizonier în cartierele elegante ale Chișinăului, învârtindu-mă între oameni bine îmbrăcați, care veneau să dea mâna și să invite la un aperitiv pe autorul unui reportaj despre provincia lor, anunțat cu fișe enorme, pe toate zidurile acestui oraș. Bodegile din Chişinău sunt spațioase, cu scaune confortabile și cu lucruri bune pe care nu le găsești în celelalte orașe ale țării. Dar pentru asta venisem aici? Și o surdă nemulțumire era tor timpul în mine.

Simțeam că am călcat greșit, că alunecasem pe un strat fals, că așa cum am pornit-o, nu voi putea întâlni niciodată viața adevărată, pulsul autentic de sânge și de scrâșnet al orașului acesta frământat de atâtea tumulturi. Străzile pe care mă învârteam, strada Puşkin şi Alexandrovskaia prea erau frumoase, pentru ca toată această frumusețe să nu fie plătită cu mizerie, pentru ca pe undeva să nu se afle un corolar sinistru al ei. Pentru aceste realități, oamenii, în mijlocul cărora căzusem, nu aveau nici un fel de înțelegere. Și furia împotriva mea însumi creștea.

Dar lucrurile aveau să ia o nouă întorsătură, douăzeci și patru de ore mai târziu, când am cunoscut pe redactorul pentru Basarabia, al unui ziar din Capitală.

— Păi de ce n-ai venit la mine de la început? m-a luat el în primire, când mi-a aflat preocupările. Te duc eu să vezi niște lucruri teribile. Mahalale mai tenebroase și mai pline de mister ca ale Chişinăului, nici la Londra n-ai să găsești!… Noul meu prieten se anunța drept omul providențial; mahalalele tenebroase erau singurele care mă interesau. Or fi oare „mai teribile” ca la Londra? Poate că da. N-aveam niciun motiv să mă îndoiesc, când pe seama orașului acesta circulă atâtea zvonuri, când situația lui de capitală a celei mai blestemate provincii te face să bănui, că aici s-au scurs toate ororile Basarabiei, și s-au luat la întrecere una cu alta. Ulițe infecte, boli, mizerie, viață de câine, aici se vede că și-au dat mâna lor canceroasă și au pornit un asalt nemilos împotriva oamenilor. Să străbat încă o dată prin locurile acestea, să ajung până fundul mocirlei în care se zbate, atât de tragic, viața basarabeană!

— Domnule C, când pornim în mahalalele-acestea?

— Un moment, răspunde el, să telefonez chestorului dacă ne dă o escortă, niște polițiști…

— Escortă de polițiști ? Nouă?

— Sigur, nu putem merge aşa, trebuie să luăm polițişti care să ne păzească.

— Domnule C., scuză-mă… dar vezi d-ta… eu nu pot înțelege… nu-mi poate intra în cap… merg: doar să fac un reportaj… mahalele… mizerie… Politişti ?… Sunt împotriva polițiștilor.

— Dragul meu, trebuie să mergi cu această escortă. Altfel…

— Altfel?

— Altfel riști să te întorci pe targă cu un cuțit in spate.

— Așa sunt mahalele Chişinăului?

— Așa sunt.

Am acceptat dezorientat.

Poate, m-am gândit, are dreptate. Cine ştie ce taverne, cine știe ce spelunci.

— Domnule C, ce fel de mahalale sunt acestea? Eu cunosc mahalalele. Nu mi s-a întâmplat niciodată nimic.

— Dragul meu, aici ți s-ar înfunda. Cine intră într-o astfel de mahala după opt seara, nu mai iese viu. Ce vrei? Trebuie să-ți închipui, borfași, cuțitari, dezertori, pești, prostituate…

Eram puțin trist că am ajuns atât de repede ca ziariștii care nu merg în mahalale decât când însoțesc politia la descinderi, dar eram și bucuros că am să particip la o expediție teribilă, cum numai în romanele de aventuri se întâlnesc. Iar între timp, expediția se aranja.

Aflând la telefon despre ce este vorba, chestorul anunțase că va sosi personal. Un ziarist din Bucureşti, începuse C., vrea să viziteze mahalalele suspecte ale orașului, trebuie să ne dai polițiști ca să pătrundem acolo. Chestorul pe care mi-l închipuisem un polițist cu figură feroce, și mi-era necaz că va trebui să fac cunoștință cu el, era un om molcom care ne-a vorbit cu oboseală în glas. Părea să fie tare plictisit şi parcă pradă unei suferințe lăuntrice. Numai când a auzit despre ce e vorba, o umbră de preocupare a trecut peste fața lui. Era şapte seara, şi noi voiam să mergem chiar în aceeaşi noapte.

— Domnii mei, a început el cu voce domoală, lucrul nu este atât de ușor pe cât v-ați închipuit. Trebuia să mă preveniți mai din vreme. Dar dacă spui mata că nu mai rămâi decât noaptea asta în Chișinău, o să caut să procur agenții de care avem nevoie. Și chestorul a început să telefoneze pe rând la toate circumscripțiile de poliție.

— Se va face, ne-a spus el într-un târziu; o să avem zece agenți condus de un comisar. Bine înarmați, vor fi de-ajuns. Vă voi însoți și eu, așa ca să n-aveți nicio teamă. Pentru plecare, ne întâlnim la zece jumătate la cafeneaua „Varșovia”. Romanul de aventuri creștea în intensitate.

Zece agenți condus de un comisar, zece agenți condus de un comisar, zece agenți condus de un… așa mi-a țăcănit în cap fără întrerupere, de la șapte până la zece jumătate seara. Zece agenți condus de un comisar. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, unde o să ne ducem oare? Se vede că sunt niște locuri grozave, de e nevoie de atâta pază. Şi nu mai îmi părea deloc rău că o să mergem cu polițiști. Ratasem reportajul despre mizerie, despre viața mahalalelor. Dar aveam pentru prima oară ocazia să fac un reportaj senzațional, cu asasini, cu bandiți, cu taverne teribile, cu tot ceea ce aveam să descoperim la noapte. Nu, nu m-am simțit nici pentru o clipă tovarăș de acțiune cu cei zece agenți condus de un comisar. Dar încheiasem, în interior, un fel de pact provizoriu cu ei. Să vedem ce are să fie.

Ceasurile au trecut repede, unul după altul.

La zece şi jumătate, eram la cafeneaua „Varșovia”.

Ședeam toţi în jurul unei mese şi priveam, cu un ușor dispreț, spre consumatorii obișnuiţi ai cafenelei care n-aveau să plece ca noi, într-o escapadă atât de temerară.

– Mai aştept un răspuns şi pornim, ne spune chestorul.

– În afară de chestor şi de C., mai sunt doi domni tineri, cunoscuți de ai acestora, care au ținut să participe şi ei. Din clipă în clipă, lucrul pe care suntem gata să-l începem capătă tot mai multă importanță. Omul așteptat să aducă răspunsul sosește. Părăsim cafeneaua.

De unde aseară era un cer senin, o vreme frumoasă, a început să bureze încet, și câte o răbufneală de vânt aduce de pe străzi va-lu de ceață rece. Pare o noapte londoneză, așa cum au descris-o atâtea romane de aventuri. Un frig subțire ne pătrunde în oase şi ne strângem în haine. Plecăm cu tramvaiul, spune chestorul, să nu se observe nimic deosebit. Automobilele au să vină mai târziu, în urma noastră.

Tramvaiul se desprinde din întuneric, cu nimburi de pâclă în jurul luminilor. Când ne suim pe platformă, cineva dintre noi se caută la buzunarul de la spate. Revolver? întreabă chestorul, l-ai uitat? Nu-i nimic, avem oameni destui.

Aveam oameni destui. Mergeam să descoperim misterele Chișinăului. În cartierul gării… Vă închipuiți: cartierul gării din Chișinăul. Ce de lucruri trebuie se se ascundă acolo! Și tramvaiul înainta prin întunericul rece al nopții.

Cu câteva stații înainte de gară, ne dăm jos. Strada făcea acolo o cotitură. Am mers câțiva pași prin noroi. Și deodată din colț, din întunericul des al unor copaci, la un semn al chestorului, au venit înaintea noastră, elastici, disciplinaţi, bine înarmați, cei zece „oameni” despre care fusese vorba. Din mijlocul lor, desprins unul scurt, gras, roşcovan, cu muşchii obrazului bine conturați. Chestorul l-a arătat cu mâna într-un gest de prezentare, și apoi, întorcându-se spre mine, a ţinut această scurtă cuvântare: îţi recomand pe comisarul cutare, cel mai bun din câti am. Are sub conducerea lui circumscripţia gării care e una din cele mai grele circumscripţii din oraş. Dintre toţi comisarii, el singur e în stare să o conducă.

La fiecare două, trei vorbe ale chestorului, comisarul făcea în faţa mea o uşoară plecăciune. Surprins de scena aceasta neaşteptată, eu care faţă de comisari mă plasasem întotdeauna în delicvent, i-am întins mâna, şi el a făcut atunci o plecăciune mai pronunţată, arătându-şi în mod vizibil încântarea. Ceilalţi agenţi au ţăcănit numai din tocuri şi au salutat, militărește. În toate cele ce au urmat, apoi, așa a continuat să fie atitudinea comisarului și a oamenilor săi, spre stupefacţia mea tot mai mare. Atunci când pătrundeam de exemplu într-un loc, după ce strigau: mâinile sus, după ce aduceau lumină și scoteau la iveală tot ce era de văzut, ei se întorceau cu fața la mine și aşteptau să vadă ce am să spun. Oameni în cămăși si izmene, prostituate dezbrăcate, vagabonzi murdari și nebărbieriți, toţi încremeneau în mijiocul odăii păziţi de agenții care știindu-și treaba terminată, așteptau de la mine primul gest. Mi-am dat seama că n-am încotro, că trebuie să-mi joc rolul. Pentru oamenii aceștia , apăream ca un personaj faimos, cineva de la București care a venit să facă o anchetă în Basarabia să le cereceteze mizeria și să se încrunte la ei, pentru păcatele pe care le au. Mi-am dat seama,  dar asta n-a făcut să-mi înceteze stupefacția. Și în timp ce pe dinafară mă complăceam în razia care continua, în fundul sufletului mă simțeam atât de puțin apt pentru un asemenea rol, încât mă gândeam că nu se poate ca, până la urmă, agenții să nu observe că au de-a face cu un fals personaj.

Dar mahalalele Chişinăului, împotriva cărora porniserăm înarmați până în dinți, ne-au dat în noaptea aceea o lecție teribilă.

În destăinuirile pe care mi le făcuse de cu seară, asupra lucrurilor pe care o să le vedem, camaradul meu de meserie pomenise în primul rând despre bombe. Locuri ascunse, magazii dosnice în care se adăpostesc, peste noapte, borfaşii, vagabonzii.

La început, când de-abia ne întâlnisem cu ceata de agenţi și eram încă pus pe lucruri senzaționale, îmi închipuiam bombele acestea ale Chişinăului ca pe nişte vagăuni întunecoase, în care se petrec tot felul de fapte suspecte, cunoscute numai de cei iniţiati, de vagabonzii înverșunați. Cu câtă emoție pătrundeam în cea dintâi bombă! O casă mică, pipernicită, cu zidurile scorojite. Agenții au înconjurat-o de jur-împrejur, unul bate puternic in ușă: deschideți! îmi închipui spaima, panica celor dinăuntru.

Ușa plesnește de perete. Coborâm careva trepte. Miros greu de paie vechi, de respirații împuțite, de dinți stricați. O baterie de buzunar luminează. Un om și o femeie, bătrâni amândoi, stau într-un colț, cu niște mutre plouate, aşa cum au tost treziţi din somn, numai in cămăși, niște cămăşi murdare soioase, care îți întorc mațele pe dos. Aprindeţi! răcneşte chestorul la ei. Un chibrit scapără și o lampă de gaz luminează galben toată încăperea. Chestorul înaintează cu pași indesați spre cei doi, se proptește în fața lor. Vă mai ține pământul? îi întreabă el, scrâșnind silabele printre dinți; și cei doi se clatină sub această întrebare parcă le-ar fi pusă de Dumnezeu, la judecata de apoi. Hai? face el a doua oară, cu o voce mai năprasnică, vă mai ține pământul, blestemaților? Iar blestemații tremură din toate încheieturile, și îngăimă un răspuns din care nu se poate vedea decât că le clănțăne și dinţii din gură.

Au amândoi, într-adevăr, niște mutre foarte suspecte. Bărbatul are un cap de cal, osos, lăbărțat, de pe care curge o barbă aspră și nețesălată, parcă ar fi de cânepă… Și ochii îi sunt suspecți, tulburi ca nişte ouă stricate. Pe spatele femeii atârnă două coade grosolane, parcă ar fi funii de pe care s-a smuls tot usturoiul. Și-au mai luat câte o haină pe deasupra cămășilor și in picioarele goale pe podele, tremură în faţa chestorului. Pe cine aveți aici? îi întreabă acesta la fel de răstit, de-i bagă în sperieți şi nu se înțelege nimic din bâlbâiala lor. Ochii îmi cad fără voie peste patul din care s-au sculat, și se întorc cu oroare în altă parte: de parcă ar fi dat peste un cadavru descompus. Nu era decât patul lor, deasupra cu o plapumă abjectă şi macabră, pleznită purulentă, ca un hoit.

Urmati de stăpânii casei, perechea spurcată şi bătrână, am trecut în camerele din fund, coborând încă. Şi de-abia acum mi-am dat seama că la față era salonul, camera de invidiat a stăpânilor. Acestea din fund erau cu adevărat îngrozitoare. În primul rând n-aveau ferestre. Mergeai prin ele prin nişte ganguri umede, pline de viermi şi de şobolani. În prima cameră ne-am oprit și lampa a luminat toată încăperea. Mirosea atât de urât, încât ne venea amețeală. Sute de ploşnițe și de gângănii roiau în toate părţile pe zidurile galbene, afumate, coșcovite. Singura culoare proaspătă era a sângelui de la ploșnițele strivite pe ziduri. În această duhoare sinistră, trezit de intrarea noastră, întins ma departe pe lavța pe care dormise, un om tânăr ne privea liniştit, cu nişte ochi Iimpezi, uimitor de albastri.

— Cine ești? a răsunat întrebarea chestorului. Și omul fără să se tulbure a scos biletul de voie și a răspuns cu voce domoală și blajină:

— Sunt un soldat care mă întorc din concediu.

— De ce nu te-ai dus la regiment?

— Am sosit prea târziu și regimentul e departe.

— De ce nu te-ai dus cu tramvaiul?

— Tramvaiul ? Apoi tramvaiul costă bani

— Bine, dar aici nu plătești?

— Aici dau numai doi lei. Tramvaiul costă trei.

Am privit încă o dată pereţii siniștri, de pe care curgea zeamă de ploşniţe. Pentru o economie de un leu… Şi omul avea niște ochi senini, uimitor de albaștri.

Am trecut iar prin gangurile umede, prin care șobolani speriați fugeau chiţcăind, şi am ajuns în altă cameră, atât de scundă., încât trebuia să stăm aplecaţi. Aici era deja aprinsa o lampă. Putoarea era puţin, puţin de tot atenuată, contrafacută, de un fum de tutun care plutea în aer. Pe un pat de scânduri, acoperit cu o rogojină, două fete, aşteptau. Tot mobilierul camerei era rogojina aceasta, un lighean de tablă într-un colț şi lampa de petrol, Nr. 5, cu sticla plină de funingine. La intrarea noastră, fetele s-au sculat şovăitoare în picioare. Dar se vede că erau atât de lihnite, atât de șubrede, încât după câteva clipe s-au așezat din nou pe marginea patului, căutând să compenseze această impolitețe prin niște priviri cât mai respectuoase. Erau atât de slabe, atât de inumane, încât cum le priveam contraziși şi nimeni nu le mai întreba nimic, scena părea că se petrece la o menajerie. Cred că le-ar fi fost mai puțin penibil dacă le-ar fi luat cineva la bătaie, decât această curiozitate stupefiată din ochii noștri, care le cobora sub umanitate, le punea în rândul unor animale de bâlci.

Fardul de pe obrajii lor se năclăise, erau scofâlcite, scheletice, cu pielea mumificată, două apariții îngrozitoare, macabre. Una din ele avea o rochie de mătase albastră, care îi curgea de pe umerii slabi, ca dintr-un cuier.

Și cum ținea mâna pe rochie, deasupra genunchiului, o mână enormă,  lăbărțată, roşie, cu pielea plesnită, contrastul dintre mătasea albastră oricât ar fi fost ea de năclăită, și mâna diformă, de monstru aproape, a trecut peste retina celor care au privit amănuntul acesta, ca o linie subțire de vitriol.

— Dar aici ce e? Aici ce e? Și-a recăpătat chestorul glasul, după ce ne-am aflat din nou în gangul pestilențial. Aduceți lumină să vedem ce e aici. În fundul gangului, un perete forma fel de scorbură, o firidă în care se aflau fiinţe omeneşti. Când lumina a căzut din plin înăuntru, un fior rece ne-a trecut pe șira spinării. Părea că este o bucată de cal ciopârțit, cu carnea sângerândă. Era în realitate un om şi o femeie, de vârstă mijlocie, pe jumătate dezbrăcați, dormind împreună. Dar nu știu ce bubă roșie, ce plăgi purulente se întindeau pe trupurile lor, încât păreau nişte hălci de carne de cal, un animal monstruos jupuit de piele. Înăuntrul acestei văgăuni, ploșnițele şi păduchii roiau, păreau niște albine vrednice într-un stup. Când am ieşit afară, pământul se învârtea în jurul nostru. Au urmat, apoi, încă trei, patru bombe, cu același spectacol dezgustător şi macabru. Într-una din ele am găsit un căpitan dat afară din armată, decăzut, devenit haimana bătrână în cartierul gării. În alta, un fost notar, cu o barbă uriaşă de apostol, citea la lumina unei lumânări Biblia, în timp ce duzini de păduchi îi sugeau cu înverșunare sângele. Mi-am dat seama că misterele pe care mi le anunțase C., nu sunt. Oamenii de aici n-au cuţite. Când fac rost de o bucată de pâine, o rup în două cu mâna. Treptat, cei zece oameni ai poliției şi-au băgat revolverele în buzunar. Era trecut de două noaptea şi mai mergeam încă. La una din bombe, ușa unei camere e încuiată și agenții bat cu putere. Ce vreți? strigă câteva glasuri dinăuntru.

-— Deschideţi! Poliția!

Ce înspăimântătoare e porunca aceasta. Ușa se dă de perete. Înăuntru se află patru oameni tineri, cărți împrăștiate pe jos. Comuniști?

— Suntem învățători, spune unul din ei, și toți își scot legitimațiile pe calea ferată. Era în zilele acelea la Chișinău un examen la care trebuiau să vină toți învățătorii din Basarabia, Cărțile de pe jos erau manuale de pedagogie.

— Învățători? La examene? întreabă chestorul.

— Da, învățători, la examene.

— Succes, băieți, succes, spune chestorul cu vocea muiată de o subită emoţie.

Și în alte câteva bombe, din acestea mizerabile, am găsit grupuri de învățători preparându-și, la lumina unei lămpi fumegânde, examenele pentru a doua zi. Iar la un hotel de mâna a şaptea: Deschideţi! Poliția! Ușa se deschide anevoie. E baricadată cu scaune, cu mese, cu toată mobila camerei. Înăuntru, tremurând în pardesie, două învățătoare ca părul răvășit ne arată carnetele. La examene. Învățătoare din judeţul Lăpuşna.

Când ies afară, îmi dau seama că teribila escortă a celor zece agenți conduşi de un comisar nu mai e pe urmele noastre. A rămas doar chestorul, C. şi cei doi domni. Singuri, fără nicio pază, mergem mai departe să cunoaştem până la capăt toate misterele Chisinăului. Învăţători, învăţătoare, soldaţi, prostituate.

Târziu ne întoarcem spre oraş pe jos. Ploaia a stat. Vorbim cu tristețe, iar alţii cu dezgust despre mahalalele pe care le-am părăsit. Am uitat că am venit asupra lor cu revolvere, cu o armată de poliţişti. Misterele Chișinăului? Ploșniţe, păduchi, foame, mizerie. Aşa sunt poate, de altfel, misterele tuturor mahalalelor din lume

[Țări de piatră, de foc şi de pământ, Bucureşti, Editura Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1932]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s