Evocările de Miercuri: „Orașul Pogromului”

440px-After_Kishinyov_pogrom

Chișinăul de la începutul secolului al XX-lea nu era un oraș cunoscut, însă și-a căpătat reputația proastă după pogrom.

În al doilea număr al revistei Dialogica găsim un articol în care sunt incluse analize și evocări ale vizitatorilor orașului, inclusiv din perioada pogromurilor evreiești din Chișinău: „Mitopoetica oraşului Chişinău (dosarul vizitatorilor din prima jumătate a secolului al XX-lea)”, p. 101-111. Articolul este redactat de doctorul habilitat în filologie, conferenţiar universitar Aliona Grati.

Mai jos vă propunem fragmentul în cauză, iar textul complet îl puteți găsi în arhiva revistei Dialogica:

„Oraşul pogromului”

„Oricâtă importanţă militară şi administrativă prezenta capitala guberniei pentru Rusia ţaristă la începutul secolului al XX-lea, aceasta nu părea să intereseze lumea mare. Un eveniment cumplit a reuşit însă să facă Chişinăul cunoscut în plan mondial. În aprilie 1903 a avut loc prima violență în masă din istoria oraşului – pogromul antievreiesc, iar ştirea a făcut înconjurul lumii. Faima de oraş odios şi reacţionar cu atitudini antisemite, populat cu indivizi barbari, neciopliţi şi agresivi era inevitabilă. Chişinăul şi-a procurat iute o etichetă de circulaţie mondială defavorabilă, foarte rezistentă în timp şi în spaţiu, devenind de referinţă ori de câte ori autorul vreunui articol dintr-un ziar occidental vroia să se facă mai explicit în privința plasării geografice a urbei în cauză. Presa internaţională, în special americană şi engleză, a vehiculat încă mult timp după masacrul din cartierul evreiesc sintagma „pogromul chişinăuian”, înrădăcinând în mentalitatea occidentalilor imaginea populației aborigene cu predispoziții antisemite pronunțate. De exemplu, prezentând cronica evenimentelor care aveau loc la 1918 la Chişinău, o publicaţie din Boston a găsit de cuviinţă să-şi înceapă reportajul cu mențiunea:

„Capitala Basarabiei a fost scena unor masacre evreieşti cu 15 ani în urmă (…) În afară de amestecul pestriţ al populaţiei sale, constituită din români, ruşi, evrei, bulgari, germani, tătari şi ţigani, oraşul prezintă puţin interes.” (Odessa falls to Bolsheviki. În: Boston Dily Globe, 2 febr. 1918, p. 1; Cf. Constantin Ardeleanu, Situaţia din Basarabia reflectată în presa din Statele Unite ale Americii (octombrie 1917 – aprilie 1918)).

În 1904, din Odessa la Chişinău a ajuns poetul evreu Haim Bialik, care şi-a propus să cerceteze cauzele pogromului. Impresionat profund de ceea ce i s-a arătat privirii şi i s-a povestit în cartierul evreiesc, a scris câteva poeme copleşitoare, care au sporit empatia occidentalilor față de victimele tristului eveniment. Poemul Despre măcel, apărut în 1904, răspândit cu viteză, proiectează tablouri zguduitoare, făcându-l pe poet unul din cei mai cunoscuți în secolului al XX-lea. Poemul este structurat pe contrastul dintre imaginile ororii din cartierul unde a avut loc masacrul şi ale indiferenței cvasitotale din restul oraşului grăbit a uita. Bialik nu menajează cititorul plăpând şi utilizează tuşe groase atunci când descrie grozăvia. Acesta este invitat să privească fără intermedieri „creierii uscați şi cheagurile negre de sânge ale celor asasinați” de pe pietre, pereți şi copaci, pe „bătrânul jidan şi câinele lui”, ambii omorâți de acelaşi topor, din ale căror viscere mănâncă porcii, pe mama măcelărită în timp ce îşi hrănea la piept nou-născutul, zdrobit apoi cu pietre, pe femeile violate în fața bărbaților lor, trupurile suspendate de funii. Sentimentele de dezgust şi de groază ar trebui să-l facă pe cititorul invocat să se cutremure, să-i suscite compătimirea şi conştiința clară a crimei. Tabloul înfloritor al naturii nu mai poate induce în eroare pe cel care a văzut cu ochii săi sluțenia faptelor. Conaționalilor săi poetul le cere să aibă memoria vie şi să-şi păstreze demnitatea, chiar şi atunci când sunt bântuiți de sentimentul nestăvilit al răzbunării. Poemul a fost scris la Odessa în 1904, pe când în oraş se aştepta un alt pogrom. Rebeliunea nu a avut loc, poate şi datorită acestui „strigăt” liric, tradus imediat în alte limbi de circulație internațională.

Nicolae Iorga a ajuns la Chişinău la câteva luni după cel de-al doilea pogrom din 1905, desfăşurat în aceleaşi împrejurări ca şi primul. Evocarea sa surprinde câteva scene ce vizează chestiunea evreilor. Mai întâi, istoricul menționează prezența însemnată a evreilor „foarte gătiți” pe străzile Chişinăului şi faptul că aceştia dețineau aproape tot negoțul important al oraşului. Cu toată frica de prigonirile încurajate de autoritățile țariste, aceştia nu ratau ocazia să se victimizeze, etalându-şi situația inclusiv în vorbirea cu „accente cântătoare, jalnice”. Constată gloria de proastă faimă a lui Pavel Cruşevan răspândită dincolo de hotarele imperiului („E cunoscut şi în… Anglia, cum de nu-l ştii dumneata?”), şi pe care orice om din Basarabia îl ştia responsabil de vărsările de sânge de la Chişinău. Redactorul vestitei foi de limba rusă Bessarabeţ, Cruşevan „e moldovean, şi el a scris un articol Doina, în care plânge asupra poporului nostru. Dar, altfel, e rus, gazetar rus. Menirea lui e să predice lupte împotriva evreimii, aceasta însă în aşa fel, încât să fie împăcat cu cenzura. «Dacă-l întrebi», mi se spune, «el răspunde că n-are nimic cu evreii, că el iubeşte pe evrei.» Și acelaşi adaugă: «E cam nebun; ştii»” (Iorga, Nicolae. Chișinăul. În: Neamul românesc în Basarabia. Chişinău: Știința, 2015, p. 72).

Ironia sorții a fost că un popor care nu mai ținea cârma vaporului numit Istorie deja de un secol, un popor decimat în războaie străine, fixat în roluri secundare, neimplicat în viața urbei decât pentru a servi şi a furniza produse agricole, să genereze o opinie publică internațională de xenofobi, de criminali omorând cu sânge rece copii şi femei. În realitate lucrurile stăteau altfel şi, chiar dacă ar fi să le acordăm credit de obiectivitate doar vizitatorilor străini ai oraşului, vom constata că responsabilii de masacru se făceau elementele străine implantate în societatea locală. Răfuiala sângeroasă a fost generată cu susţinerea efectivă a autorităţilor ruseşti şi realizată de nişte bande organizate de bătăuşi, aşa-numitele Sotele Negre, şi nu de locuitorii paşnici. Se va vedea, de exemplu, că Serghei Dimitrievici Urusov, numit gubernatorul Basarabiei după primul pogrom antievreiesc, având drept sarcină restabilirea ordinii în oraş prin metode paşnice, fără represalii şi fără instalarea unui regim militar, învinuia explicit autoritățile țariste de masacru şi de crearea atmosferei tensionante, pline de ură reciprocă a unei părți a orăşenilor față de alta. Cercetând cazul, gubernatorul inspectează cartierele evreieşti, lăsând o descriere copleşitoare a mizeriei cumplite de acolo:

„Mai întâi de toate, am pornit spre partea Chişinăului care a suferit cel mai tare în urma pogromului. Urmele lui erau foarte evidente. Multe case au distruse ferestrele şi uşile, ici-colo se văd acoperişuri stricate şi coşuri de fum distruse. Dar principalele consecințe ale pogromului, cum am avut de constatat foarte repede, trebuiau căutate nu în stricăciuni, ci în bulversarea ordinii de muncă, în stagnarea industriei şi negoțului, şi mai ales în predispoziţiile care au cultivat populației discordie şi ură. Stării de pace se împotriveau atât sentimentul de durere, ofensă şi, posibil, dorința de răzbunare a evreilor, cât şi sentimentul de supărare al multor creştini, care poate fi exprimat cam aşa «Acum din cauza acestor evrei suntem nevoiți să purtăm şi responsabilitate morală pentru crimă». Majoritatea creştinilor locali nu au participat la pogrom, mulți se revoltau împotriva răufăcătorilor, dar de departe nimeni din ei nu putea afirma cu mâna pe inimă că niciodată nu au întreținut ura dintre cele două părți ale populației oraşului.”(tr.n.)(Urusov, S. D. Notiţele gubernatorului. Chișinău 1903-1904 (Урусов, С. Д. Записки губернатора. Кишинёв 1903-1904. Изд. В. М. Саблина, 1907); http://oldchisinau.com/lib/urusov/urusov-zapiski_ gubernatora-2.html).

Dincolo de constatările faptelor care au dus la baia de sânge, notele lui Urusov merită a fi citite pentru portretele etnice care dezvăluiau relațiile între diferitele componente etnice, lingvistice şi religioase ale oraşului. Iată, de exemplu, cum descrie gubernatorul scena sosirii sale în gara Chişinău:

„Cei prezenți, scoțându-şi şăpcile, au început să strige tare «ura», cu deosebirea că cel mai tare se străduiau să strige evreii, care se făceau remarcați după temperamentul expansiv şi curiozitatea lacomă cu care mă priveau, arătând la mine cu degetele şi împărtăşindu-şi impresiile produse de prezența mea. (…) Într-o calească descoperită, trasă de o pereche de cai albi, noi am mers cu Ustrugov mai întâi pe la periferiile oraşului, apoi pe lunga stradă Alexandrovskaia, artera principală a Chişinăului, care despărțea carterele vechi negustoreşti din partea de jos de cele din partea nouă de sus. Pe trotuare stăteau în rânduri compacte bărbați, femei şi copii. Ei se închinau, fluturau din batiste, unii din ei chiar se puneau în genunchi, fapt care pe mine, neobişnuit cu aşa ceva, m-a impresionat în mod neplăcut. Evreii, pe semne, constituiau majoritatea.” (tr.n.) (idem.)

Într-un alt paragraf relevant în privința specificului de caracter al diferitor etnii, al responsabilității față de situația creată este cea în care Urusov evocă orele sale de primire a cererilor şi jalobelor din partea populației. Printre petiționarii maloruşi, turci, greci, armeni, bulgari, nemți, suedezi, găgăuzi, cei mai defavorizați şi mai umiliți păreau a fi moldovenii care „mă şocau la început… stăteau în genunchi, ținându-şi sus cererile, şi îşi murmurau dorințele, cu privirea în pământ”; în schimb, evreii şi, mai ales, evreicele, „gesticulau şi mă presau într-atâta că mă determinau să mă feresc de ele”. Cu altă ocazie, rusul constată faptul că e „incredibil de uşor să-l furi pe moldovean: el însuşi îți vine în întâmpinare de parcă ar avea plăcere atunci când reuşeşte să ofere o sumă frumoasă de bani vreunui afacerist din acea care îl urmăresc la fiecare colț pentru asta”. Peste tot în Rusia, negustorimea era privită cu dispreț, asemenea atitudine era pronunțată mai ales în rândul intelectualității, fapt ce otrăvea relațiile între locuitorii mai ales ai oraşelor-centre comerciale. Pe de ală parte, ostilitatea față de evrei nu era condamnată în niciun fel de autoritățile locale, astfel încât vorbele răutăcioase puteau circula fără obstacole, contribuind la tensionarea situației.

Însemnările funcționarului rus privind obiceiurile şi trăsăturile membrilor din societatea înaltă a oraşului, cu pornirile nesăbuite şi extravagante ale inşilor din cercurile boeme, cu risipa lor nepotrivită cel mai adesea cu starea financiară pe care o dețineau, alcătuiesc un alt capitol imagologic al oraşului, cel al decadenței stratului social de sus:

„Cel mai bine caracterul societății chişinăuiene este reflectat în viața primului club local – Adunarea nobiliară – care nu semăna deloc cu acele cluburi provinciale, cu care a avut de a face. Localul era mereu plin, clienții permanenți îşi ocupau locurile la masele de jucat deja pe la orele două, plecând acasă pe timp de iarnă nu mai devreme de ora 3-4 noaptea, iar vara stăteau şi până la orele 6-7 dimineață (…) La Chişinău se juca cu mare pasiune şi existau asemenea jocuri care mă determinau să mă folosesc cu precauție de statului meu de membru de onoare. (…) Basarabeni sunt remarcabili, printre altele, prin faptul că lor le place să trăiască nu în funcție de venituri, ci punând la bătaie întregul lor capital. Aşa sunt şi în jocurile de cărți. A câştiga sau a pierde o avere timp de un sezon pentru ei nu înseamnă nimic.”(tr.n.) (idem.) Fragmentul în care Urusov îşi expune observațiile pe marginea năravurilor societății moldoveneşti cu petrecăreți, donjuani şi intrigi de tot felul nu trebuie neglijat de asemenea:

„Natura expansivă a basarabenilor-sudici se exprima, printre altele, în schimbarea deasă a relațiilor dintre cunoscuți şi prieteni. De multe ori îi puneam în situație jenantă pe unii oameni care se credea că sunt prieteni. Îi aşez alăturea la masă, dar ei, se constată, deja de o săptămână nu-şi mai vorbesc. Numai ajungi să reții asta, că unele sau alte fețe s-au şi împăcat. Războaiele declarate şi împăcările se succedau atât de rapid, încât eu nu reuşeam să le urmăresc şi eram nevoit înainte de a trimite invitație oaspeților, atât bărbați, cât şi doamne, să iau informații referitoare la aşa-numitul barometru social. Supărările şi certurile, din fericire, erau de cele mai multe ori nesemnificative şi nu aveau consecințe serioase de-a lungul anului. Dar a fost aşa o perioadă, în timpul caniculei de vară ajungând uneori şi la +46 la soare, când pretexte mici de tot luau forme diferite.” (tr.n.) (idem.)

Notele lui Urusov conțin câteva descrieri ale oraşului, în mod special ale zonei din partea de jos din jurul râului Bâc, pe care îl surprinde într-un moment de secetă, cu apă puțină şi împuțită. Despre partea de sus vorbeşte de bine, neuitând să menționeze faptul că aspectul modern şi îngrijit se datorează contribuției administrației țariste. Trece în revistă şi mitul, uşor modificat, care i-ar fi impus acesteia să ia măsuri de urbanizare. Potrivit lui Urusov, 27 de ani în urmă, pe timpul domniei lui Alexandru al II-lea, generalul Kaulibars a fost invitat de către gubernator la prânz. A ajuns cu mare întârziere, întrucât trăsura i s-a împotmolit în glodul din chiar fața casei gazdei, de unde a fost scoasă de doi boi.”

Imagini pentru haim bialik despre macel

Mai jos găsiți un fragment din poezia „Orașul măcelului”, care descrie pogromul evreiesc de la Chișinău:

ORAȘUL MĂCELULUI (fragment)

de Haim Nahman Bialik

Du-te în orașul măcelului și intră în curțile sale,

Să vezi sângele cu proprii tăi ochi și să-l pipăi pe garduri cu mâinile tale,

Să-l pipăi pe copaci și pe pietre și pe tencuiala zidirilor,

Este sângele închegat, unit cu creierii zburați ai martirilor.

Și de acolo ai ajuns la ruine și ai sărit peste gropi și pietre

Și ai trecut pe lângă ziduri dărâmate și pe lângă sfărâmate vetre,

În locul cel mai distrus, cu gropile lărgite,

Întunericul pietrei negre și goliciunea cărămizii arse, murdărite,

Care arată ca cicatrici deschise peste răni grave, înnegrite,

Ce nu mai pot fi vindecate, lecuite.

Iar picioarele tale s-au scufundat între pene risipite și s-au lovit de metal făcut bucăți,

De cioburi, sfărâmături aruncate, rupturi de cărți.

Vezi chin și suferințe, distrugere totală, lume sfărâmată

Și nu vei putea să suporți, vei pleca de acolo îndată.

Și au inflorit salcâmii și mirosul florilor lor

Îl simți ca un miros de sânge, îngrozitor.

Și totul va reveni ca înainte, așa cum a fost.

(Preluat de pe http://ebraika-bmangher.blogspot.com/2015/04/orasul-macelului.html)


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s