Alexandru Cosmescu: „Nu-mi mai recunoșteam orașul…”

Astăzi ne-am oprit la un text al unui scriitor român basarabean: Alexandru Cosmescu (n. 24 mai 1922 – d. 29 septembrie 1989). Un text aflat în manuscris, despre care știm datorită familiei scriitorului și cărții „În culisele istoriei” de Iurie Colesnic:

Sufletul orașului meu

„Nu-mi mai recunoșteam orașul…

Nu-l mai recunoșteam – sau abia începeam să-l cunosc? Sunt atâția ani de atunci, încât aproape că-mi vine să surâd – deși până acum încă amintirea clipei aceleia îmi mai încrâncenă carnea pe oase! – dar îmi vine să surâd totuși, peste ani, celui ce fusesem doar un minut mai înainte de clipa aceea – adică băiețelului aceluia de șase ani, cu ghiozdanul în spate, cu tata alături – ce înalt mi se părea! cel mai înalt de pe stradă! și ce mândru eram că e așa de înalt! Și cât de ocrotit mă simțeam alături de el!

…mă întorceam, vasăzică, cu el, cu tata, de la școală, coborând spre strada Kievului (așa îi zicea lumea pe atunci străzii pe care stăteam), de-a lungul acelui imens maidan pustiu, unde acum e Stadionul Republicii (altfel decât pustiu maidanul nu era pe atunci, doar în zilele de duminică, zile când se strângea acolo mare și lărmuitor obor de vite)… Când ceva ce nu mai văzusem niciodată a lovit în mine ca un trăsnet: doi tineri slăbuți – poate, studenți, poate, chiar elevi de liceu – duceau împreună, în brațe, un bărbat însângerat, în nesimțire, aproape fără haine – îi sprijineau atent capul care îi cădea pe spate și se îndreptau spre o birjă, care-i aștepta, chemată tot de ei, probabil.

– Tată!… Tăticule!… Ce-i cu omul acela?! am întrebat eu cu glas stins.

…tinerii îl culcaseră deja atent în birjă, pe scaun, și ei stăteau unul în stânga, altul în dreapta lui, cu picioarele spânzurându-le în praful de pe uliță, aproape măturând și birjarul a dat bice cailor.

– Probabil, l-a jefuit cineva și l-a lăsat pe maidan… O fi vreo rudă de-a lor – și-l duc la doctor, mă gândesc. Hai!… Nu avem cu ce-i ajuta, văd că se descurcă și singuri.

Era în l928, la Chișinău, lângă imensul maidan pustiu, unde e acum Stadionul Republicii, colț cu strada Kievului, aveam șase ani și mă întorceam de la școală cu tata…

…și birja pornise s-alerge-n treapăt, ducând trupul omului acela frânt în două, și cei doi tineri triști care stăteau de o parte și de alta a lui, parcă veghindu-l, cu picioarele atârnându-le de-o parte și de alta a scărilor, și cu ei se ducea și sufletul băiețelului, care înțelesese pentru prima dată ce înseamnă violență, dar și solidaritate și ajutor – agățat de roțile acelea ce veșnic n-aveau să se mai oprească în amintirea lui. cum n-aveau nici să se mai șteargă ele vreodată în această amintire de pe caldarâmul tuturor străzilor orașului său…

x x x

Nu-mi mai recunosc orașul…

Nu-l mai recunosc – sau abia încep să-l cunosc? Măsor, uneori, în diminețile acestea de toamnă, însorite molcum, cu pasul, vechile locuri din sus; și mă opresc să mă străvăd ca prin ani înapoi, asemeni unui surâs uitat, în apele Lacului de la Valea Morilor.

…ehe, oare cât să fie de când – coborâți în imensul cotlovan – în forfota miilor de oameni, cu Vadim Babilungă, cu Anatol Corobceanu, cu Anatol Gugel, lăsam pentru o scurtă clipă hârlețele și ne repezeam să luăm miniinterviurile pentru foaia-fulger» de rând?! (încă nici pomină nu era de Teatrul Moldovenesc Muzical-Dramatic de pe bulevardul Lenin… și nici de Uzina de asamblare a tractoarelor de la Bariera Sculenilor… Și la Râșcanovca negreau încă despădurite dealurile și hăuleau prin râpi, oțelii, puhoaiele, primăvara…).

…si cât să fie oare. de când – urcat pe scundele schele ale celei dintâi clădiri ce urma să se restabilească la Chișinău – da, da, acolo, peste drum de statuia lui Ștefan cel Mare, unde sunt acum farmacia, librăria și biblioteca! – îmi culegeam materialul pentru cea dintâi schiță?… (Și n-am decât să fac prin Grădina Soborului la vale, ca să intru în basmul de asfalt și verdeață al Bulevardului-celui-Tânăr… – ei, da: acolo, unde parcă mai ieri a fost Ghetoul, și apoi mlaștina imundă a Bâcului, și apoi mahalaua Ciumaților…).

Stau la masa mea de lucru – ușa de sticlă a balconului mi se deschide spre panorama învâlvorată de neonul noptatic al străzii (cât am visat eu în copilărie să stau pe Aleksandrovskaia!) și scriu rândurile acestea. Peste câteva ore urc în tren spre Moscova – de acolo, cu trupa Teatrului „Maiakovski», am a pleca în străinătate. Și mă gândesc: „…oare teancul ăsta cu vederi și ilustrate din Chișinău ce mi l-am pus în geamantan, ca și pachetele de țigări ambalate în tot asemeni vederi – pot reproduce ele – așa, curățele, lucitoare și colorate, cum le-ați văzut și le știți, probabil, cu toții! – sufletul orașului meu?…”.

Să iau cu mine planul general al reconstrucției Chișinăului? Haida-de! Și cine să mi-l dea? (Deși tare aș avea nevoie de el – pentru toți. Și pentru unii amici din tinerețe, ca și pentru neamici – poate, chiar mai mult pentru ei!).

Dar nu, cuget eu, are să fie de ajuns să-l iau și acum ca să-l port cu mine, cum l-am purtat mereu de-atunci în mine – dus în birjă, păzit de doi tineri gravi, mai mult mort decât viu, marcă a violenței și una de evitat, cealaltă de pus în practică – sufletul lui și al meu.

E cu mine de câte ori și oriunde e să plec, e cu mine de câte ori mă întorc.

x x x

Îl voi mai recunoaște, oare, mâine, și oricând, orașul meu, mereu reînnoit?… Sau, tot așa, mereu, va trebui să nu-l recunosc, ci abia să încep a-l cunoaște.”

Alexandru Cosmescu


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s