Bernardazzi, noi și apa cea de toate zilele…

Mai întâi, o mică anticipaţie. Fiindcă serviciul mi se află nu departe, într-o pauză am mers spre turnul din vecinătatea unui bloc al Universităţii de Stat, pentru a-i întreba pe studenţii care vor trece pe alături ce ştiu ei despre acesta. Şi…, sau că nu am nimerit peste cei mai cunoscători ai istoriei oraşului, sau că pentru tinerii de astăzi, cu modul de viaţă pe care-l duc, asemenea lucruri nu prezintă interes, doar un ochelăros a răspuns dar în grabă, fără a se opri! că, pare-se, e ceva legat de aprovizionarea cu apă a Chişinăului, dar asta a fost de mult. De acum îndepărtându-se de mine, a întors capul şi mi-a aruncat: „Duceţi-vă mai aproape de el! La intrare, este o inscripţie!” L-am ascultat şi m-am apropiat de turn, am urcat scările şi m-am apropiat de uşă. Într-adevăr, pe perete, în partea dreaptă, atârnă o placă şi pe ea poţi citi: Clădirea fostului castel de apă cu foişor de foc, jumătatea II a secolului XIX. Monument de istorie şi arhitectură de categorie naţională. Nr. 195 în Registrul monumentelor din Republica Moldova ocrotite de stat”. În dosul uşii, lipită de gemuleţul de sticlă, pe o hârtie, altă inscripţie: Program: luni-vineri 9-17″.
 
Neobișnuita construcţie ce se înalţă chiar la intersecţia străzilor Bănulescu-Bodoni şi Mateevici (chişinăuienii îi spun, de regulă turn), într-adevăr, a fost un castel de apă. Proiectul cunoscutului arhitect Alexandru Bernardazzi, care la timpul său a făcut mult pentru a moderniza Chişinăul, în calitatea sa de arhitect-şef al oraşului, preocupându-se şi de aprovizionare cu apă a urbei.

Iar acum s-o luăm de la începuturi, adică de la faptul cum s-au aprovizionat cu apă orăşenii până la construirea acestui castel de apă, deoarece nu cred că mulţi cunosc şi, dimpotrivă, cred că mulți ar fi curioşi să afle. Oricum, un chişinăuian get-beget ar fi și obligat să cunoască, cel puţin, succint, istoria locului unde a apărut pe lume.

În general, oamenii întotdeauna au ales pentru aşezările lor un loc apropiat de o sursă de apă potabilă. Cât priveşte Chişinăul, este vorba despre un izvor pomenit pentru întâia oară la 1436 cu Izvorul lui Accibaş,lângă o selişte tătărească. Mai târziu a început să i se zică fontal,apoi, după ce, pe dealul sub care curgea, sărdarul Mazarachi a construit o biserică, biserica de pe deal și izvorul de sub deal au început să poarte numele acestui om. De la Izvorul Mazarachiapa ajungea la orăşeni datorită oa­menilor care o transportau cu sacaua,un butoi special, de lemn de stejar, aidoma butoaielor de vin, destinat anume pentru asta. De aici şi numele lor sacagii. Deci, aceşti sacagii îşi umpleau butoaiele cu apă la Izvorul Mazarachişi mergeau prin oraş pentru a o vinde. La unul o căldare, la altul un butoi, în funcţie de necesitate, dar şi de buzunarul gospodarului. Apa costa şi pe atunci niscaiva bani…
Când Basarabia a fost încorporată la Imperiul Rus, locul de unde ţâşnea izvorul avea un aspect modest, mai mult semăna a cavou, decât a izvor. Pe atunci Chişinăul avea doar vreo 2 mii de case şi 12 mii de locuitori, de aceea credem că această sursă asigura destul de bine necesităţile lor cu apă. Prin anii ’30 ai sec. XIX, populaţia a început că crească, ajungând la 50-60 de mii, iar prin 1916 – chiar la 120 de mii. Oricât ar părea astăzi de incredibil, după mărime, în acei ani, Chişinăul era al şaselea oraş din Rusia, apoi şi al doilea din România, în perioada interbelică fiind devansat doar de Bucureşti. Nu însă şi ca aspect. El avea multe periferii din case construite destul de simplu, în stil rural, de aceea mulţi spuneau despre Chişinău că este un sat mare.
Odată cu creşterea populaţiei oraşului, se schimba şi Izvorul Mazarachi. Conform unei decizii speciale a primăriei, între 1834 şi 1840, el a fost reamenajat după un proiect elaborat de in­ginerul-arhitect Osip Gaschet. Dacă până atunci apa curgea liber de sub dealul bisericii Mazarachi până la Bâcşi sacagiii trebuia să stea mai multă vreme în rând ca să-şi umple butoaiele, după rea- menajare, şuvoaiele de apă au fost captate în nişte uluce speciale şi îndreptate să curgă prin 12 guri făcute într-un perete de piatră. Astfel, concomitent, puteau să-şi umple butoaiele mai mulţi sacagii.

Apropo, potrivit unei informaţii pe care ne-o oferă Enciclopedia Chişinău a lui lurie Colesnic, banii alocaţi atunci de primărie n-au fost suficienţi pentru reamenajarea izvorului, aşa că s-a apelat la ajutorul populaţiei, care n-a ezitat să-şi aducă şi ea contribuţia cu 849 ruble 39 copeici, sumă destul de mare pentru acele timpuri, dacă ţinem cont de faptul că o vacă putea fi cumpărată atunci cu trei ruble.

Oraşele, e lucru ştiut, întotdeauna au avut nevoie de o aprovi­zionare cu apă mai altfel decât din fântâni. Pentru că, vă închipuiţi, un oraş cu 100 mii de locuitori, chiar dacă are în teritoriul său mai multe fântâni, scoţând din ele, bunăoară, câte o căldare de apă pe minut, ele vor seca foarte curând. în vechile oraşe romane se făceau apeducte prin care se aducea apă din munţi. Cunoaştem sistemul acesta de viaducte, cu arcuri înalte, prin care apa curgea fie prin centrul oraşului, fie chiar prin casele unor oameni mai înstăriţi, prin canale speciale. în evul mediu timpuriu şi chiar tardiv, multe oraşe erau aprovizionate cu apă în acest mod. în Italia, dar şi în alte ţări, apa era adusă în centrul oraşului printr-un sistem de apeducte din ţevi de lut ars, de regulă, din segmente lungi de 60-70 cm şi cu diametrul de la 5-7 până la 10-12 centimetri, în funcţie de oraş şi de epocă. însuşi sistemul putea să aibă până la 3-4 kilometri lungime. La încheieturi, ţevile aveau un fel de manşon, prin care erau unite, iar pe deasupra, pentru o rezistenţă mai mare, unse cu lut.

În acea perioadă istorică, la fel erau aprovizionate cu apă şi cetăţile. Dar ele puteau avea o problemă. Când duşmanul asedia cetatea, el căuta să găsească pe unde merge apeductul şi să-l dete­rioreze, ca apărătorii cetăţii să rămână fără apă. Şi chiar dacă cetăţile aveau ca rezervă o fântână-două în interior, era greu să asigure cu apă câteva mii de oameni în cazul unui atac de durată mai lungă. Cunoaştem un caz când o armată de 1800 de polonezi, în 1792, a rezistat unui atac asupra cetăţii Soroca timp de o lună de zile cu doar două fântâni, pe a doua săpând-o ei înşişi. Pentru cei care nu cunosc acest fapt istoric, voi aminti că, spre sfârşitul secolului XVI, ei au ocupat cetatea Soroca şi după aceea au stat acolo vreo 11 ani. Moldovenii, ştiind pe unde trece apeductul, l-au deteriorat, ca să-i poată scoate mai uşor din cetate.
Apeductele au început să apară şi prin sate. Chiar şi la noi, mai multe sate de la sud, dar şi din centru au aşa-zisele cişmele, în care, în vremuri mai de demult, tot prin ţevi de lut, ара venea mai de sus, uneori chiar și din afara localităţii izvorul ca atare se putea afla și la un kilometru şi jumătate depărtare de cişmea. Acest sistem pentru întâia oară a fost folosit în Asia Mijlocie, unde, ştim cu toții, este puţină apă, iar ulterior a apărut şi la noi. Pe când anume e greu de spus. Din secolul XIV avem mărturii sigure doar despre apeductul de la Orheiul Vechi, care aproviziona cu apă cele trei băi de acolo. Ele au fost descoperite şi identificate chiar de arheologii noştri.
Dar sistemul de apeducte, despre care v-am vorbit până acum, avea un neajuns: apa curgea continuu, fără a putea fi oprită cumva. Cu alte cuvinte să făcea o mare risipă de apă. Minţile luminate au ajuns să se gîndească și la asta, aşa încât, la sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX, odată cu apariţia ţevilor de metal, care puteau fi sudate una cu alta sau unite prin filet, astfel ajungându-se la o ermetizare totală, a fost inventat robinetul de astăzi. Mai întâi, a fost la maşinile cu aburi, care funcţionau pe bază de apă, apoi a ajuns și în casele noastre. Anume de acea perioadă ţine şi modernizarea sistemului de aprovizionare cu apă a Chişinăului.
La momentul, când Bernardazzi a proiectat cele două castele de apă din oraș,despre al doilea vom vorbi mai târziu -, ele nu erau o noutate. Apariţia lor s-a datorat unei invenţii tehnice în domeniul transportului, mai exact, a căii ferate. Apropo, în Basarabia, primul tronson, Chişinău-Ungheni, a fost deschis la 1876. Păi, iată ce leagă turnurile de calea ferată: trenurile care circulau pe atunci aveau locomotive ce funcţionau pe bază de aburi, deci, ele aveau nevoie de apă, chiar de foarte multă apă. Şi de cărbuni, bineînţeles. După fiecare 30-40 de kilometri parcurşi, ele trebuia să-şi completeze rezervele, încărcând câte 5-6 tone de apă. în acest scop, în fiecare gară a fost construit câte un turn de apă. Majoritatea erau din că­rămidă şi aveau o arhitectură ce nu putea fi numită rudimentară, unele fiind chiar cochete. Bernardazzi a fost primul care a propus ca la construcţia unui castel de apă să fie folosită piatra feţuită de calcar în îmbinare cu cărămida, şi asta a făcut ca turnurile proiectate de el să se deosebească de altele, îmbinarea de piatră şi cărămidă imprimându-le o notă individuală în contextul celorlalte castele de apă cunoscute. Vă puteţi convinge de asta, pentru că, slavă Domnu­lui, castelul de apă despre care vorbim până astăzi o demonstrează cât se poate de elocvent.
Cel de al doilea castel nu o mai poate face, deoarece a fost demolat de mult, după război, prin 1954-55, nu-mi pot da seama din ce raţionamente. Acest al doilea castel, construit concomitent cu cel dintâi şi după acelaşi proiect, s-a aflat la intersecţia actualelor străzi Veronica Miele şi Vasile Alecsandri. Amintiţi-vă chiar la mijlocul autostrăzii de la această intersecţie se află un răzor rotund de flori, lată acolo e locul unde mulţi ani la rând s-a înălţat acest castel de apă, deservind o altă parte a oraşului. Când sistemul de alimentare cu apă a Chişinăului a fost modernizat şi el a rămas să fie doar un element arhitectural, cuiva i-a venit deocheata idee să-l şteargă de pe faţa Chişinăului… Păcat…
De fapt, şi primului castel îi fusese hărăzită exact aceeaşi soartă, doar că un pic mai târziu, când autorităţile oraşului au hotărât ca strada Mateevici pe atunci se numea Sadovaia să fie lărgită, pentru o circulaţie mai liberă a transportului auto, lucru pentru care trebuia demolat tot ceea ce era în partea ei din vale. Adică, primul rând de case. În acest prim rând se afla şi castelul de apă. Mă gân­desc acum, dacă n-ar fi trăit atunci Robert Curţ, posibil, planul putea să fie realizat. Când o să treceţi pe alături de actualul bloc universitar de pe strada Mateevici, atrageţi atenţia la amplasarea lui el e situat cu vreo 50 de metri mai sus de limita roşie a străzii, ce era preconi­zată de a fi lărgită, anume pe această linie fiind construit noul bloc al Universităţii de Stat. Iată mărturia că planul chiar începuseră de acum să fie pus în acţiune. Strada urma să fie lărgită până la linia pe care se află această clădire, iar tot ceea ce se afla mai sus, casele de pe toată lungimea străzii Mateevici, urmau să fie demolate şi ele. Pentru funcţionari, acestea erau, pur şi simplu, nişte clădiri vechi, şi nicidecum monumente arhitecturale ale Chişinăului de altădată, o pagină a istoriei noastre. Şi dacă nu s-ar fi găsit un om curajos, care să se împotrivească acestei idei în modul cel mai categoric, poate că şi acest castel de apă ar fi fost şters de pe faţa Chişinăului.
Ce-i drept, şi omul acela era nu unul oarecare, ci o autoritate Robert Curţ, cel care după război timp de mai mulţi ani exercitase funcţia de arhitect-şef al Chişinăului şi avea o reputaţie de foarte bun specialist în domeniu. În plus, era şi văr drept cu un alt arhitect, Alexei Şciusev, acesta având o mare autoritate nu numai la Chişi­nău, ci şi în întreaga Uniune Sovietică. Deşi pe atunci Robert Curţ de acum se pensionase, activa în cadrul nou-createi Societăţi de ocrotire a monumentelor. Deci, el s-a ridicat în apărarea castelului de apă şi în numele acestei societăţi. Eu eram pe atunci student la Facultatea de Arhitectură a Institutului Politehnic şi, desigur, vestea despre ceea ce intenţionează să facă autorităţile municipale, dar şi despre demersurile lui Robert Curţ, am aflat-o şi noi. Bineînţeles, am admirat bărbăţia bătrânului arhitect. Trebuie să vă spun că el s-a bucurat şi de susţinerea unor oameni autoritari din componenţa Societăţii de ocrotire a monumentelor (Rodnin, Poneatovschi şi Remenco, de exemplu), care de asemenea s-au pronunţat împotriva demolării castelului de apă, aşa că, până la urmă, după mai multe intervenţii, acesta a fost salvat. 
Cred că, odată ce a fost acceptată propunerea păstrării castelului de apă, în legătură cu asta, s-a renunţat la planul de lărgire a străzii, deși din punct de vedere urbanistic, putea fi găsită o soluţie pentru a nu renunța. De exemplu, turnul putea fi lăsat la mijloc, iar strada mutată mai în vale. Dar nu s-a mai insistat, şi bine că nu s-a insistat. Se prea poate că situaţia a avut de câştigat şi datorită faptului că între timp cuiva dintre edili îi apăruse altă idee a unei centuri în jurul Chișinăului și pe care să fie reorientat transportul, pentru ca centrul să rămînă mai liber. După cum se ştie, ea nu a fost finalizată nici până astăzi.
Așa sau altfel, castelul de apă a rămas neatins, a rămas la locul său, ba chiar mai târziu a fost şi restaurat după un proiect al aceluiași Robert Curţ, iar casele vechi de pe partea din vale a actualei străzi Mateevici au rămas neatinse, astăzi ele imprimând un farmec deosebit.
Bernardazzi a proiectat acest castel, spre deosebire de celălalt, şi ca turn de foc, planificând deasupra rezervorului pentru apă încă un etaj, din lemn cu ferestre largi de jur-împrejur, cu belvedere – adică, deschis, fără acoperiș, ca punct de observaţie pentru pompieri, iar la temelia turnului a alăturat câteva boxe pentru inventarul lor. De cum obsеrvau de sus izbucnirea în oraş a unui incendiu (pe atunci telefonul încă nu exista), imediat coborau în aceste boxe, umpleau  cu apă butoaiele ce se aflau acolo împreună cu trăsurile şi porneau în misiune. În multe oraşe existau separat turnuri de foc, de pe care se urmărea locul de apariţie a incendiilor, dar apă se lua de la o fântână din alt loc, ceea ce necesita timp în plus, şi asta era în a pompierilor, şi al celor cuprinşi de foc. Până la apariția castelului lui Bernardazzi, a avut şi Chişinăul un turn de foc aflat chiar în centrul oraşului, acolo unde astăzi este actualul edificiu al Primăriei, făcînd împreună cu el un tot întreg, dar, firește, fiind mult mai înalt decât acesta.
Cel de-al treilea turn de apă, amplasat pe Piaţa Fânului (unde se vindea fân) din faţa castelului închisorii, era destinat exclusiv alimentării sacagiilor şi avea o arhitectură mult mai modestă, apropiată ca funcţionalitate de cel al turnurilor de apă pentru alimentarea locomotivelor cu aburi, diferenţa era înălţimea mult mai mică, aliniată la parametrii butoaielor sacagiilor, care şi-au continuat nestingherit activitatea de asigurare a periferiilor cu apă până în anii 30 ai sec. XIX, când Primăria oraşului a reuşit să lărgească sistemul de apeduct cu țevi de metal pentru întreaga vatră a oraşului. Intuim că acest al treilea turn este tot opera lui Bernardazzi, lucru despre care ne folosește folosirea aceluiaşi calcar finisat în combinare cu cărămidă, utilizat de el în primele două.
Cum venea apa la aceste două castele? De la acelaşi Izvor Mazarachi, ridicându-se pe nişte apeducte. Pentru aceasta, alături de izvor au fost construite nişte clădiri înzestrate cu utilaj special. Apa era pompată spre turn de nişte motoare electrice foarte puternice, ajungând în rezervorul castelului până la înălţimea de 22-28 metri, ceea ce constituia o masă de vreo 20 de tone. Mai departe era vorba de un procedeu de fizică pură, – de teoria vaselor comunicante. Adică, atunci când cineva deschidea robinetul, apa începea imediat să curgă, împinsă de greutatea ei. Iar în momentul când în rezervor scădea cu 30-40 centimetri sub nivel, ceea ce era egal cu 2-3 tone, printr-un impuls electric, aceasta declanşa motoarele electrice şi începeau a pompa. Deci, era un sistem mecanizat bine reglat, datorită căruia s-a schimbat în mod categoric atât viaţa chișinăuienilor, cât şi a oraşului. Datorită faptului că a apărut un apeduct, de la care putea fi luată apă oricând, în orice minut şi în orice cantitate, a devenit posibilă dezvoltarea unor ramuri industriale. Pentru că în industrie, pe lângă energia care pune în funcţiune diferite utilaje, pe lângă omul care lucrează la întreprinderi, al treilea component, dacă nu chiar principalul, este apa.
Aș vrea să se mai ştie că tot lui Alexandru Bernardazzi îi aparțin proiectele castelelor de apă de lângă spitalul de psihiatrie din Costiujeni, acestea fiind făcute într-un stil modern din beton, şi că el printre primii a utilizat acest material de construcţie, betonul, în toate clădirile proiectate. Şi a făcut-o chiar de la începutul carierei sale de arhitect, chiar şi la conacul lui Manucbei din Hânceşti, construit în 1854. în general, din punctul meu de vedere, a fost un noroc al Chişinăului să aibă un astfel de arhitect. Fiind un specialist foarte şcolit şi având o viziune modernă despre urbanistică, a lăsat amprenta irepetabilului său stil în chipul urbei noastre. A fost un arhitect-şef al Chişinăului nu doar prin funcţie, ci şi prin sincera do­rinţă de a-l face mai arătos. A ţinut cu tot sufletul la Chişinău, dorind ca şi somnul de veci chiar să şi-l odihnească tot aici.
Pentru o vreme însă, numele lui a fost şters din memoria chişinăuienilor. Dar numai timpul însă un alt fel de timp! repară nedreptatea şi, încetul cu încetul, îi reînvie numele marelui nostru compatriot, lată de ce mi se pare că ar fi corect ca în faţa intrării în castelul de apă de pe strada Mateevici, pe plăcuţa din dreapta uşii, să fie adăugate trei cuvinte :„Arhitect Alexandru Bernardazzi”.
P. S. Nu m-am putut detaşa de acest subiect nici în zilele următoare. Astfel, mi-am amintit că intr-un timp se intenţiona deschiderea, în incinta castelului, a unui muzeu al oraşului. Chiar, pare-se, au fost adu­nate şi ceva exponate diferite schiţe şi fotografii. Nu ştiu de ce a fost abandonată ideea. Dar, pentru că sunt şi eu arhitect, adică sunt un om care înţelege bine că avem mare nevoie de un asemenea muzeu iar edificiul castelului de apă e cum nu se poate mai potrivit pentru asta! mi-aş dori ca acest eveniment să se producă cât mai rapid, mai ales că în ultimul timp vrem să dezvoltăm mai intens ramura turismului. Municipalitatea ar putea lansa un apel către specialiştii în domeniu, iar unele exponate ar putea fi preluate din fondurile altor muzee, de exemplu, de la Muzeul de Istorie şi Arheologie. Apoi, când vom ajunge să trăim şi vremuri mai bune, ar putea fi restabilite şi boxele pompieri­lor, cu echipamentul de epocă.
Iar un compartiment SPECIAL al acestui muzeu încă virtual ar trebui să fie dedicat marelui Alexandru Bernardazzi!...
Alexandru Bernardazzi s-a născut în Peatigorsk în anul 1831, fiind fiul arhi­tectului elveţian Giuseppe Bernardazzi, cel care a construit oraşul Peatigorsk. Dinastia Bernardazzi, originară din Pambio (cantonul elveţian Ticino), s-a stabilit în sudul Rusiei pe timpul împăratului Aleksandru I. În 1843 este repartizat la Institutul de Construcţii din cadrul Universităţii de Arhitectură şi Construcţii din Sankt Petersburg, la absolvire obţinând titlul de ajutor de arhitect. Din 1850 este numit într-o funcţie tehnică în cadrul comisiei pentru construcţii şi drumuri din Basarabia. Timp de aproape 30 de ani este arhitectul Chişinăului. În 1875 devine cetăţean de onoare al Chişinăului.
În 1883 se mută la Odesa, dar continuă să proiecteze şi pentru Basara­bia. Ulterior lucrează la Universitatea din Novorosiisk. Moare în timpul unei deplasări la Fastov (lângă Kiev). Potrivit testa­mentului, a fost înmormântat la Chişinău, alături de mama sa.

Sursa:  Bâzgu, Eugen. Bernardazzi, noi  și apa cea de toate zilele… // Moldova. – 2013. – Sept.-Oct. – P. 12-17.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s